Tema 2 Psihologie Judiciara an2 sem2

TEMA 2
Identificaţi şi caracterizaţi factorii psihologici care contribuie la apariţia unghiului de deviere in fiecare etapă a procesului de constituire a mărturiei judiciare de bună credinţă

Ținând cont de faptul că, în cele mai multe cazuri infractorul nu își recunoște fapta încercând să o nege, în dovedirea unei infracțiuni și pentru aflarea adevărului și pedepsirea infractorului, pe lângă alte probe directe și indirecte analizate, mărturiile unor persoane ce au participat indirect la infracțiune sunt de un real folos în ancheta judiciară.

Martorii, persoane fizice, se împart în două categorii:

-          martori de bună credință a căror mărturie este depusă sub prestare de jurământ, nu este mincinoasă și prin urmare nu intra sub incidenșa legii penale.

-          martori de rea credință sunt cei a căror depoziții sunt false din mai multe motive și anume: fie sunt prieteni cu infactorul sau dușmani ai victimei, fie au interese de ordin material sau spiritual.

Potrivit afirmațiilor lui Enrico Altavila, „fenomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect ce nu trebuie neglijat: unul subiectiv reprezentat de capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie, și unul obiectiv reprezentat de evenimentul ce formează obiectul mărturiei”.

Recepția senzorială a unor evenimente este prima etapă a formării mărturiei, un proces de cunoaștere[1]. Autorul susține că eroarea ce apare atât în relatarea subiectului infracțiunii cât și în depoziția martorului în justiție poate fi consecința percepției eronate sau lacunare, ori un interval mai lung de la percepție la relatare sau, a unor întrebări sugestive ori discuții purtate între martori. Pe lângă acestea, o altă cauză a alterării mărturiei este și „unghiul de deviere” prin care se susține că „mărturia sinceră nu reprezintă decât o reflectare a realității prin prisma subiectivității martorului iar între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă, există un unghi de deviere”[2].

Mărturia este un proces de formare/cunoaștere a realității obiective, ce are ca moment inițial evenimentul judiciar care este independent de subiectul psihologic (viitorul martor) și mărturia ca și moment final, fiind structurat pe patru faze:[3]

1. Recepția senzorială a informațiilor este prima fază a trecerii de la eveniment la constituirea mărturiei care se caracterizează prin obținerea de către obiectul psihologic a informațiilor despre eveniment, devenit pentru acesta obiect de recepție senzorială. Aceasta se caracterizeză prin procesele psihice: senzații și percepții.[4]

Senzațiile se împart în mod obișnuit în două grupe: senzații care reflectă mișcarea corpului sau a unor părți ale corpului; și senzații care reflectă însușiri ale obiectelor și fenomenele lumii externe. Cele care prezintă inters în procesul constituirii mărturiei judiciare sunt cele din cea de-a  doua categorie și anume: senzațiile vizuale, auditive și tactile (cutanate).

Percepțiile pot fi definite ca acte de organizare a senzațiilor prin care omul cunoaște prezența actuală a unui obiect exterior având o anumită consistență, formă, etc. Percepția organizează informațiile primite în funcție de necesitățile, dorințele și experiența persoanei.

Recepția senzorială, ca funcție de primă captare și organizare a informațiilor, are o importanță decisivă în formarea unei mărturii, realizându-se în funcție de: starea organelor de recepție, vârsta subiectului, cunoscut fiind faptul că până la maturizarea organelor senzoriale (în perioada copilăriei) percepțiile nu sunt fidele cu realitatea, iar în etapa involutivă (în a doua parte a vieții), vederea și auzul sunt diminuate, astfel că relatările martorilor prea tineri sau prea în vârstă trebuiesc verificate cu multă atentie.

Recepția sezorială poate fi modificată în unele cazuri prin deformarea subiectivă a unui conținut perceptiv obiectiv, fenomen definit iluzie (iluzia optică, deformarea distanțelor și a proporțiilor obiectelor sau persoanelor existente într-un anumit loc, etc.).

Totodată, recepția senzorială poate fi neuniformă în intensitate și calitate fiind condiționată de procesele atenției, oscilațiile ei, creșterea sau scăderea intensității acesteia ce fac ca din imensa multitudine de stimuli care bombardeaza continuu organele de simț, doar unii să fie recepționați cu multă claritate, iar alții cu mai puțină claritate, în timp ce alții sunt recepționați foarte slab.

De asemenea, concentrarea ce constă în urmărirea conștientă și concomitentă a mai multor obiecte, persoane, activitati într-un spațiu și timp relativ restrâns, și distribuția sunt încă doi parametri ce contribuie la formarea psihologică a mărturiei.

