Solicitări de informaţii şi acte extrajudiciare. Obţinerea de informaţii referitoare la dreptul străin.
Care este rolul părţilor şi al judecătorului?
◼Aplicarea dreptului străin într-un raport juridic cu element de extraneitate poate fi invocată, atât din oficiu de către instanţa de judecată, cât şi de partea interesată.
◼Astfel, pe de o parte, instanţa de judecată, în temeiul rolului activ poate invoca din oficiu şi pune în discuţia părţilor aplicarea unei legi străine, în cazul în care norma conflictuală trimite la ea. În cazul în care norma conflictuală este imperativă, instanţa este chiar obligată să invoce dreptul străin, atunci când norma conflictuală trimite la el.
◼Pe de altă parte, orice parte interesată poate invoca în faţa instanţei un drept străin, în temeiul principiului disponibilităţii. În aplicarea acestuia principiu, părţile, prin acordul lor (sau partea care are interesul), pot (poate) renunţa la aplicarea dreptului străin, atunci când norma conflictuală care trimite la el nu este imperativă. Astfel, de exemplu, dacă părţile au inserat în contractul lor „o clauză de alegere a legii aplicabile” (pactum de lege utenda), în favoarea dreptului străin, ele pot renunţa la beneficiul acesteia, rămânând în sfera dreptului naţional.
◼În concluzie, rezultă că dreptul, de obicei, îmbină, sub aspectul invocării legii străine, principiul rolului activ al judecătorului, cu cel al disponibilităţii părţilor. Sarcina probei legii străine se împarte între judecător şi părţi.
◼Astfel, instanţa de judecată, datorită caracterului obligatoriu al aplicării dreptului străin, precum şi în temeiul principiului rolului activ al judecătorului, va trebui să depună toate diligenţele pentru aflarea conţinutului şi înţelesului, corecte şi complete, ale legii străine, în cazul în care norma conflictuală naţională trimite la ea. În acest scop, instanţa poate dispune, chiar şi din oficiu, toate mijloacele de probă pe care le consideră pertinente.
◼Sub acest aspect, există o deosebire importantă între dreptul străin şi cel naţional, constând în aceea că, pentru cel dintâi, nu se aplică prezumţia că „judecătorul cunoaşte legea” (jura novit curia). Ca urmare, sarcina probei legii străine nu incumbă exclusiv judecătorului, ci această sarcină este împărţit între acesta şi părţi.
◼Din formularea textului rezultă că apelarea de către judecător la sprijinul părţilor pentru determinarea conţinutului dreptului străin aplicabil nu este o obligaţie, ci o facultate pentru acesta, de care va uza, practic, mai ales în cazul în care dreptul străin este mai dificil de probat.
Prin ce mijloace poate fi dovedită legea străină?
◼Este de dorit, pentru veridicitatea documentării, ca legile străine să fie probate prin surse scrise directe, precum culegeri de legi, de jurisprudenţă etc.
◼Astfel, de exemplu, ca mijloace de probă provenite de la autorităţile statului străin, s-au utilizat certificate eliberate de ministrul justiţiei al statului străin, certificat de cutumă (cu valoare de raport de expertiză, eliberat de un specialist recunoscut din ţara respectivă, avocat pledant la instanţa supremă) sau alte atestări provenind de la notarii publici, de la Camera de Comerţ etc. Partea adversă îl poate combate prin atestări contrare.
◼Dintre sursele de documentare privind legea străină, procurate pe plan intern, menţionăm certificatele eliberate de ambasadele sau consulatele statelor respective, informaţii de la organizaţiile de cult corespondente etc.
◼În ceea ce priveşte forţa probantă a mijloacelor de dovadă provenind din străinătate, în principiu, ea trebuie asimilată celei prevăzute de legea naţională. Astfel, dacă proba utilizată are caracter oficial, ea face dovadă irefragabilă, dar dacă îi lipseşte acest caracter ea va fi crezută juris tantum, putând fi combătută prin dovada contrară.
◼Instanţele judecătoreşti naţionale nu sunt abilitate, în principiu, să ia legătura directă cu instanţele statului străin, şi nici cu ambasadele sau alte organisme de reprezentare ale acestor state, din Republica Moldova, ci trebuie să ceară sprijinul, în acest scop, al Ministerului Justiţiei, prin direcţia de specialitate, care va contacta direct aceste instituţii sau organisme prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene.
◼ Care sunt consecinţele în cazul în care legea străină nu poate fi dovedită?
◼ În cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul legii străine, se aplică legea naţională.
◼Pentru a se aplica dreptul naţional, ca lex fori, este necesar să existe realmente o situaţie de imposibilitate de dovadă a legii străine, în ciuda diligenţelor făcute de instanţă, cu sprijinul părţilor, în acest sens. Aceste diligenţe trebuie să rezulte din probatoriile dispuse şi din demersurile efectuate de instanţă în dosarul cauzei. O simplă dificultate de probare a legii străine, generată de depărtarea geografică a statului străin faţă de Republica Moldova, de necunoaşterea (chiar totală) a dreptului său în Republica Moldova, de lipsa izvoarelor scrise în respectivul sistem de drept etc., nu justifică aplicarea imediată şi necondiţionată a legii naţionale.
