TEMA
2
Identificaţi
şi caracterizaţi factorii psihologici care contribuie la apariţia unghiului de
deviere in fiecare etapă a procesului de constituire a mărturiei judiciare de
bună credinţă
Ținând cont de faptul
că, în cele mai multe cazuri infractorul nu își recunoște fapta încercând să o
nege, în dovedirea unei infracțiuni și pentru aflarea adevărului și pedepsirea
infractorului, pe lângă alte probe directe și indirecte analizate, mărturiile
unor persoane ce au participat indirect la infracțiune sunt de un real folos în
ancheta judiciară.
Martorii, persoane
fizice, se împart în două categorii:
-
martori
de bună credință a căror mărturie este depusă sub
prestare de jurământ, nu este mincinoasă și prin urmare nu intra sub incidenșa
legii penale.
-
martori
de rea credință sunt cei a căror depoziții sunt false
din mai multe motive și anume: fie sunt prieteni cu infactorul sau dușmani ai
victimei, fie au interese de ordin material sau spiritual.
Potrivit afirmațiilor
lui Enrico Altavila, „fenomenul
psihologic al mărturiei are un dublu aspect ce nu trebuie neglijat: unul
subiectiv reprezentat de capacitatea psihologică a individului de a depune
mărturie, și unul obiectiv reprezentat de evenimentul ce formează
obiectul mărturiei”.
Recepția senzorială a
unor evenimente este prima etapă a formării mărturiei, un proces de cunoaștere[1].
Autorul susține că eroarea ce apare atât în relatarea subiectului infracțiunii
cât și în depoziția martorului în justiție poate fi consecința percepției
eronate sau lacunare, ori un interval mai lung de la percepție la relatare sau,
a unor întrebări sugestive ori discuții purtate între martori. Pe lângă
acestea, o altă cauză a alterării mărturiei este și „unghiul de deviere” prin care se susține că „mărturia sinceră nu reprezintă decât o reflectare a realității prin
prisma subiectivității martorului iar între realitatea obiectivă și reflectarea
ei subiectivă, există un unghi de deviere”[2].
Mărturia este un proces
de formare/cunoaștere a realității obiective, ce are ca moment inițial
evenimentul judiciar care este independent de subiectul psihologic (viitorul
martor) și mărturia ca și moment final, fiind structurat pe patru faze:[3]
1.
Recepția
senzorială a informațiilor este prima fază a trecerii de la eveniment
la constituirea mărturiei care se caracterizează prin obținerea de către
obiectul psihologic a informațiilor despre eveniment, devenit pentru acesta
obiect de recepție senzorială. Aceasta se caracterizeză prin procesele psihice: senzații și percepții.[4]
Senzațiile se împart în
mod obișnuit în două grupe: senzații care reflectă mișcarea corpului sau a unor
părți ale corpului; și senzații care reflectă însușiri ale obiectelor și
fenomenele lumii externe. Cele care prezintă inters în procesul constituirii mărturiei
judiciare sunt cele din cea de-a doua
categorie și anume: senzațiile vizuale, auditive și tactile (cutanate).
Percepțiile pot fi
definite ca acte de organizare a senzațiilor prin care omul cunoaște prezența
actuală a unui obiect exterior având o anumită consistență, formă, etc. Percepția
organizează informațiile primite în funcție de necesitățile, dorințele și
experiența persoanei.
Recepția senzorială, ca
funcție de primă captare și organizare a informațiilor, are o importanță
decisivă în formarea unei mărturii, realizându-se în funcție de: starea
organelor de recepție, vârsta subiectului, cunoscut fiind faptul că până la
maturizarea organelor senzoriale (în perioada copilăriei) percepțiile nu sunt
fidele cu realitatea, iar în etapa involutivă (în a doua parte a vieții),
vederea și auzul sunt diminuate, astfel că relatările martorilor prea tineri
sau prea în vârstă trebuiesc verificate cu multă atentie.
Recepția sezorială poate
fi modificată în unele cazuri prin deformarea subiectivă a unui conținut
perceptiv obiectiv, fenomen definit iluzie (iluzia optică, deformarea distanțelor
și a proporțiilor obiectelor sau persoanelor existente într-un anumit loc, etc.).
Totodată, recepția
senzorială poate fi neuniformă în intensitate și calitate fiind condiționată de
procesele atenției, oscilațiile ei, creșterea sau scăderea intensității acesteia
ce fac ca din imensa multitudine de stimuli care bombardeaza continuu organele
de simț, doar unii să fie recepționați cu multă claritate, iar alții cu mai puțină
claritate, în timp ce alții sunt recepționați foarte slab.