Starea de veghe a conștiinței orientată spre înregistrarea unui anumit tip de informații reprezintă fenomenul expectanței ce intră în analiza cauzelor care generează „unghiul de deviere”.

O seamă de fenomene ce țin de sfera afectiv emoțională a funcționării psihicului cum sunt emoțiile, determină ca receptarea evenimenului cu tot conținutul informațional să fie distorsionat provocând disfuncții în perceperea imaginilor, producându-se astfel un blocaj în perceperea și reținerea secvențelor finale fiind vorba de așa-zisa amnezie proactivă sau, putând fi anulate secvențele percepute anterior persoana suferind o amnezie retroactivă. Motivația este și el unul din factorii ce pot influența percepția pe lângă așa numitul „efect halo” care constă în tendința de a extinde un detaliu în mod neadecvat.

Reprezentarea este reflectarea sub formă de imagine intuitivă a unui obiect sau fenomen, care în momentul respectiv nu este perceput, și care a acționat în trecut asupra subiectului, este deci o imagine reprodusă, bazată pe experiența perceptivă trecută. Reprezentările pot fi evocate, actualizate pe baza de cuvant sau de stimuli concreți neverbali percepuți odată cu stimulii ce au constituit obiectul perceperii.

Între percepții și reprezentări există deosebiri în sensul că: perceptia este întotdeauna o reflectare selectivă a realității, stimuli externi acționând prin intermediul condițiilor interne, ce sunt rezultatul interacțiunii organismului cu mediul, iar reprezentările sunt rezultatul unei prelucrări și generalizări a experienței perceptive anterioare.

Reprezentările au un caracter intuitiv și un grad de generalizare mai mare dacât percepțiile, reprezentările fiind imagini generalizate ale aceluiași obiect cu un caracter singular, sau ale unei clase de obiecte cu un caracter general, în vreme ce percepțiile au întotdeauna un caracter singular. Reprezentările pot fi instabile și mai puțin clare decât percepțiile care stau la baza lor, sunt mai sărace în amănunte, cu mai multe goluri și lacune având un caracter fragmentar.

2. Prelucrarea sau decodarea informațiilor

Obiectele, lucrurile, tot ce ne înconjoară devin parte intrinsecă din viața noastră. Între momentul perceptiv al mărturiei și cel al reproducerii în fașa organelor judiciare a faptelor percepute se interpune momentul conservării pentru o anumită perioadă a informațiilor dobândite – memorarea. Din momentul percepției – a existenței informației – și până la reactualizarea lor există un alt moment și anume decodarea sau prelucrarea informațiilor. Aparatul uman senzorial nu receptează imaginea lucrurilor și fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri, care la nivelul cortical, în scoarta cerebrală, sunt sintetizate, integrate în ansambluri și, totodată, vor fi prelucrate și decodate.[5]

Informațiile emise, recepționate integral sau parțial, sunt decodate și se structurează logic-semantic, dobândind un sens. Acest sens este fixat în cuvant, purtator de informație (copac, masă, scaun, etc.). Decodarea semnalelor odată efectuată, găsirea cuvantului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Fiecare cuvant este purtător de sens și în afară de faptul că nu desemnează numai obiecte, stări, fenomene, ele au și asa-zisele conotații. Cunoașterea conotațiilor de către ofițerii de poliție este deosebit de importantă, deoarece numai așa vor întelege nuanțele pe care le exprimă un martor sau un învinuit în depoziția lui.

Odată cu actul perceptiv subiectul reflectă obiectele și fenomenele nu numai denumindu-le, ci și ca desfășurare a lor în timp, în spatiu și în mișcare. Se consideră însă că abia în procesul de decodare se conștientizează pe deplin calitățile spațio-temporale și se estimează valoarea lucrurilor, ființelor, deplasarea lor. În acest moment apar însă o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spațiului și a vitezei se efectuează prin interacțiunea mai multor organe de simț, ceea ce potențează relativitatea lor.

Alături de informațiile receptate senzorial, timpul și spatiul se reflectă în psihicul uman și prin procesele gândirii care, într-o măsură mai mare sau mai mică, participă la orice fenomen de reflectare.

În cadrul unei depoziții,  de cele mai multe ori, aprecierea timpului, a distanțelor, etc. este decisivă,  caci de astfel de aprecieri poate depinde încadrarea juridică a actului infracțional. Astfel, orice subapreciere sau supraapreciere poate să schimbe esențial situația creeată.

3. Memorarea evenimentului judiciar – stocarea informației în raport cu dinamica uitării

Din perspectiva psihologică, memorarea reprezintă ansamblul procedeelor de întipărire, păstrare și recunoaștere a experienței dobândite anterior.[6] Elementele de informație referitoare la conținutul acțiunii la care a participat martorul sunt întipărite (memorate), păstrate.

