Tema 1 an 2 sem 2 Etica si deontologie judiciara

Tema 1 Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5 rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele aspecte:

a) Organizarea şi conducerea instanţelor judecătoreşti;

b) Ministerul Public.

Organizarea şi conducerea instanţelor judecătoreşti

Importanţa puterii judecătoreşti este dată de către Constituţie, care evidenţiază în conţinutul art. 126 că, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite delege”.

Organizată sub forma unui serviciu public, justiţia este o funcţie în slujba Statului de drept, cu titlu de monopol[1] asupra acesteia, ne mai putând funcţiona și alte servicii ce pot exercita atribuţii de justiţie cu caracter privat.

Ca și serviciu public, activitatea justiţiei este organizată pe fundamentul unor principii proprii de organizare şi funcţionare, apte să ofere justiţiabililor apărarea, dar şi recunoaşterea drepturilor acestora în mod echitabil şi într-un termen rezonabil.

Principiile, structura şi modul de organizare a sistemului judiciar român sunt consacrate în Constituţia României şi Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară republicată. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare şi judecătorii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă supremă care funcţionează în România, cu sediul în capitala ţării, fiind organizată în 4 secţii (secţia civilă şi de proprietate intelectuală, secţia penală, secţia comercială, secţia de contencios administrativ şi fiscal), Completul de 9 judecători şi Secţiile Unite. Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se exercită de preşedinte, vicepreşedinte şi colegiul de conducere.

Curţile de apel sunt instanţe în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. În cadrul curţilor de apel funcţionează complete specializate pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Tribunalele sunt organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ. În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau complete specializate pentru: cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale. Există însă, și tribunale specializate înființate pe domenii la nivelul judeţelor şi al municipiului cum sunt: Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov; Tribunalul Comercial Cluj; Tribunalul Comercial Mureş; Tribunalul Comercial Argeş.

Judecătoriile sunt instanţe organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti. În raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa secţii sau complete specializate. La nivelul acestor instanţe, legea prevede organizarea secţiilor sau a completelor specializate pentru minori şi familie. Fiecare instanţă judecătorească este condusă de un preşedinte care exercită atribuţii manageriale. Secţiile instanţelor judecătoreşti sunt conduse de câte un preşedinte de secţie. În cadrul fiecărei instanţe funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte cu privire la problemele generale de conducere ale instanţei.

Cu excepţia judecătoriilor şi a tribunalelor specializate, toate celelalte instanţe judecătoreşti menţionate au personalitate juridică.

Instanţele militare sunt organizate în tribunale militare, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea Militară de Apel Bucureşti. Fiecare are statut de unitate militară, cu indicativ propriu, iar circumscripţiile acestor instanţe sunt prevăzute în Anexa 2 la Legea nr. 304/2004 republicată. Tribunalele militare funcţionează în municipiile: Bucureşti, Cluj-Napoca şi Timişoara, iar Tribunalul Militar Teritorial şi Curtea Militară de Apel, în municipiul Bucureşti.

MINISTERUL PUBLIC

Constituția României și Legea 304/2004 actualizează instituția Ministerului Public ca organ al autorității judecătorești.[2] Potrivit prevederilor art.131 alin. 1 din Constituție, „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept precum și drepturile și libertățile cetățenilor“.

Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic. Procurorul nu poate acţiona decât în limitele competenţei sale, prin mijloacele şi în cazurile stabilite prin dispoziţiile legale.

Potrivit principiului imparţialităţii, în spiritul prevederilor art.16 din Constituţie care statuează că „Nimeni nu este mai presus de lege”, procurorul trebuie să vegheze ca organele la a căror activitate participă sau a căror activitate o supraveghează, să aplice legea fără discriminare.

Subordonarea ierarhică, un alt principiu al activităţii Ministerului Public, se concretizează în aceea că procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului acelui parchet, iar acesta din urmă este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie teritorială. Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, dar în instanţă procurorul de şedinţă este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză.

Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor din subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora dacă sunt contrare legii. În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. Lucrările repartizate pot fi trecute altui procuror numai în cazul suspendării sau al încetării calităţii acestuia, ori în absenţa sa, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care împiedică rezolvarea sa.

Atribuţiile Ministerului Public pot fi grupate, în mod convenţional, în două categorii:

-          Judiciare cum ar fi: sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale; exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege; participarea, în condiţiile legii, la soluţionarea cauzelor penale sau civile; exercitarea căilor de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege.

-          Extrajudiciare printre care amintim: studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, elaborarea de propuneri în vederea eliminării ecestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu.

Există însă şi atribuţii ale Ministerului Public ce au un caracter judiciar şi deopotrivă administrativ, ca: efectuarea urmăririi penale şi, după caz, supravegherea acesteia, controlul activităţii altor organe de cercetare penală; apărarea drepturilor şi interesele minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii.

Cele mai importante atribuţii ale Ministerului Public sunt exercitate de către procurori în cadrul procesului civil şi penal.

Modul de organizare a Ministerului Public este prevăzut în legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Parchetul constituie structura organizatorică de bază a Ministerului Public și este alcătuit din totalitatea magistraţilor (procurorilor) care exercită funcţiile specifice Ministerului Public pe lîngă o anumită instanţă de judecată.

Parchetele funcționează câte unul pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori şi familie şi judecătorie. Pe lângă fiecare instanţă militară funcţionează un parchet militar. Parchetele au sediul în localităţile în care îşi au sediul instanţele pe lângă care funcţionează şi au aceeaşi circumscripţie cu acestea.

Parchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe lângă tribunale au personalitate juridică și au în structura lor secţii, în cadrul cărora pot funcţiona servicii şi birouri. Parchetele de pe lângă curţile de apel au în structură şi câte o secţie pentru minori şi familie.

Parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse de procurori generali, iar parchetele de pe lângă tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi judecătorii sunt conduse de prim-procurori.

Secţiile, serviciile şi birourile parchetelor de pe lângă instanţe sunt conduse de procurori şefi. În cadrul fiecărui parchet funcţionează colegii de conducere, care avizează problemele generale de conducere ale parchetelor.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct, un adjunct şi trei consilieri, are personalitate juridică, gestionează bugetul Ministerului Public și coordonează activitatea tuturor parchetelor

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie având atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea reglementate în Legea nr. 508/2004 modificată şi completată.