De asemenea,
concentrarea ce constă în urmărirea conștientă și concomitentă a mai multor
obiecte, persoane, activitati într-un spațiu și timp relativ restrâns, și
distribuția sunt încă doi parametri ce contribuie la formarea psihologică a mărturiei.
Starea de veghe a
conștiinței orientată spre înregistrarea unui anumit tip de informații
reprezintă fenomenul expectanței ce intră în analiza cauzelor care generează „unghiul de deviere”.
O seamă de fenomene ce
țin de sfera afectiv emoțională a funcționării psihicului cum sunt emoțiile, determină
ca receptarea evenimenului cu tot conținutul informațional să fie distorsionat
provocând disfuncții în perceperea imaginilor, producându-se astfel un blocaj
în perceperea și reținerea secvențelor finale fiind vorba de așa-zisa amnezie
proactivă sau, putând fi anulate secvențele percepute anterior persoana
suferind o amnezie retroactivă. Motivația este și el unul din factorii ce pot
influența percepția pe lângă așa numitul „efect halo”
care constă în tendința de a extinde un detaliu în mod neadecvat.
Reprezentarea
este reflectarea sub formă de imagine intuitivă a unui obiect sau fenomen, care
în momentul respectiv nu este perceput, și care a acționat în trecut asupra subiectului,
este deci o imagine reprodusă, bazată pe experiența perceptivă trecută. Reprezentările
pot fi evocate, actualizate pe baza de cuvant sau de stimuli concreți neverbali
percepuți odată cu stimulii ce au constituit obiectul perceperii.
Între percepții și
reprezentări există deosebiri în sensul că: perceptia este întotdeauna o
reflectare selectivă a realității, stimuli externi acționând prin intermediul
condițiilor interne, ce sunt rezultatul interacțiunii organismului cu mediul,
iar reprezentările sunt rezultatul unei prelucrări și generalizări a experienței
perceptive anterioare.
Reprezentările au un
caracter intuitiv și un grad de generalizare mai mare dacât percepțiile, reprezentările
fiind imagini generalizate ale aceluiași obiect cu un caracter singular, sau
ale unei clase de obiecte cu un caracter general, în vreme ce percepțiile au întotdeauna
un caracter singular. Reprezentările pot fi instabile și mai puțin clare decât
percepțiile care stau la baza lor, sunt mai sărace în amănunte, cu mai multe
goluri și lacune având un caracter fragmentar.
2.
Prelucrarea sau decodarea informațiilor
Obiectele, lucrurile,
tot ce ne înconjoară devin parte intrinsecă din viața noastră. Între momentul
perceptiv al mărturiei și cel al reproducerii în fașa organelor judiciare a
faptelor percepute se interpune momentul conservării pentru o anumită perioadă
a informațiilor dobândite – memorarea. Din momentul percepției – a existenței
informației – și până la reactualizarea lor există un alt moment și anume
decodarea sau prelucrarea informațiilor. Aparatul uman senzorial nu receptează
imaginea lucrurilor și fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri, care la
nivelul cortical, în scoarta cerebrală, sunt sintetizate, integrate în
ansambluri și, totodată, vor fi prelucrate și decodate.[5]
Informațiile emise,
recepționate integral sau parțial, sunt decodate și se structurează
logic-semantic, dobândind un sens. Acest sens este fixat în cuvant, purtator de
informație (copac, masă, scaun, etc.). Decodarea
semnalelor odată efectuată, găsirea cuvantului potrivit nu constituie punctul
final al procesului de prelucrare. Fiecare cuvant este purtător de sens și în
afară de faptul că nu desemnează numai obiecte, stări, fenomene, ele au și
asa-zisele conotații. Cunoașterea conotațiilor de către ofițerii de poliție
este deosebit de importantă, deoarece numai așa vor întelege nuanțele pe care
le exprimă un martor sau un învinuit în depoziția lui.
Odată cu actul
perceptiv subiectul reflectă obiectele și fenomenele nu numai denumindu-le, ci
și ca desfășurare a lor în timp, în spatiu și în mișcare. Se consideră însă că
abia în procesul de decodare se conștientizează pe deplin calitățile
spațio-temporale și se estimează valoarea lucrurilor, ființelor, deplasarea
lor. În acest moment apar însă o serie de distorsiuni involuntare, deoarece
reflectarea timpului, a spațiului și a vitezei se efectuează prin interacțiunea
mai multor organe de simț, ceea ce potențează relativitatea lor.
Alături de informațiile
receptate senzorial, timpul și spatiul se reflectă în psihicul uman și prin
procesele gândirii care, într-o măsură mai mare sau mai mică, participă la
orice fenomen de reflectare.