Martorul care percepe și memorează cu ușurință, dacă faptele percepute și memorate se consumă într-un interval scurt de timp, și dacă va fi ascultat imediat, va fi capabil să facă o depoziție exactă însă, după un interval mai lung de timp depoziția acestuia va tinde să devină lacunară și inexactă[7].

Martorul care percepe și își fixează în mod lent informațiile care îi parvin mai ales de la cazuri complexe cu o succesiune raidă și într-un intreval de timp scurt, va percepe lacunar iar memorarea și conservarea vor fi și ele deficitare[8].

Caracteristic mărturiei este memorarea involuntară, faptele fiind reținute cel mai adesea involuntar și neintenționat. Totodată, memorarea poate fi voluntară potrivit atitudinii interesului manifestat de martor în reținerea aspectelor percepute.

Memorarea vizuală și auditivă prezintă importanță deoarece, marea majoritate a aspectelor legate de o infracțiune, sunt mai bine percepute fiind formate din imagini și sunete, zgomote percepute prin analizatorii vizuali și auditivi. La tipul vizual, accentul se pune pe capacitatea de a reține figurile, ial la cel auditiv, capacitatea de reține și reda fidel sunete și zgomote[9].

Memoria reprezintă elementul central de stocare a informațiilor, astfel că psihologii susțin existența memoriei de scurtă durată atunci când informația este stocată pe perioade foarte scurte de timp, și memoria de lungă durată. Durata stocării informațiilor variază în funcție de tipul de material ce se reține, vârsta subiectului și capacitățile sale intelectuale, capacitate ce scade însă sensibil în cazul: oboselii, al consumului de alcool sau sub influența unor informații ce distrag atenția sa.

4. Reproducerea/recunoașterea/reactivarea reprezintă ultimul moment al formării mărturiei. Este momentul în care cel ce a perceput desfășurarea faptelor apare în fața organelor judiciare în calitate de martor.

Printre particularitățile individuale care influențează depozițiile martorului, pe lângă timpul scurs de la producerea evenimentului, este memoria (ținerea de minte) pe de o parte, iar pe de altă parte, capacitatea de a reda verbal evenimentele derulate în fata martorului, evenimente ce au fost receptate în mod intuitiv. Ținând cont de faptul că, odată cu trecerea timpului calitatea informațiilor receptate este afectată, putem spune că perioada optimă pentru audierea martorului este imediat după consumarea actului la care acesta a asistat, sau în cel mai scurt timp posibil. Pe lângă acești factori, mărturia poate fi influențată și de atitudinea pe care o are  persoana care anchetează martorul, de cele mai multe ori oamenii reacționând în mod diferit în funcție de sentimentul de simpatie sau antipatie față de anchetator.

La distorsiuni în relatarea faptelor mai contribuie și așa numitul fenomen denumit ”schimbare de rol”, în care unii martori de conditie modestă, datorită evenimetului la care au luat parte, consideră că sunt persoane importante (au devenit cineva), putând prin poziția lor să să influențeze cursul evenimentelor. În dorința lor de a servi cauza cu mult elan, ei vor evita răspunsurile negative producând astfel grave distorsiuni.

Așadar, organul de justiție va trebui să ia în considerare din depoziția martorului toate aceste elemente care influențează, într-un fel sau altul, atât păstrarea celor văzute și auzite, cât și redarea lor cu mai mare sau mai mică fidelitate.

#psihologiejudiciara #an2 #sem2 #marturie ##martori #tema2

---

[1] Al. Roșca, Psihologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 237.

[2] T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică, București, 1973, p.

[3] T. Butoi, I.T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară- teorie și practică, Editura Phobos , București, 2003 , p. 78.

[4] Idem, pp. 80-84.

[5] Idem, p. 90.

[6] Al. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 1979, p. 114.

[7] Idem, pp. 116-117.

[8] T. Butoi, I.T. Butoi, op. cit., p.90.

[9] Al. Ciopraga, op.cit., pp. 124-125.

Read More

Tema nr.1 sem. 2 an 2 Psihologie Judiciara

Analiza concepţiei psihanalitice asupra personalităţii infractorilor

Noţiunea de psihologie (grecescul psyche- suflet şi logos-ştiinţă) este definită ca ştiinţa proceselor psihice, a însuşirilor şi relaţiilor interumane[1]. Caracteristica dominantă a existenţei umane decurge din procesele cognitive, voliţionale şi afective, rezultate atât din faptele produse de om, precum şi din însuşirile, trăsăturile şi reflectarea psihică a relaţiilor interumane.