Departamentul Naţional Anticorupţie funcționează, ca structură autonomă și cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind independent în raport cu instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice. D. N. A. este condus de un procuror şef, ajutat de 2 procurori şefi adjuncţi şi 2 consilieri, fiind coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea Departamentului Naţional Anticorupţie sunt stabilite în O.U.G. nr. 43/2002 modificată şi completată.

#tema1 #eticasideontologiejudiciara #etica #deontologie #judiciara #tema1 #an2 #sem2

---

[1] I. Leș, Instituții judiciare contemporane, Editura C.H. Beck, București, 2007, p.32.

[2] F. Măgureanu, Organizarea sistemului judiciar, Editura Universul Juridic, București, 2006, p. 94.

Read More

Tema 2 Drept european an 2 sem.2

Tema 2: Redactaţi un eseu de 60-70 rânduri, în care să dezvoltaţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele aspecte:
- formele de control al legalităţii în cadrul Uniunii Europene;
- conținutul cetățeniei europene;
- principalele forme de cooperare pentru asigurarea Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.

Dintre instituțiile ce participă la organizarea și conducerea Uniunii Europene, rolul de a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea și aplicarea Tratatelor revine Curții de Jutiție. Rolul Curții de Justiție este să asigure uniformitatea interpretării și aplicării dreptului comunitar în fiecare stat membru. Curtea de Justitie are puterea de a judeca litigiile dintre statele membre ale Uniunii, dintre institutiile europene, dintre companii și dintre indivizi[1].

Pentru a face față numărului mare de cazuri ce sunt înaintate spre soluționare către Curtea de Justiție și din dorința de a oferi o mai bună protecție juridică cetățenilor, a fost înființat în 1989 Tribunalul de Primă Instanță, care se ocupă de soluționarea disputelor dintre Comisia Europeană și persoanele fizice sau juridice, precum și cele dintre instituțiile comunitare. Pe lângă Tribunalul de Primă Instanță, din anul 2004, funcționează Tribunalul Funcției Publice al Uniunii Europene[2] cu scopul de a soluționa disputele dintre Uniune și corpul de funcționari ai acesteia.

Principala competență a Curţii de Justiţie cuprinde trei categorii de cauze:

1.      Verificarea legalităţii normelor dreptului european

Cea mai importantă prerogativă privind verificarea legalității se referă la acţiunea în anulare[3] . În cadrul acţiunii în anulare, reclamantul solicită anularea unei norme juridice CE/UE, adică fie a unui regulament, fie a unei directive, fie a unei decizii adoptate de o instituţie UE. Curtea de Justiţie are competență exclusivă în ceea ce priveşte acţiunile introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului de Miniştri.

O altă arie a verificării legalității în cadrul contenciosului comunitar se referă la acţiunea în abţinerea de a acţiona. În cadrul acestei acţiuni, este revizuită legalitatea abţinerii de a acţiona a instituţiilor Comunităţii Europene. Totuşi, o astfel de acţiune poate fi introdusă numai după ce s-a solicitat instituţiei în cauză să acţioneze. Dacă abţinerea de a acţiona este considerată nelegală, instituţia în cauză este cea responsabilă cu încetarea abţinerii de a acţiona, prin luarea unor măsuri adecvate. Competența de soluţionare a acţiunilor privind . Art. 230 al Tratatului CE. 181 abţinerea de a acţiona este împărţită între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, conform aceloraşi criterii care se aplică în cazul acţiunii în anulare.

La Curtea de Justiţie pot fi înaintate recursuri împotriva hotărârilor şi ordonanţelor Tribunalului de Primă Instanţă. Dacă recursul este admis şi întemeiat, Curtea de Justiţie casează hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă. Dacă circumstanţele cauzei permit, Curtea însăşi se poate pronunţa asupra fondului cauzei. În celelalte cazuri, Curtea trebuie să retrimită cauza spre rejudecare la Tribunalul de Primă Instanţă, care este obligat să ţină seama de hotărârile pronunţate de Curte.

2.      Acţiunile împotriva statelor membre pentru neîndeplinirea obligaţiilor UE

Acţiunile împotriva statelor membre UE permit Curţii de Justiţie să stabilească dacă un stat membru UE şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu legislaţia Comunităţii Europene. Înainte de înaintarea unui caz în faţa Curţii de Justiţie, Comisia Europeană efectuează o procedură preliminară specială, prin intermediul căreia statul membru are posibilitatea de a răspunde la plângerile formulate împotriva sa. Dacă această procedură nu are drept rezultat încetarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statul membru, poate fi iniţiată acţiunea la Curtea de Justiţie, pentru încălcarea legislaţiei Comunităţii Europene[4].

De cele mai multe ori, o astfel de acţiune este formulată de Comisia Europeană, sau de un stat membru UE. În cazul în care Curtea constată că nu a fost îndeplinită o obligaţie, statul trebuie să înceteze de îndată neîndeplinirea obligaţiei respective. Dacă se promovează o altă acţiune de către Comisia Europeană, iar Curtea de Justiţie constată că respectivul stat membru UE nu a respectat hotărârea sa, Curtea îi poate impune acelui stat o amendă fixă sau forfetară.

3.      Procedura hotărârilor preliminare

Competenţele TPI si CJCE sunt reglementate de articolul 234 CE astfel: „Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea prezentului tratat;

(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile Comunităţii şi de BCE;

(c) interpretarea statutelor organismelor înfiinţate printr-un act al Consiliului, în cazul în care statutele respective prevăd acest lucru.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii de Justiţie să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie.”

Instanțele naționale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare a legislației europene în statul respectiv. Dar există riscul ca unele instanțele din diferite țări să interpreteze legislația UE în moduri diferite. Astfel, intanța națională poate adresa Curții de Justiție o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, justificată în cazul în care instanţa naţională întâmpină dificultăţi de înţelegere sau de aplicare a hotărârii, atunci când îi adresează Curţii o nouă întrebare de drept sau dacă îi prezintă acesteia noi elemente de evaluare care pot determina Curtea să răspundă diferit la o întrebare deja soluţionată.

4.      Acțiuni în anulare

Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul consideră că un anumit act legislativ european este ilegal, Curții de Justiție i se poate solicita anularea actului respectiv. Aceste „acțiuni în anulare” pot fi prezentate și de persoanele fizice care doresc să îi solicite Curții anularea unui anumit act legislativ care le afectează în mod direct și negativ.

Curtea îl poate declara nul și neavenit în cazul în care constată că actul respectiv a fost adoptat incorect sau nu are temei în baza dispozițiilor din Tratate.