◼Aşadar, aplicarea legii forului apare ca un subsidiar (succedaneu), justificată numai de imposibilitatea evidentă de probare a legii străine.
◼În sprijinul aplicării, ca succedaneu, a legii forului, se pot aduce cel puţin următoarele argumente:
◼litigiul nu poate rămâne nejudecat, prin respingerea acţiunii reclamantului sub motivul că legea străină nu este cunoscută (pe baza principiului că „este acelaşi lucru a nu fi cu a nu proba”– idem est non esse et non probari), deoarece, în acest caz, judecătorul ar fi culpabil de denegare de dreptate.
◼în cazul în care legea străină nu poate fi dovedită se aplică prezumţia (simplă) exprimată prin adagiul „cine alege instanţa alege şi dreptul” (qui eligit judice, eligit jus).
Articolul 1578. Cod civil RM Stabilirea conţinutului normelor de drept străin
(1) La aplicarea legii străine, instanţa de judecată stabileşte conţinutul normelor ei prin atestări obţinute de la organele statului străin care au editat-o, ţinînd cont de interpretarea ei oficială şi de practica aplicării ei în statul străin respectiv.
(2) În scopul stabilirii conţinutului normelor de drept străin, instanţa de judecată poate cere interpretarea lor de către organele competente din Republica Moldova sau cele din străinătate ori poate cere avizul unor experţi în domeniu.
(3) Partea care invocă o lege străină poate fi obligată de către instanţa de judecată să facă dovada conţinutului ei.
(4) În cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul legii străine, se va aplica legea Republicii Moldova.
Articolul 13. Cod procedură civilă RM Aplicarea legislaţiei altor state
(1) La judecarea pricinilor civile, instanţa judecătorească aplică legislaţia unui alt stat în conformitate cu legea sau cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
(2) În scopul constatării existenţei şi conţinutului legii sau al unui alt act normativ străin, instanţa solicită, în modul stabilit, asistenţa organelor competente ale Republicii Moldova.
(3) În cazul imposibilităţii de a obţine informaţia necesară despre o lege sau un alt act juridic străin, deşi a întreprins măsurile de rigoare, instanţa aplică legea naţională.
Care este rolul părţilor şi al judecătorului?
◼Aplicarea dreptului străin într-un raport juridic cu element de extraneitate poate fi invocată, atât din oficiu de către instanţa de judecată, cât şi de partea interesată.
◼Astfel, pe de o parte, instanţa de judecată, în temeiul rolului activ poate invoca din oficiu şi pune în discuţia părţilor aplicarea unei legi străine, în cazul în care norma conflictuală trimite la ea. În cazul în care norma conflictuală este imperativă, instanţa este chiar obligată să invoce dreptul străin, atunci când norma conflictuală trimite la el.
◼Pe de altă parte, orice parte interesată poate invoca în faţa instanţei un drept străin, în temeiul principiului disponibilităţii. În aplicarea acestuia principiu, părţile, prin acordul lor (sau partea care are interesul), pot (poate) renunţa la aplicarea dreptului străin, atunci când norma conflictuală care trimite la el nu este imperativă. Astfel, de exemplu, dacă părţile au inserat în contractul lor „o clauză de alegere a legii aplicabile” (pactum de lege utenda), în favoarea dreptului străin, ele pot renunţa la beneficiul acesteia, rămânând în sfera dreptului naţional.
◼În concluzie, rezultă că dreptul, de obicei, îmbină, sub aspectul invocării legii străine, principiul rolului activ al judecătorului, cu cel al disponibilităţii părţilor. Sarcina probei legii străine se împarte între judecător şi părţi.
◼Astfel, instanţa de judecată, datorită caracterului obligatoriu al aplicării dreptului străin, precum şi în temeiul principiului rolului activ al judecătorului, va trebui să depună toate diligenţele pentru aflarea conţinutului şi înţelesului, corecte şi complete, ale legii străine, în cazul în care norma conflictuală naţională trimite la ea. În acest scop, instanţa poate dispune, chiar şi din oficiu, toate mijloacele de probă pe care le consideră pertinente.
◼Sub acest aspect, există o deosebire importantă între dreptul străin şi cel naţional, constând în aceea că, pentru cel dintâi, nu se aplică prezumţia că „judecătorul cunoaşte legea” (jura novit curia). Ca urmare, sarcina probei legii străine nu incumbă exclusiv judecătorului, ci această sarcină este împărţit între acesta şi părţi.