În procesul reflectării psihice a realităţii, a sistemului complex de relaţii interumane, a proceselor naturale, sociale, economice un rol distinct revine caracterului, temperamentului şi aptitudinilor individului.[2]

Desfăşurarea relaţiilor interumane trebuie să aibă loc în anumite limite astfel încât, pentru situaţii ivite în mod neprevăzut, individul trebuie să aibă capacitatea de a se adapta şi a se reorienta, atât psihic dar şi din punct de vedere al acţiunilor întreprinse, pentru a evita atât prejudicierea sa, cât şi a valorilor sociale.

În literatura de specialitate, psihologia judiciară este definită ca fiind, „disciplina formativă-aplicativă şi de cultură profesională, având ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi identificarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate criminogenă”[3].

Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub toate aspectele, oferind explicaţii ştiinţifice ale mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia, prin diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, evidenţiind cauzele care au determinat comportamentul acestuia, şi constituind pârghii esenţiale în conturarea programelor de prevenire.[4]

Studiul actului infracţional impune, deci, atât cunoştinţe temeinice de psihologie generală cât şi cunoştinţe juridice. În procesul judiciar, organele de urmărire penală şi cele de judecată folosesc cunoştinţe privind psihologia individului normal şi a celui deviant.

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale şi la cele juridice, nerespectarea acestora atrăgând după sine măsuri coercitive sau punitive.

Fiind deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut, fenomenul infracţional trebuie abordat multidisciplinar implicând stăpânirea unor noţiuni de: criminologie, psihologie judiciară, sociologie judiciară, biologie criminală, medicină legală, psihiatrie criminală, antropologie criminală etc.

Deşi este un fenomen social, infracţionalitatea trebuie cercetată ca act individual, comis de o persoană concretă într-o situaţie determinată, fiind vorba de o acţiune umană, generată de anumite procese psihice, scopuri, motive, tendinţe şi trebuinţe/necesităţi.

În funcţie de factorii consideraţi a fi determinanţi în explicarea fenomenului şi a comportamentului infracţional sunt cunoscute teorii ce pot fi grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale.[5]

Teoriile psiho-biologice susţin că anumite anomalii sau disfuncţii psihofiziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional, considerând că infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională.[6]

Astfel, Cesare Lombroso (1835-1909) care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, susţine teoria anormalităţilor biologice concluzionând existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de infractori.

Conform teoriei sale, criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc.

Despre omul cu înclinaţii spre viol, Lombroso susţinea ca, acesta se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei, iar hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară, fruntea teşită şi mişcătoare.

Reprezentantul teoriei constituţiei criminale, criminologul italian Benigno di Tullio (1951) susţine capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare.[7]

Conform teoriei sale, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci întotdeauna biosociologic, personalitatea putând fi corect apreciată doar după criterii biopsiho-sociologice. Pornind de la aceste premise, autorul determină printre factorii ce conduc la formarea unei personalităţi criminale: ereditatea, unele disfuncţionalităţi cerebrale, hormonale, pubertatea cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii ce pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă.

Autorul afirmă, fără a ignora factorii sociali, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal.

Teoriile psiho-morale poartă amprenta directă a psihanalizei freudiene[8] şi atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate, comportamentul criminal şi infracţionalitatea fiind simptome ale problemelor emoţionale fundamentale.

Sigmund Freud (1856-1939), reprezentantul teoriei analitice, a cercetat domenii noi, ce până atunci au fost ignorate, cum ar fi motivaţia inconştientă, ce se manifestă atât în comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), cât şi în cel morbid, mai ales în nevroze.

Conform opiniei sale, viaţa psihică umană cuprinde trei niveluri/instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume: sinele (id), eul (ego) şi supraeul (superego).

Sinele denumit id, sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive, predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniştea şi persistenţa organismului. În vederea reducerii tensiunii, a evitării disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratificaţiei, sinele recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat operante în reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care caută să realizeze diminuarea tensiunii sau obţinerea gratificaţiei pe plan imaginativ sau simbolic.

Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în „id” reuşesc să iasă la suprafaţă, să se manifeste în afară (să defuleze), străbătând „cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-se din această cauză într-un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele superioare al psihicului. „Răbufnirile” inconştientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă deghizată, sublimată.

După Freud, tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată spre lumea conştiinţei, această pătrundere a refulărilor în conştiinţă are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri. Refularea este un mecanism de protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel deja consumat.

Eul denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de cele mai importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru între instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi exigenţele supraeului, pe de altă parte, asigură o „constanţă individuală”.