5.      Acțiuni în constatarea abținerii de a acționa

Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite situații. Dacă nu își îndeplinesc această obligație, celelalte instituții ale UE și persoanele fizice sau întreprinderile (în anumite împrejurări) pot adresa o plângere Curții pentru ca această abținere de a acționa să fie consemnată oficial.

6.      Recursul

Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept, formulate împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă. Dacă recursul este admisibil şi fondat, Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului de Primă Instanţă. În cazul în care cauza este în stare de a fi judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar, trebuie să trimită cauza Tribunalului, care este ţinut de decizia pronunţată în recurs.

7.      Reexaminarea

Deciziile Tribunalului de Primă Instanţă care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva hotărârilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene pot, în mod excepţional, să facă obiectul unei reexaminări din partea Curţii de Justiţie.

Indiferent de natura cauzei, procedura include o fază scrisă şi, în general, o fază orală, care se desfăşoară în cadrul unei şedinţe publice. Trebuie totuşi să se facă distincţia între procedura întrebărilor preliminare şi acţiunile directe.

Conținutul cetățeniei europene

Este cetățean al Uniunii Europene conform art. 9 TUE și art. 20 TFUE, orice persoană care are cetățenia unui stat membru ce decurge din aplicarea dispozițiilor proprii acelui stat. Cetățenia europenă, care completează cetățenia națională, dar nu o înlocuiește, se compune dintr-un ansamblu de drepturi și de îndatoriri care se adaugă drepturilor și îndatoririlor legate de cetățenia unui stat membru.

Conform statutului cetățeniei Uniunii Europene orice cetățean al Uniunii are:

-          dreptul la libera circulație și dreptul de ședere pe teritoriul statelor membre;

-          dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat;[5];

-          dreptul de a primi, pe teritoriul unei țări terțe care nu aparține Uniunii Europene, protecție diplomatică sau consulară din partea autorităților unui alt stat membru, dacă țara acestuia nu este reprezentată acolo, în aceeași măsură ca și resortisanții statului membru în cauză;

-          dreptul de a adresa petiții Parlamentului European[6], de a se adresa Ombudsmanului European[7] desemnat de Parlamentul European pentru a analiza cazurile de administrare necorespunzătoare a instituțiilor și organismelor comunitare;

-          dreptul de a se adresa în scris oricărei instituții sau oricărui organ al Comunității într-una din limbile statelor membre și de a primi un răspuns redactat în aceeași limbă;

-          dreptul de a avea acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei, sub rezerva anumitor condiții[8].

Principalele forme de cooperare pentru asigurarea Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie

Libertatea, securitatea şi justiţia sunt caracteristicile spaţiului pe care îl asigură Uniunea Europeană pentru cetăţenii săi. Aceştia pot circula liber şi se pot stabili oriunde pe teritoriul Uniunii Europene. Pentru a preveni apariţia unor probleme de securitate, sunt necesare măsuri pentru întărirea securităţii la graniţele externe ale Uniunii, combaterea imigraţiei ilegale, a infracţionalităţii, a terorismului. Un loc important îl ocupă, în acest domeniu, Spaţiul Schengen.

În acest spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, este respectată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, iar legislaţia trebuie aplicată uniform, fiind încurajată cooperarea între autorităţile poliţieneşti, vamale şi judiciare. Cooperarea intensificată între instanţele judiciare presupune ca o decizie adoptată (de ex. hotărâre de divorţ, de încredinţare a copiilor, cazuri de faliment, etc.) într-un stat membru să poată fi aplicată şi în celelalte state membre.

Pentru a putea garanta cetăţenilor un grad ridicat de protecţie şi pentru a favoriza cooperarea internaţională într-un domeniu complex precum combaterea criminalităţii, acţiunea în cooperare este mai eficientă decât acţiunea fiecărui stat membru. De exemplu, mandatul european de arestare facilitează reţinerea, pe teritoriul altui stat membru, a infractorilor aflaţi în urmărirea instanţelor române.

Crearea Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie se bazează pe programele de la Tampere, Haga şi Stockholm, acest fapt reiese și din Titlul V al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, care reglementează Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.

Libera circulaţie a persoanelor, azil şi imigraţie. Libera circulaţie a persoanelor este un drept fundamental al cetăţenilor Uniunii Europene garantat prin Tratate, concretizat în Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne. Eliminarea frontierelor interne, impune o gestionare căt mai bună a frontierelor externe ale Uniunii, cât şi reglementarea intrării şi şederii cetăţenilor din ţările terţe, adoptând o politică comună în materie de azil şi imigraţie.

Conceptul liberei circulaţii a persoanelor a fost definit odată cu semnarea, în 1985, a Acordului Schengen, iar mai apoi a Convenţiei Schengen, în 1990, care a marcat eliminarea controalelor la frontieră între ţările participante. Ca parte integrantă a cadrului juridic şi instituţional al UE, cooperarea Schengen s-a extins treptat, pentru a include azi majoritatea statelor membre, precum şi unele ţări terţe.

Cooperarea judiciară în materie civilă  are ca obiectiv o mai strânsă colaborare între autorităţile statelor membre, eliminând obstacolele legate de incompatibilităţile existente între diferitele sisteme juridice şi administrative, pentru a facilita accesul la justiţie. Principiul recunoaşterii reciproce şi executării hotărârilor şi deciziilor extrajudiciare stă la baza cooperării între state în materie civilă.

Cooperarea judiciară în materie penală. Combaterea infracţionalităţii presupune consolidarea dialogului şi a acţiunilor între autorităţile judiciare în materie penală din statele membre. În acest sens, Uniunea Europeană a creat organe specifice pentru a facilita asistenţa reciprocă.

Cooperarea judiciară în materie penală se bazează pe principul recunoaşterii reciproce a sentinţelor şi a hotărârilor judiciare de către statele membre, acest lucru implicând apropierea legislaţiilor naţionale în domeniu şi aplicarea unor norme minime comune ce se referă în principal, la admisibilitatea probelor şi la drepturile victimelor infracţiunilor, dar şi a persoanelor care fac obiectul unor proceduri penale.

Cooperarea poliţienească şi vamală. Protecţia cetăţenilor necesită îmbunătăţirea asistenţei reciproce şi a schimburilor de informaţii între autorităţile responsabile cu aplicarea legii din statele membre. Se impune, în special, intensificarea cooperării între poliţiile naţionale şi autorităţile vamale pentru a lupta eficient împotriva infracţionalităţii, atât la nivel local, cât şi la nivel european.