◼Din formularea textului rezultă că apelarea de către judecător la sprijinul părţilor pentru determinarea conţinutului dreptului străin aplicabil nu este o obligaţie, ci o facultate pentru acesta, de care va uza, practic, mai ales în cazul în care dreptul străin este mai dificil de probat.
Prin ce mijloace poate fi dovedită legea străină?
◼Este de dorit, pentru veridicitatea documentării, ca legile străine să fie probate prin surse scrise directe, precum culegeri de legi, de jurisprudenţă etc.
◼Astfel, de exemplu, ca mijloace de probă provenite de la autorităţile statului străin, s-au utilizat certificate eliberate de ministrul justiţiei al statului străin, certificat de cutumă (cu valoare de raport de expertiză, eliberat de un specialist recunoscut din ţara respectivă, avocat pledant la instanţa supremă) sau alte atestări provenind de la notarii publici, de la Camera de Comerţ etc. Partea adversă îl poate combate prin atestări contrare.
◼Dintre sursele de documentare privind legea străină, procurate pe plan intern, menţionăm certificatele eliberate de ambasadele sau consulatele statelor respective, informaţii de la organizaţiile de cult corespondente etc.
◼În ceea ce priveşte forţa probantă a mijloacelor de dovadă provenind din străinătate, în principiu, ea trebuie asimilată celei prevăzute de legea naţională. Astfel, dacă proba utilizată are caracter oficial, ea face dovadă irefragabilă, dar dacă îi lipseşte acest caracter ea va fi crezută juris tantum, putând fi combătută prin dovada contrară.
◼Instanţele judecătoreşti naţionale nu sunt abilitate, în principiu, să ia legătura directă cu instanţele statului străin, şi nici cu ambasadele sau alte organisme de reprezentare ale acestor state, din Republica Moldova, ci trebuie să ceară sprijinul, în acest scop, al Ministerului Justiţiei, prin direcţia de specialitate, care va contacta direct aceste instituţii sau organisme prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene.
◼ Care sunt consecinţele în cazul în care legea străină nu poate fi dovedită?
◼ În cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul legii străine, se aplică legea naţională.
◼Pentru a se aplica dreptul naţional, ca lex fori, este necesar să existe realmente o situaţie de imposibilitate de dovadă a legii străine, în ciuda diligenţelor făcute de instanţă, cu sprijinul părţilor, în acest sens. Aceste diligenţe trebuie să rezulte din probatoriile dispuse şi din demersurile efectuate de instanţă în dosarul cauzei. O simplă dificultate de probare a legii străine, generată de depărtarea geografică a statului străin faţă de Republica Moldova, de necunoaşterea (chiar totală) a dreptului său în Republica Moldova, de lipsa izvoarelor scrise în respectivul sistem de drept etc., nu justifică aplicarea imediată şi necondiţionată a legii naţionale.
◼Aşadar, aplicarea legii forului apare ca un subsidiar (succedaneu), justificată numai de imposibilitatea evidentă de probare a legii străine.
◼În sprijinul aplicării, ca succedaneu, a legii forului, se pot aduce cel puţin următoarele argumente:
◼litigiul nu poate rămâne nejudecat, prin respingerea acţiunii reclamantului sub motivul că legea străină nu este cunoscută (pe baza principiului că „este acelaşi lucru a nu fi cu a nu proba”– idem est non esse et non probari), deoarece, în acest caz, judecătorul ar fi culpabil de denegare de dreptate.
◼în cazul în care legea străină nu poate fi dovedită se aplică prezumţia (simplă) exprimată prin adagiul „cine alege instanţa alege şi dreptul” (qui eligit judice, eligit jus).
Articolul 1578. Cod civil RM Stabilirea conţinutului normelor de drept străin
(1) La aplicarea legii străine, instanţa de judecată stabileşte conţinutul normelor ei prin atestări obţinute de la organele statului străin care au editat-o, ţinînd cont de interpretarea ei oficială şi de practica aplicării ei în statul străin respectiv.
(2) În scopul stabilirii conţinutului normelor de drept străin, instanţa de judecată poate cere interpretarea lor de către organele competente din Republica Moldova sau cele din străinătate ori poate cere avizul unor experţi în domeniu.
(3) Partea care invocă o lege străină poate fi obligată de către instanţa de judecată să facă dovada conţinutului ei.
(4) În cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul legii străine, se va aplica legea Republicii Moldova.
Articolul 13. Cod procedură civilă RM Aplicarea legislaţiei altor state
(1) La judecarea pricinilor civile, instanţa judecătorească aplică legislaţia unui alt stat în conformitate cu legea sau cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
(2) În scopul constatării existenţei şi conţinutului legii sau al unui alt act normativ străin, instanţa solicită, în modul stabilit, asistenţa organelor competente ale Republicii Moldova.
(3) În cazul imposibilităţii de a obţine informaţia necesară despre o lege sau un alt act juridic străin, deşi a întreprins măsurile de rigoare, instanţa aplică legea naţională.