Supraeul denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care constituie expresia persoanei în mediul social, este purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de convieţuire socială şi are funcţia de autoobservare şi de formare a idealurilor. El reflectă particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care persoana trăieşte şi se formează ca om. Prin rolul său, supraeul împreună cu eul, contribuie la refularea în „id” a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare exigenţelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor realiste, moraliste şi îl împinge la lupta spre perfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa verificatoare, cenzurantă a personalităţii. Născut din inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un triumf al elementului conştient, element care devine cu atât mai manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură, mai sănătoasă şi mai elevată sub aspect social.

În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego). Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id.

Teoria personalităţii criminale aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal. Personalitatea criminală este „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional”[9].

Pinatel consideră că orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent. Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare grave, iar alţii de „instigări” lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc „nucleul central al personalităţii criminale”.

Componentele nucleului personalităţii criminale care comandă condiţiile trecerii la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă.

Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi.

Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o “deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate.

Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate. Ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.

Analizând comportamentul infracţional, Pinatel arată modul în care trăsăturile nucleului personalităţii criminale se întrepătrund, favorizând comiterea infracţiunii: „infractorul nu este reţinut de oprobiul social deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung, tot aşa cum e în stare să depăşească obstacolele care apar în calea acţiunii lui criminale, întrucât el este dinamic şi eminamente agresiv; în acelaşi timp, el reuşeşte să depăşească şi aversiunea faţă de acte odioase, căci fiind indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutreşte sentimente de simpatie faţă de nimeni şi, în consecinţă, poate comite orice crimă”.[10]

Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act.

Toate cele patru componente reunite, precum şi legăturile dintre acestea, dau un caracter particular personalităţii în ansamblul ei.

Personalitatea infractorului este esenţială pentru justiţie care se fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. Cercetarea fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale, orientate către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale.

Fiind un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte, infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice, cu caracter antisocial sau disocial.

În urma studiilor efectuate dea lungul timpului pe diferite categorii de infractori au fost evidenţiate anumite caracteristici comune, care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea:[11]

Inadaptarea socială. Orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. a cărui educaţie s-a realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. În majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi divorţaţi, infractori, alcoolici ş.a.m.d.), unde nu există condiţii sau preocupări necesare educării copiilor, iar nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat. Atitudinile antisociale rezultate din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative, care, în anumite ocazii nefavorabile conduc la devianţă şi mai apoi la infracţiune.

Duplicitatea comportamentului reprezintă o dominantă puternică a personalităţii fiind a doua lui natură. Infractorul joacă rolul omului corect, cinstit, cu preocupări de o altă natură decât cele ale „specialităţii” infracţionale. Acest joc artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a „vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.

Imaturitatea intelectuală constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale, acesta fiind strict limitat la prezent, acordând o mică importanţă viitorului fără a putea face diferenţa între delicvenţa şi nondelicvenţă. Imaturitatea intelectuală nu este acelaşi lucru cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă, ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în efectuarea unui act infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.

Imaturitatea afectivă constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize, etc.) pentru obţinerea unor plăceri imediate, minore şi nesemnificative, neavând o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante, fiind lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist şi instabil emoţional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

Instabilitatea emotiv-acţională se datorează experienţelor negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite. Infractorul este un element instabil emotiv-acţional care în reacţiile sale trece de la o extremă la alta fiind inconstant în reacţii faţă de stimuli. Instabilitatea emotivă este o trăsătură esenţială ce face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor ce conduce la lipsa capacităţii evaluare şi autoevaluare, caracterizată prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale.

Sensibilitate deosebită. Infractorul este caracterizat de lipsa unui sistem de inhibiţii ce duce la canalizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Anumiţi factori excitanţi din mediul ambiant exercită asupra infractorului o stimulare spre acţiune, cu mult mai mare decât asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestuia.

Frustrarea reprezintă starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă, care este înşelat în speranţele sale; trăirea mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei fiind un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii. Procesul de frustrare implică trei elemente:

- cauza sau situaţia frustrantă, în care apar obstacole şi relaţii privative printr-o anumită corelare a condiţiilor interne cu cele externe;

- starea psihică a individului (trăiri conflictuale, suferinţe cauzate de către aceasta);

- reacţiile comportamentale, efectele frustrării.

Reacţiile la frustrare sunt variabile şi depind atât de natura agentului frustrant cât şi de personalitatea celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci când acesta este privat de unele drepturi, recompense şi satisfacţii care consideră că i se cuvin, în calea obţinerii acestor drepturi interpunându-se unele obstacole. Infractorul resimte frustrarea în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care presupune îngustarea câmpului de acţiune. În cadrul unui grup, subiectul se confruntă cu intenţiile celorlalţi, reacţia sa putând fi agresivă, pentru ca subiectul să-şi impună intenţiile, sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalţi. Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de frustrare depinde nu atât de natura şi forţa de acţiune a factorilor frustranţi, cât mai ales de gradul maturizării afective şi morale a infractorului şi de semnificaţia acordată factorilor conflictuali şi frustranţi, prin procesul de evaluare şi de interpretare.