Asistenţa reciprocă între serviciile de poliţie se bazează pe organisme ca Europol şi Colegiul European de Poliţie (Cepol), iar Cooperarea vamală se bazează pe Convenţia Napoli II. Pentru a asigura realizarea obiectivelor în materie de cooperare poliţienească şi vamală au fost instituite diverse instrumente cum ar fi programul specific „Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii”, programul Vamă 2013 şi Codul vamal modernizat.

Lupta împotriva discriminării. Uniunea Europeană combate discriminarea pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă şi orientare sexuală. Pe lângă acestea, orice discriminare pe criterii de naţionalitate este interzisă prin Tratate, dreptul la nediscriminare fiind consolidat prin Carta drepturilor fundamentale, ce are aceeaşi valoare juridică ca și Tratatele.

Cadrul juridic în materie de luptă împotriva discriminării a fost iniţiat în 2000 și conţine trei directive referitoare la tratamentul egal fără deosebire de rasă sau origine etnică, egalitatea de tratament pe piaţa muncii, precum şi egalitatea între femei şi bărbaţi în afara mediului profesional.

Lupta împotriva terorismului. Deoarece terorismul reprezintă o ameninţare la adresa securităţii, libertăţii şi valorilor Uniunii Europene şi la adresa cetăţenilor acesteia, acţiunile Uniunii sunt menite să ofere un răspuns adecvat şi adaptat pentru a combate acest fenomen. Prevenirea, protecţia, urmărirea şi răspunsul sunt cele patru axe ale abordării globale ale Uniunii prin depunrea de eforturi susţinute pentru a preveni şi a reprima actele teroriste, pentru a proteja infrastructurile şi cetăţenii.

Tratatul de la Amsterdam a pus bazele acţiunilor UE în acest domeniu, acţiunile intensificându-se după atacurile teroriste din Statele Unite în septembrie 2001 şi din Europa la Madrid în 2004 și Londra în 2005.

Lupta împotriva criminalităţii organizate. Criminalitatea organizată reprezintă o ameninţare la adresa economiei şi societăţii europene. Răspunsul Uniunii Europene în lupta împotriva criminalităţii organizate este adaptat la complexitatea acestui fenomen şi vizează atât traficul de persoane, arme şi droguri, criminalitatea economică şi financiară, corupţia şi spălarea banilor cât şi criminalitatea informatică şi infracţiunile de mediu.

Abordarea acestui aspect se face de la prevenire până la aplicarea efectivă a legii, acțiuni ce sunt bazeate pe o cooperare eficace între autorităţile statelor membre, în special a organelor responsabile cu aplicarea legii, inclusiv în ceea ce priveşte schimbul de informaţii şi asistenţa reciprocă pentru capturări şi confiscări.

Lupta împotriva traficului de persoane Traficul de persoane reprezintă o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului deoarece afectează grupurile vulnerabile, în special femeile şi copiii. Pentru a aborda anumite aspecte, cum ar fi incriminarea şi pedepsele sau circumstanţele agravante în cazul traficului de persoane, UE a introdus un cadru de dispoziţii comune, concepute să protejeze victimele traficului de persoane.

Lupta împotriva drogurilor Acţiunile Uniunii se axează, în principal, pe reducerea ofertei şi a cererii, asociată cu lupta împotriva criminalităţii organizate şi un înalt nivel de protecţie a sănătăţii. Aspectele principale se referă la: o mai bună coordonare între serviciile competente ale UE, armonizarea legislaţiilor în materie de infracţiuni şi sancţiuni şi o cooperare internaţională eficace. În acest sens, organisme precum Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie şi instrumente ca strategiile şi programele financiare completează cadrul de acţiune pentru a duce o luptă eficace împotriva drogurilor şi pentru a realiza toate obiectivele stabilite.

Justiţie, libertate şi securitate: extinderea. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie face parte din acquis-ul comunitar. În acest sens, ţările candidate la aderarea la Uniunea Europeană trebuie să adopte şi să pună în aplicare măsurile necesare pentru alinierea la acquis-ul şi practicile comunitare. Domeniile vizate includ gestionarea frontierelor, justiţia civilă, lupta împotriva drogurilor, a criminalităţii organizate şi a spălării banilor.

Aderarea la UE presupune, de asemenea, acceptarea întregului acquis Schengen, însă, nu atrage după sine o eliminare automată a controalelor la frontierele interne cu celelalte state membre ale spaţiului Schengen. Consiliul trebuie să adopte o decizie specifică în acest sens, odată ce au fost îndeplinite toate condiţiile pentru eliminarea controalelor.

#drepteuropean #an2 #sem2 #tema2

---

[1] www.judecător.ro

[2] Deciziei Consiliului nr. 2004/752/CE/Euratom de la 2 noiembrie 2004.

[3] Art. 230 al Tratatului CE.

[4] Art. 232 al Tratatului CE

[5] Directiva 94/80/CE din 19 decembrie 1994 și Directiva 93/109/CE din 6 decembrie 1993.

[6] Art. 24 alin. (2) din TFUE.

[7] Art. 24 alin. (3) din TFUE.

[8] Art. 15 alin. (3) din TFUE.

Read More

Tema 2 Psihologie Judiciara an2 sem2

TEMA 2
Identificaţi şi caracterizaţi factorii psihologici care contribuie la apariţia unghiului de deviere in fiecare etapă a procesului de constituire a mărturiei judiciare de bună credinţă

Ținând cont de faptul că, în cele mai multe cazuri infractorul nu își recunoște fapta încercând să o nege, în dovedirea unei infracțiuni și pentru aflarea adevărului și pedepsirea infractorului, pe lângă alte probe directe și indirecte analizate, mărturiile unor persoane ce au participat indirect la infracțiune sunt de un real folos în ancheta judiciară.

Martorii, persoane fizice, se împart în două categorii:

-          martori de bună credință a căror mărturie este depusă sub prestare de jurământ, nu este mincinoasă și prin urmare nu intra sub incidenșa legii penale.

-          martori de rea credință sunt cei a căror depoziții sunt false din mai multe motive și anume: fie sunt prieteni cu infactorul sau dușmani ai victimei, fie au interese de ordin material sau spiritual.

Potrivit afirmațiilor lui Enrico Altavila, „fenomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect ce nu trebuie neglijat: unul subiectiv reprezentat de capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie, și unul obiectiv reprezentat de evenimentul ce formează obiectul mărturiei”.