În cadrul unei
depoziții, de cele mai multe ori,
aprecierea timpului, a distanțelor, etc. este decisivă, caci de astfel de aprecieri poate depinde
încadrarea juridică a actului infracțional. Astfel, orice subapreciere sau
supraapreciere poate să schimbe esențial situația creeată.
3. Memorarea evenimentului judiciar
– stocarea informației în raport cu dinamica uitării
Din perspectiva
psihologică, memorarea reprezintă ansamblul procedeelor de întipărire, păstrare
și recunoaștere a experienței dobândite anterior.[6]
Elementele de informație referitoare la conținutul acțiunii la care a
participat martorul sunt întipărite (memorate), păstrate.
Martorul care percepe
și memorează cu ușurință, dacă faptele percepute și memorate se consumă într-un
interval scurt de timp, și dacă va fi ascultat imediat, va fi capabil să facă o
depoziție exactă însă, după un interval mai lung de timp depoziția acestuia va
tinde să devină lacunară și inexactă[7].
Martorul care percepe
și își fixează în mod lent informațiile care îi parvin mai ales de la cazuri
complexe cu o succesiune raidă și într-un intreval de timp scurt, va percepe
lacunar iar memorarea și conservarea vor fi și ele deficitare[8].
Caracteristic mărturiei
este memorarea involuntară, faptele fiind reținute cel mai adesea involuntar și
neintenționat. Totodată, memorarea poate fi voluntară potrivit atitudinii
interesului manifestat de martor în reținerea aspectelor percepute.
Memorarea vizuală și
auditivă prezintă importanță deoarece, marea majoritate a aspectelor legate de
o infracțiune, sunt mai bine percepute fiind formate din imagini și sunete,
zgomote percepute prin analizatorii vizuali și auditivi. La tipul vizual,
accentul se pune pe capacitatea de a reține figurile, ial la cel auditiv,
capacitatea de reține și reda fidel sunete și zgomote[9].
Memoria reprezintă
elementul central de stocare a informațiilor, astfel că psihologii susțin
existența memoriei de scurtă durată atunci când informația este stocată pe
perioade foarte scurte de timp, și memoria de lungă durată. Durata stocării
informațiilor variază în funcție de tipul de material ce se reține, vârsta
subiectului și capacitățile sale intelectuale, capacitate ce scade însă
sensibil în cazul: oboselii, al consumului de alcool sau sub influența unor
informații ce distrag atenția sa.
4. Reproducerea/recunoașterea/reactivarea
reprezintă
ultimul moment al formării mărturiei. Este momentul în care cel ce a perceput
desfășurarea faptelor apare în fața organelor judiciare în calitate de martor.
Printre
particularitățile individuale care influențează depozițiile martorului, pe
lângă timpul scurs de la producerea evenimentului, este memoria (ținerea de
minte) pe de o parte, iar pe de altă parte, capacitatea de a reda verbal
evenimentele derulate în fata martorului, evenimente ce au fost receptate în
mod intuitiv. Ținând cont de faptul că, odată cu trecerea timpului calitatea
informațiilor receptate este afectată, putem spune că perioada optimă pentru
audierea martorului este imediat după consumarea actului la care acesta a
asistat, sau în cel mai scurt timp posibil. Pe lângă acești factori, mărturia
poate fi influențată și de atitudinea pe care o are persoana care anchetează martorul, de cele mai
multe ori oamenii reacționând în mod diferit în funcție de sentimentul de
simpatie sau antipatie față de anchetator.
La distorsiuni în
relatarea faptelor mai contribuie și așa numitul fenomen denumit ”schimbare de
rol”, în care unii martori de conditie modestă, datorită evenimetului la care
au luat parte, consideră că sunt persoane importante (au devenit cineva),
putând prin poziția lor să să influențeze cursul evenimentelor. În dorința lor
de a servi cauza cu mult elan, ei vor evita răspunsurile negative producând
astfel grave distorsiuni.
Așadar, organul de
justiție va trebui să ia în considerare din depoziția martorului toate aceste
elemente care influențează, într-un fel sau altul, atât păstrarea celor văzute și
auzite, cât și redarea lor cu mai mare sau mai mică fidelitate.
#psihologiejudiciara #an2 #sem2 #marturie ##martori #tema2
[1] Al. Roșca, Psihologie
generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 237.
[2] T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară,
Editura Științifică, București, 1973, p.
[3] T. Butoi, I.T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară- teorie și practică,
Editura Phobos , București, 2003 , p. 78.
[4] Idem, pp. 80-84.
[5] Idem, p. 90.
[6] Al. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul
penal, Editura Junimea, Iași, 1979, p. 114.
[7] Idem, pp. 116-117.
[8] T. Butoi, I.T. Butoi, op. cit.,
p.90.
[9] Al. Ciopraga, op.cit., pp. 124-125.