Complexul de inferioritate desemnează o totalitate de trăiri şi trăsături de personalitate cu un conţinut afectiv foarte intens, favorizate de situaţii, evenimente şi relaţii umane care au un caracter frustrant. Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală ce se cristalizează în jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare, fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi.

J. Pinatel susţine[12] că la majoritatea marilor delicvenţi există un nucleu al personalităţii, ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă, variabile care se raportează la aptitudinile fizice, intelectuale şi tehnice, la trebuinţele nutritive şi sexuale ale individului. În timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la actul criminal, guvernându-l, variabilele determină direcţia generală, gradul reuşitei şi motivaţia conduitei criminale.

Egocentrismul reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu îşi realizează scopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic.

Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese fiind un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, considerându-se permanent persecutat, susţine că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte, în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă virulent.

Labilitatea este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitate, infractorul ne putându-şi inhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi frâneze pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale, fără să realizeze consecinţele pe care le aduce actul criminal.

Agresivitatea reprezintă un comportament violent şi distructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine şi se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, acţiuni care au drept scop, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri. Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan acţional sau verbal, care în mod obişnuit constituie o reacţie disproporţională la o opoziţie reală sau imaginară.[13]

Deşi există şi o agresivitate nonviolentă, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atacul deliberat, ofensiva directă, cu adresă ţintită şi punerea în pericol fără ca agresivul să aştepte ca situaţia conflictuală să apară, ci caută să o provoace, uneori chiar printr-o acţiune de avertisment. El atacă intens şi numai la un pericol iminent fuge.

Fiind declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime, agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte trăsături ale personalităţii infractorului, agresivitatea fiind strâns legată nu numai de intoleranţa la frustrare, ci şi de forţa exacerbată a trebuinţelor polarizate în plăcerea de a domina.

Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt:

- Autoagresivitatea – comportamentul agresiv este îndreptat spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de suicid sau chiar sinucidere;

- Heteroagresivitatea – violenţa este canalizată spre alţii, manifestându-se prin forme multiple cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală, etc.

J. Pinatel mai distinge două forme ale agresivităţii:[14]

- Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale;

- Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient.

Indiferenţa afectivă este strâns legată de egocentrism şi se caracterizează prin lipsa emoţiilor, a sentimentelor şi a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înţelege nevoile şi durerile celorlalţi. Această latură a personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acesteia. De obicei, infractorul nu este conştient de propria sa stare de inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul de vinovăţie.

Bibliografie :

---

[1] Rita L. Atkinson, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem, Introducere în psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002, p. 4.

[2] C. Tănăsescu, Psihologie judiciară. Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2011,p. 12.

[3]. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi Psihologie judiciară. Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p. 5.

[4] O.T. Mateescu, Psihologie judiciară. Curs universitar, Editura Renaissance, Bucureşti, 2010, p. 7.

[5] V.Cioclei, Criminologie etiologică. Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 103.

[6] V.Cioclei, op.cit., p. 104.

[7] V.Cioclei, op. cit., p. 108.

[8] V.Cioclei, op.cit., pp. 122-123.

[9] V.Cioclei, op. cit., pp. 129-130

[10] N. Mitrofan, V. Zdrenghea şi T. Butoi, op. cit., pp. 50-51.

[11] O.T. Mateescu, op. cit., pp. 21-25.

[12] O.T. Mateescu, op. cit., p. 26.

[13] T. Bogdan, I. Sântea, R. Drăgan-Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I. Serviciul Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1983, p. 137.

[14] O.T. Mateescu, op. cit., p. 26.

#psihologiejudiciara #tema1 #an2 #sem2

Read More

Tema nr.1 Drept International sem. 2 an 2

                Tema nr.1 Drept International sem. 2 an 2

Redactează un eseu cu titlul „Afacerea Personalului diplomatic şi consular al S.U.A. la Teheran”, în care să argumentezi angajarea răspunderii Iranului.Poţi folosi pentru documentare şi adresa: http://www.icj-cij.org/docket/index.php?p1=3&p2=3&code=usir&case=64&k=c9.Eseul trebuie să aibă 4-8 pagini, format A4, Times New Roman, 12 pct. spaţiere la 1,5 rânduri, toate marginile 2 cm, note de subsol 10 pct. Lista bibliografică se prezintă în ordine alfabetică la sfârşitul eseului, în funcţie de iniţiala numelui autorilor şi de anii de apariţie a lucrărilor, în cazul în care sunt citate mai multe lucrări ale aceloraşi autori.Eseul, în format word.doc sau pdf. trebuie încărcat pe platforma Danubius online, la secţiunea teme din cadrul site-ului de curs, până la data ce va fi precizată la secţiunea Anunţuri.