Recepția senzorială a unor evenimente este prima etapă a formării mărturiei, un proces de cunoaștere[1]. Autorul susține că eroarea ce apare atât în relatarea subiectului infracțiunii cât și în depoziția martorului în justiție poate fi consecința percepției eronate sau lacunare, ori un interval mai lung de la percepție la relatare sau, a unor întrebări sugestive ori discuții purtate între martori. Pe lângă acestea, o altă cauză a alterării mărturiei este și „unghiul de deviere” prin care se susține că „mărturia sinceră nu reprezintă decât o reflectare a realității prin prisma subiectivității martorului iar între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă, există un unghi de deviere”[2].

Mărturia este un proces de formare/cunoaștere a realității obiective, ce are ca moment inițial evenimentul judiciar care este independent de subiectul psihologic (viitorul martor) și mărturia ca și moment final, fiind structurat pe patru faze:[3]

1. Recepția senzorială a informațiilor este prima fază a trecerii de la eveniment la constituirea mărturiei care se caracterizează prin obținerea de către obiectul psihologic a informațiilor despre eveniment, devenit pentru acesta obiect de recepție senzorială. Aceasta se caracterizeză prin procesele psihice: senzații și percepții.[4]

Senzațiile se împart în mod obișnuit în două grupe: senzații care reflectă mișcarea corpului sau a unor părți ale corpului; și senzații care reflectă însușiri ale obiectelor și fenomenele lumii externe. Cele care prezintă inters în procesul constituirii mărturiei judiciare sunt cele din cea de-a  doua categorie și anume: senzațiile vizuale, auditive și tactile (cutanate).

Percepțiile pot fi definite ca acte de organizare a senzațiilor prin care omul cunoaște prezența actuală a unui obiect exterior având o anumită consistență, formă, etc. Percepția organizează informațiile primite în funcție de necesitățile, dorințele și experiența persoanei.

Recepția senzorială, ca funcție de primă captare și organizare a informațiilor, are o importanță decisivă în formarea unei mărturii, realizându-se în funcție de: starea organelor de recepție, vârsta subiectului, cunoscut fiind faptul că până la maturizarea organelor senzoriale (în perioada copilăriei) percepțiile nu sunt fidele cu realitatea, iar în etapa involutivă (în a doua parte a vieții), vederea și auzul sunt diminuate, astfel că relatările martorilor prea tineri sau prea în vârstă trebuiesc verificate cu multă atentie.

Recepția sezorială poate fi modificată în unele cazuri prin deformarea subiectivă a unui conținut perceptiv obiectiv, fenomen definit iluzie (iluzia optică, deformarea distanțelor și a proporțiilor obiectelor sau persoanelor existente într-un anumit loc, etc.).

Totodată, recepția senzorială poate fi neuniformă în intensitate și calitate fiind condiționată de procesele atenției, oscilațiile ei, creșterea sau scăderea intensității acesteia ce fac ca din imensa multitudine de stimuli care bombardeaza continuu organele de simț, doar unii să fie recepționați cu multă claritate, iar alții cu mai puțină claritate, în timp ce alții sunt recepționați foarte slab.

De asemenea, concentrarea ce constă în urmărirea conștientă și concomitentă a mai multor obiecte, persoane, activitati într-un spațiu și timp relativ restrâns, și distribuția sunt încă doi parametri ce contribuie la formarea psihologică a mărturiei.

Starea de veghe a conștiinței orientată spre înregistrarea unui anumit tip de informații reprezintă fenomenul expectanței ce intră în analiza cauzelor care generează „unghiul de deviere”.

O seamă de fenomene ce țin de sfera afectiv emoțională a funcționării psihicului cum sunt emoțiile, determină ca receptarea evenimenului cu tot conținutul informațional să fie distorsionat provocând disfuncții în perceperea imaginilor, producându-se astfel un blocaj în perceperea și reținerea secvențelor finale fiind vorba de așa-zisa amnezie proactivă sau, putând fi anulate secvențele percepute anterior persoana suferind o amnezie retroactivă. Motivația este și el unul din factorii ce pot influența percepția pe lângă așa numitul „efect halo” care constă în tendința de a extinde un detaliu în mod neadecvat.

Reprezentarea este reflectarea sub formă de imagine intuitivă a unui obiect sau fenomen, care în momentul respectiv nu este perceput, și care a acționat în trecut asupra subiectului, este deci o imagine reprodusă, bazată pe experiența perceptivă trecută. Reprezentările pot fi evocate, actualizate pe baza de cuvant sau de stimuli concreți neverbali percepuți odată cu stimulii ce au constituit obiectul perceperii.

Între percepții și reprezentări există deosebiri în sensul că: perceptia este întotdeauna o reflectare selectivă a realității, stimuli externi acționând prin intermediul condițiilor interne, ce sunt rezultatul interacțiunii organismului cu mediul, iar reprezentările sunt rezultatul unei prelucrări și generalizări a experienței perceptive anterioare.

Reprezentările au un caracter intuitiv și un grad de generalizare mai mare dacât percepțiile, reprezentările fiind imagini generalizate ale aceluiași obiect cu un caracter singular, sau ale unei clase de obiecte cu un caracter general, în vreme ce percepțiile au întotdeauna un caracter singular. Reprezentările pot fi instabile și mai puțin clare decât percepțiile care stau la baza lor, sunt mai sărace în amănunte, cu mai multe goluri și lacune având un caracter fragmentar.

2. Prelucrarea sau decodarea informațiilor

Obiectele, lucrurile, tot ce ne înconjoară devin parte intrinsecă din viața noastră. Între momentul perceptiv al mărturiei și cel al reproducerii în fașa organelor judiciare a faptelor percepute se interpune momentul conservării pentru o anumită perioadă a informațiilor dobândite – memorarea. Din momentul percepției – a existenței informației – și până la reactualizarea lor există un alt moment și anume decodarea sau prelucrarea informațiilor. Aparatul uman senzorial nu receptează imaginea lucrurilor și fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri, care la nivelul cortical, în scoarta cerebrală, sunt sintetizate, integrate în ansambluri și, totodată, vor fi prelucrate și decodate.[5]

Informațiile emise, recepționate integral sau parțial, sunt decodate și se structurează logic-semantic, dobândind un sens. Acest sens este fixat în cuvant, purtator de informație (copac, masă, scaun, etc.). Decodarea semnalelor odată efectuată, găsirea cuvantului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Fiecare cuvant este purtător de sens și în afară de faptul că nu desemnează numai obiecte, stări, fenomene, ele au și asa-zisele conotații. Cunoașterea conotațiilor de către ofițerii de poliție este deosebit de importantă, deoarece numai așa vor întelege nuanțele pe care le exprimă un martor sau un învinuit în depoziția lui.