                        Tema nr.1 Drept International sem. 2 an 2

In noiembrie 1979  a început așa-numita "criza ostaticilor", unul dintre evenimentele care au cel mai mult influențat relațiile dintre SUA și Iran. La câteva luni după Revoluția Islamică condusa de ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini , câteva sute de studenți au atacat ambasada SUA și a luat ostatici 52 de angajați. Eliberarea ostaticilor a avut loc doar 444 zile mai târziu, după negocieri îndelungate, iar criza a ajutat să se scufunde președinția Jimmy Carter și a năruit speranțele sale de realegere. Ambasada Statelor Unite din Teheran a fost atacata, in consecința directa a discursului politic expus de Imamul Khomeini. Pe durata crizei, acesta din urma a respins afirmațiile presei internaționale ca ar avea control asupra ocupanților ambasadei. In cele din urma, grupul de militanți a fost „convins“ de Khomeini sa elibereze ostaticii in schimbul unor revendicări financiare înaintate de guvernul iranian. In concluzie, grupul de militanți nu a acționat in baza unei ideologii, ci in baza unor ordine exprese ale Imamului .Ostaticii au fost eliberați 20 ianuarie 1981: in acele ore Ronald Reagan a fost învestit în funcția de președinte.

Acei ani

Contextul în care a început această poveste a fost puternicul anti-americanism prezent în Iran în timpul Revoluției Islamice, care a început cu fuga din țara a șahului Mohammad Reza Pahlavi, în ianuarie 1979. Guvernul autoritar al șahului a fost început datorită unei lovituri de stat organizată de CIA în 1953, care a răsturnat guvernul ales de prim-ministru Mohammad Mosaddegh. Demonstrațiile anti-americane au început atunci când șahului i-a fost permis intrarea în Statele Unite pentru tratamentul unei limfom grave, în octombrie 1979: decizie luata de Jimmy Carter, după multă incertitudine și, după spusele lui, din motive in primul rând "umanitare" și nu din rațiuni politice. Nimeni până atunci nu părea să-si dea seama de ceea ce urma sa se întâmple. Intr-o nota din august 1978   CIA a definit  Iranul ca fiind o: "tara ce nu se afla într-o situație revoluționară sau pre-revoluționară"

Atacul asupra ambasadei și ostaticii

În jurul orei de 06:30 din data de  04 noiembrie 1979 câteva sute de studenți și activiști islamici (numărul variază în funcție de sursă) au atacat ambasada SUA din Teheran. Soldații implicați în serviciul de securitate au încercat să țină piept demonstranților, dar după aproximativ trei ore au trebuit să cedeze. Studenții au intrat în posesia clădirii în care se aflau in interior cetățenii americani care lucrau acolo. Unii dintre ei, ce nu erau prezenți în momentul atacului au fost depistați, capturați și duși mai târziu în interiorul ambasadei.

Ostaticii, legați la ochi, au fost prezentați la televizor. Au fost înaintate câteva cereri pentru eliberarea lor: studenții iranieni au cerut mai întâi că cei care fac parte guvernul SUA sa-l predea pe șahul detronat autorităților iraniene și sa-si ceara scuze pentru amestecul în treburile interne ale Iranului. Planul inițial a fost ocuparea ambasadei pentru o perioadă scurtă de timp, dar lucrurile s-au schimbat după ce Khomeini a dat sprijin ocupării ambasadei - din cauza marelui sprijin popular - și, după alți analiști, după reacția președintelui Jimmy Carter de a impune sancțiuni economice, inclusiv un embargou asupra petrolului iranian. Ulterior, toti imigranții ilegali de origine iraniana au fost expulzați de pe teritoriul Statelor Unite