Odată cu actul perceptiv subiectul reflectă obiectele și fenomenele nu numai denumindu-le, ci și ca desfășurare a lor în timp, în spatiu și în mișcare. Se consideră însă că abia în procesul de decodare se conștientizează pe deplin calitățile spațio-temporale și se estimează valoarea lucrurilor, ființelor, deplasarea lor. În acest moment apar însă o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spațiului și a vitezei se efectuează prin interacțiunea mai multor organe de simț, ceea ce potențează relativitatea lor.

Alături de informațiile receptate senzorial, timpul și spatiul se reflectă în psihicul uman și prin procesele gândirii care, într-o măsură mai mare sau mai mică, participă la orice fenomen de reflectare.

În cadrul unei depoziții,  de cele mai multe ori, aprecierea timpului, a distanțelor, etc. este decisivă,  caci de astfel de aprecieri poate depinde încadrarea juridică a actului infracțional. Astfel, orice subapreciere sau supraapreciere poate să schimbe esențial situația creeată.

3. Memorarea evenimentului judiciar – stocarea informației în raport cu dinamica uitării

Din perspectiva psihologică, memorarea reprezintă ansamblul procedeelor de întipărire, păstrare și recunoaștere a experienței dobândite anterior.[6] Elementele de informație referitoare la conținutul acțiunii la care a participat martorul sunt întipărite (memorate), păstrate.

Martorul care percepe și memorează cu ușurință, dacă faptele percepute și memorate se consumă într-un interval scurt de timp, și dacă va fi ascultat imediat, va fi capabil să facă o depoziție exactă însă, după un interval mai lung de timp depoziția acestuia va tinde să devină lacunară și inexactă[7].

Martorul care percepe și își fixează în mod lent informațiile care îi parvin mai ales de la cazuri complexe cu o succesiune raidă și într-un intreval de timp scurt, va percepe lacunar iar memorarea și conservarea vor fi și ele deficitare[8].

Caracteristic mărturiei este memorarea involuntară, faptele fiind reținute cel mai adesea involuntar și neintenționat. Totodată, memorarea poate fi voluntară potrivit atitudinii interesului manifestat de martor în reținerea aspectelor percepute.

Memorarea vizuală și auditivă prezintă importanță deoarece, marea majoritate a aspectelor legate de o infracțiune, sunt mai bine percepute fiind formate din imagini și sunete, zgomote percepute prin analizatorii vizuali și auditivi. La tipul vizual, accentul se pune pe capacitatea de a reține figurile, ial la cel auditiv, capacitatea de reține și reda fidel sunete și zgomote[9].

Memoria reprezintă elementul central de stocare a informațiilor, astfel că psihologii susțin existența memoriei de scurtă durată atunci când informația este stocată pe perioade foarte scurte de timp, și memoria de lungă durată. Durata stocării informațiilor variază în funcție de tipul de material ce se reține, vârsta subiectului și capacitățile sale intelectuale, capacitate ce scade însă sensibil în cazul: oboselii, al consumului de alcool sau sub influența unor informații ce distrag atenția sa.

4. Reproducerea/recunoașterea/reactivarea reprezintă ultimul moment al formării mărturiei. Este momentul în care cel ce a perceput desfășurarea faptelor apare în fața organelor judiciare în calitate de martor.

Printre particularitățile individuale care influențează depozițiile martorului, pe lângă timpul scurs de la producerea evenimentului, este memoria (ținerea de minte) pe de o parte, iar pe de altă parte, capacitatea de a reda verbal evenimentele derulate în fata martorului, evenimente ce au fost receptate în mod intuitiv. Ținând cont de faptul că, odată cu trecerea timpului calitatea informațiilor receptate este afectată, putem spune că perioada optimă pentru audierea martorului este imediat după consumarea actului la care acesta a asistat, sau în cel mai scurt timp posibil. Pe lângă acești factori, mărturia poate fi influențată și de atitudinea pe care o are  persoana care anchetează martorul, de cele mai multe ori oamenii reacționând în mod diferit în funcție de sentimentul de simpatie sau antipatie față de anchetator.

La distorsiuni în relatarea faptelor mai contribuie și așa numitul fenomen denumit ”schimbare de rol”, în care unii martori de conditie modestă, datorită evenimetului la care au luat parte, consideră că sunt persoane importante (au devenit cineva), putând prin poziția lor să să influențeze cursul evenimentelor. În dorința lor de a servi cauza cu mult elan, ei vor evita răspunsurile negative producând astfel grave distorsiuni.

Așadar, organul de justiție va trebui să ia în considerare din depoziția martorului toate aceste elemente care influențează, într-un fel sau altul, atât păstrarea celor văzute și auzite, cât și redarea lor cu mai mare sau mai mică fidelitate.

#psihologiejudiciara #an2 #sem2 #marturie ##martori #tema2

---

[1] Al. Roșca, Psihologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 237.

[2] T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică, București, 1973, p.

[3] T. Butoi, I.T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară- teorie și practică, Editura Phobos , București, 2003 , p. 78.

[4] Idem, pp. 80-84.

[5] Idem, p. 90.

[6] Al. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 1979, p. 114.

[7] Idem, pp. 116-117.

[8] T. Butoi, I.T. Butoi, op. cit., p.90.

[9] Al. Ciopraga, op.cit., pp. 124-125.

Read More

Tema nr.1 sem. 2 an 2 Psihologie Judiciara

Analiza concepţiei psihanalitice asupra personalităţii infractorilor

Noţiunea de psihologie (grecescul psyche- suflet şi logos-ştiinţă) este definită ca ştiinţa proceselor psihice, a însuşirilor şi relaţiilor interumane[1]. Caracteristica dominantă a existenţei umane decurge din procesele cognitive, voliţionale şi afective, rezultate atât din faptele produse de om, precum şi din însuşirile, trăsăturile şi reflectarea psihică a relaţiilor interumane.

În procesul reflectării psihice a realităţii, a sistemului complex de relaţii interumane, a proceselor naturale, sociale, economice un rol distinct revine caracterului, temperamentului şi aptitudinilor individului.[2]

Desfăşurarea relaţiilor interumane trebuie să aibă loc în anumite limite astfel încât, pentru situaţii ivite în mod neprevăzut, individul trebuie să aibă capacitatea de a se adapta şi a se reorienta, atât psihic dar şi din punct de vedere al acţiunilor întreprinse, pentru a evita atât prejudicierea sa, cât şi a valorilor sociale.

În literatura de specialitate, psihologia judiciară este definită ca fiind, „disciplina formativă-aplicativă şi de cultură profesională, având ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi identificarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate criminogenă”[3].

Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub toate aspectele, oferind explicaţii ştiinţifice ale mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia, prin diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, evidenţiind cauzele care au determinat comportamentul acestuia, şi constituind pârghii esenţiale în conturarea programelor de prevenire.[4]

Studiul actului infracţional impune, deci, atât cunoştinţe temeinice de psihologie generală cât şi cunoştinţe juridice. În procesul judiciar, organele de urmărire penală şi cele de judecată folosesc cunoştinţe privind psihologia individului normal şi a celui deviant.

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale şi la cele juridice, nerespectarea acestora atrăgând după sine măsuri coercitive sau punitive.

Fiind deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut, fenomenul infracţional trebuie abordat multidisciplinar implicând stăpânirea unor noţiuni de: criminologie, psihologie judiciară, sociologie judiciară, biologie criminală, medicină legală, psihiatrie criminală, antropologie criminală etc.

Deşi este un fenomen social, infracţionalitatea trebuie cercetată ca act individual, comis de o persoană concretă într-o situaţie determinată, fiind vorba de o acţiune umană, generată de anumite procese psihice, scopuri, motive, tendinţe şi trebuinţe/necesităţi.

În funcţie de factorii consideraţi a fi determinanţi în explicarea fenomenului şi a comportamentului infracţional sunt cunoscute teorii ce pot fi grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale.[5]

Teoriile psiho-biologice susţin că anumite anomalii sau disfuncţii psihofiziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional, considerând că infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională.[6]

Astfel, Cesare Lombroso (1835-1909) care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, susţine teoria anormalităţilor biologice concluzionând existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de infractori.

Conform teoriei sale, criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc.

Despre omul cu înclinaţii spre viol, Lombroso susţinea ca, acesta se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei, iar hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară, fruntea teşită şi mişcătoare.

Reprezentantul teoriei constituţiei criminale, criminologul italian Benigno di Tullio (1951) susţine capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare.[7]

Conform teoriei sale, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci întotdeauna biosociologic, personalitatea putând fi corect apreciată doar după criterii biopsiho-sociologice. Pornind de la aceste premise, autorul determină printre factorii ce conduc la formarea unei personalităţi criminale: ereditatea, unele disfuncţionalităţi cerebrale, hormonale, pubertatea cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii ce pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă.

Autorul afirmă, fără a ignora factorii sociali, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal.

Teoriile psiho-morale poartă amprenta directă a psihanalizei freudiene[8] şi atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate, comportamentul criminal şi infracţionalitatea fiind simptome ale problemelor emoţionale fundamentale.

Sigmund Freud (1856-1939), reprezentantul teoriei analitice, a cercetat domenii noi, ce până atunci au fost ignorate, cum ar fi motivaţia inconştientă, ce se manifestă atât în comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), cât şi în cel morbid, mai ales în nevroze.

Conform opiniei sale, viaţa psihică umană cuprinde trei niveluri/instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume: sinele (id), eul (ego) şi supraeul (superego).

Sinele denumit id, sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive, predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniştea şi persistenţa organismului. În vederea reducerii tensiunii, a evitării disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratificaţiei, sinele recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat operante în reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care caută să realizeze diminuarea tensiunii sau obţinerea gratificaţiei pe plan imaginativ sau simbolic.

Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în „id” reuşesc să iasă la suprafaţă, să se manifeste în afară (să defuleze), străbătând „cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-se din această cauză într-un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele superioare al psihicului. „Răbufnirile” inconştientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă deghizată, sublimată.

După Freud, tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată spre lumea conştiinţei, această pătrundere a refulărilor în conştiinţă are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri. Refularea este un mecanism de protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel deja consumat.

Eul denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de cele mai importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru între instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi exigenţele supraeului, pe de altă parte, asigură o „constanţă individuală”.

Supraeul denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care constituie expresia persoanei în mediul social, este purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de convieţuire socială şi are funcţia de autoobservare şi de formare a idealurilor. El reflectă particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care persoana trăieşte şi se formează ca om. Prin rolul său, supraeul împreună cu eul, contribuie la refularea în „id” a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare exigenţelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor realiste, moraliste şi îl împinge la lupta spre perfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa verificatoare, cenzurantă a personalităţii. Născut din inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un triumf al elementului conştient, element care devine cu atât mai manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură, mai sănătoasă şi mai elevată sub aspect social.

În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego). Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id.

Teoria personalităţii criminale aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal. Personalitatea criminală este „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional”[9].

Pinatel consideră că orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent. Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare grave, iar alţii de „instigări” lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc „nucleul central al personalităţii criminale”.

Componentele nucleului personalităţii criminale care comandă condiţiile trecerii la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă.

Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi.

Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o “deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate.

Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate. Ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.

Analizând comportamentul infracţional, Pinatel arată modul în care trăsăturile nucleului personalităţii criminale se întrepătrund, favorizând comiterea infracţiunii: „infractorul nu este reţinut de oprobiul social deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung, tot aşa cum e în stare să depăşească obstacolele care apar în calea acţiunii lui criminale, întrucât el este dinamic şi eminamente agresiv; în acelaşi timp, el reuşeşte să depăşească şi aversiunea faţă de acte odioase, căci fiind indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutreşte sentimente de simpatie faţă de nimeni şi, în consecinţă, poate comite orice crimă”.[10]

Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act.

Toate cele patru componente reunite, precum şi legăturile dintre acestea, dau un caracter particular personalităţii în ansamblul ei.

Personalitatea infractorului este esenţială pentru justiţie care se fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. Cercetarea fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale, orientate către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale.

Fiind un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte, infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice, cu caracter antisocial sau disocial.

În urma studiilor efectuate dea lungul timpului pe diferite categorii de infractori au fost evidenţiate anumite caracteristici comune, care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea:[11]

Inadaptarea socială. Orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. a cărui educaţie s-a realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. În majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi divorţaţi, infractori, alcoolici ş.a.m.d.), unde nu există condiţii sau preocupări necesare educării copiilor, iar nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat. Atitudinile antisociale rezultate din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative, care, în anumite ocazii nefavorabile conduc la devianţă şi mai apoi la infracţiune.

Duplicitatea comportamentului reprezintă o dominantă puternică a personalităţii fiind a doua lui natură. Infractorul joacă rolul omului corect, cinstit, cu preocupări de o altă natură decât cele ale „specialităţii” infracţionale. Acest joc artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a „vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.

Imaturitatea intelectuală constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale, acesta fiind strict limitat la prezent, acordând o mică importanţă viitorului fără a putea face diferenţa între delicvenţa şi nondelicvenţă. Imaturitatea intelectuală nu este acelaşi lucru cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă, ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în efectuarea unui act infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.

Imaturitatea afectivă constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize, etc.) pentru obţinerea unor plăceri imediate, minore şi nesemnificative, neavând o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante, fiind lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist şi instabil emoţional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

Instabilitatea emotiv-acţională se datorează experienţelor negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite. Infractorul este un element instabil emotiv-acţional care în reacţiile sale trece de la o extremă la alta fiind inconstant în reacţii faţă de stimuli. Instabilitatea emotivă este o trăsătură esenţială ce face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor ce conduce la lipsa capacităţii evaluare şi autoevaluare, caracterizată prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale.

Sensibilitate deosebită. Infractorul este caracterizat de lipsa unui sistem de inhibiţii ce duce la canalizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Anumiţi factori excitanţi din mediul ambiant exercită asupra infractorului o stimulare spre acţiune, cu mult mai mare decât asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestuia.

Frustrarea reprezintă starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă, care este înşelat în speranţele sale; trăirea mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei fiind un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii. Procesul de frustrare implică trei elemente:

- cauza sau situaţia frustrantă, în care apar obstacole şi relaţii privative printr-o anumită corelare a condiţiilor interne cu cele externe;

- starea psihică a individului (trăiri conflictuale, suferinţe cauzate de către aceasta);

- reacţiile comportamentale, efectele frustrării.

Reacţiile la frustrare sunt variabile şi depind atât de natura agentului frustrant cât şi de personalitatea celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci când acesta este privat de unele drepturi, recompense şi satisfacţii care consideră că i se cuvin, în calea obţinerii acestor drepturi interpunându-se unele obstacole. Infractorul resimte frustrarea în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care presupune îngustarea câmpului de acţiune. În cadrul unui grup, subiectul se confruntă cu intenţiile celorlalţi, reacţia sa putând fi agresivă, pentru ca subiectul să-şi impună intenţiile, sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalţi. Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de frustrare depinde nu atât de natura şi forţa de acţiune a factorilor frustranţi, cât mai ales de gradul maturizării afective şi morale a infractorului şi de semnificaţia acordată factorilor conflictuali şi frustranţi, prin procesul de evaluare şi de interpretare.

Complexul de inferioritate desemnează o totalitate de trăiri şi trăsături de personalitate cu un conţinut afectiv foarte intens, favorizate de situaţii, evenimente şi relaţii umane care au un caracter frustrant. Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală ce se cristalizează în jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare, fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi.

J. Pinatel susţine[12] că la majoritatea marilor delicvenţi există un nucleu al personalităţii, ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă, variabile care se raportează la aptitudinile fizice, intelectuale şi tehnice, la trebuinţele nutritive şi sexuale ale individului. În timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la actul criminal, guvernându-l, variabilele determină direcţia generală, gradul reuşitei şi motivaţia conduitei criminale.

Egocentrismul reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu îşi realizează scopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic.

Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese fiind un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, considerându-se permanent persecutat, susţine că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte, în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă virulent.

Labilitatea este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitate, infractorul ne putându-şi inhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi frâneze pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale, fără să realizeze consecinţele pe care le aduce actul criminal.

Agresivitatea reprezintă un comportament violent şi distructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine şi se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, acţiuni care au drept scop, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri. Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan acţional sau verbal, care în mod obişnuit constituie o reacţie disproporţională la o opoziţie reală sau imaginară.[13]

Deşi există şi o agresivitate nonviolentă, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atacul deliberat, ofensiva directă, cu adresă ţintită şi punerea în pericol fără ca agresivul să aştepte ca situaţia conflictuală să apară, ci caută să o provoace, uneori chiar printr-o acţiune de avertisment. El atacă intens şi numai la un pericol iminent fuge.

Fiind declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime, agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte trăsături ale personalităţii infractorului, agresivitatea fiind strâns legată nu numai de intoleranţa la frustrare, ci şi de forţa exacerbată a trebuinţelor polarizate în plăcerea de a domina.

Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt:

- Autoagresivitatea – comportamentul agresiv este îndreptat spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de suicid sau chiar sinucidere;

- Heteroagresivitatea – violenţa este canalizată spre alţii, manifestându-se prin forme multiple cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală, etc.

J. Pinatel mai distinge două forme ale agresivităţii:[14]

- Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale;

- Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient.

Indiferenţa afectivă este strâns legată de egocentrism şi se caracterizează prin lipsa emoţiilor, a sentimentelor şi a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înţelege nevoile şi durerile celorlalţi. Această latură a personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acesteia. De obicei, infractorul nu este conştient de propria sa stare de inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul de vinovăţie.

Bibliografie :

---

[1] Rita L. Atkinson, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem, Introducere în psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002, p. 4.

[2] C. Tănăsescu, Psihologie judiciară. Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2011,p. 12.

[3]. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi Psihologie judiciară. Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p. 5.

[4] O.T. Mateescu, Psihologie judiciară. Curs universitar, Editura Renaissance, Bucureşti, 2010, p. 7.

[5] V.Cioclei, Criminologie etiologică. Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 103.

[6] V.Cioclei, op.cit., p. 104.

[7] V.Cioclei, op. cit., p. 108.

[8] V.Cioclei, op.cit., pp. 122-123.

[9] V.Cioclei, op. cit., pp. 129-130

[10] N. Mitrofan, V. Zdrenghea şi T. Butoi, op. cit., pp. 50-51.

[11] O.T. Mateescu, op. cit., pp. 21-25.

[12] O.T. Mateescu, op. cit., p. 26.

[13] T. Bogdan, I. Sântea, R. Drăgan-Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I. Serviciul Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1983, p. 137.

[14] O.T. Mateescu, op. cit., p. 26.

#psihologiejudiciara #tema1 #an2 #sem2

Read More