Treisprezece ostatici, femei și oameni de culoare, au fost eliberați la mijlocul lunii noiembrie, considerați ca fiind membri ai "minorități oprimate", așa cum au fost definiți de către studenții islamici care ii țineau captivi. În iulie, a fost eliberat si Richard Queen, un om alb care in timpul detenției s-a îmbolnăvit de scleroza multipla. Cei 52 de ostatici rămase au fost ținuți captivi până în ianuarie 1981 cumulând un total de 444 zile în captivitate. Spre mijlocul verii anului 1980 ostaticii au fost dispersați pe întreg teritoriul țării; apoi cei mai mulți dintre ei au fost transferați la închisoarea din Teheran pentru a preveni încercările de a scăpa sau de salvare, precum și pentru a îmbunătăți sistemul de paza și de  distribuție a produselor alimentare. Ostaticii au fost declarați "oaspeți" și au fost asigurați că vor fi tratați ca atare. Mai târziu, situația s-a dovedit a fi fost foarte diferita. Condițiile în care aceștia au fost ținuți au fost foarte dure: bătăi, execuții simulate, cu mâinile legate zile sau săptămâni, perioade lungi de izolare, interdicția de luni de zile de a vorbi unul cu altul sau de a sta, interdicția de a se deplasa sau de a lăsa spațiul unde erau deținuți, cu excepția de a merge la baie. Din diferitele mărturii strânse rezulta că toată lumea a descris senzația de o amenințare iminentă de execuție. Un ostatic, un medic al armatei americane, a stat în greva foamei pentru câteva săptămâni ,in semn de protest . Se pare, de asemenea, că doi ostatici au încercat sa se sinucidă: unul dintre ei a încercat să-si taie venele cu cioburile unui pahar, un altul a  încercat să-si spargă capul de o ușă. Patru ostatici în cele din urmă au încercat să fugă: au fost descoperiți și pedepsiți cu perioade lungi de izolare. Șase persoane, printre care, din cei ce la momentul atacului erau în interiorul ambasadei au reușit să scape și sa găsească refugiu, după ce s-au ascuns timp de câteva zile, la domiciliul ambasadorul canadian Ken Taylor având parte și de ajutorul diplomatului John Sheardown.

In 28 ianuarie 1980 au fost capabili sa părăsească Iranul, cu ajutorul ambasadorului și diplomatului, care le-au furnizat documentele false. Cei șase au pretins ca sunt o echipa de filmare ce a intenționat să facă un film. După ce au fost extrădați John Sheardown a fost decorat cu Ordinul din Canada, cea mai mare onoare de stat rezervat pentru civili. Istoria acestor șase ostatici a fost ecranizata în filmul Argo. John Sheardown,  ce nu se regăsește în film, a murit în Ottawa în decembrie 2012; avea 88 ani.

Încercările de  salvare ale ostaticilor

În aprilie 1980, după ce a respins îndelung această opțiune, preferând negocieri "precaute și prudente", președintele american Carter a autorizat acțiuni militare pentru a încerca să elibereze ostaticii din ambasada: negocierile, de fapt , s-au purtat luni de zile si nu au dus la nimic. Operațiunea, pregătita de luni de zile, a fost un dezastru total. Militarii aveau baza lor în deșertul iranian și unele probleme tehnice au împiedicat elicopterele sa ajunga la punctul de colectare, iar misiunea a fost anulată. În timp ce soldații plecau din Iran, un elicopter s-a izbit la decolare de un avion de transport, omorând opt soldați. Khomeini a spus că acest lucru a fost o intervenție divină venita în sprijinul revoluționarilor. Televiziunea iranian a povestit eșecul operațiunii de salvare in tonuri triumfaliste  și Carter a pierdut 20 de puncte în sondajele electorale în decurs de câteva zile. De luni de zile nu s-a întâmplat atunci, practic nimic, deși Carter luptat până în ultima sa zi in funcția de președinte, pentru asigurarea eliberării prin negocieri. De asemenea, se prefigurează o a doua încercare de salvare, dar atunci când a venit momentul pentru punerea sa în aplicare , la Casa Albă era un alt președinte.

Punctul de cotitură

Evenimentul decisiv pentru rezolvarea crizei a fost începutul războiului dintre Iran și Irak, în septembrie 1980. De fapt, guvernul iranian a început să cântărească sancțiunile economice și miliarde de dolari blocate de Statele Unite în diferite conturi bancare din întreaga lume. Între timp, șahul a murit în Statele Unite, și așa a căzut o șansă de a satisface cererea guvernului iranian pentru repatrierea fostul șef al statului . Această fază a negocierilor, cu toate acestea, a fost lenta și complicata, și a efectuat prin intermediul Algeriei. În cele din urmă în Statele Unite au fost de acord cu o nouă condiție prezentată de Iran pentru eliberarea ostaticilor: deblochează multe proprietăți iraniene și inițiază discuții tehnice lungi cu băncile americane si europene. Anunțul unui acord a fost găsit de către Carter la puțin timp înainte de ora cinci dimineața de 19 ianuarie 1981: la două luni după ce a pierdut alegerile, chiar înainte de a părăsi Casa Albă in favoarea lui Ronald Reagan.

Din punctul de vedere al relatiei bilaterale dintre Iran si SUA, criza s-a produs intr-un moment extrem de nefavorabil. Fostul lider iranian, Sahul Reza Pahlavi, s-a internat in SUA pentru tratarea cancerului de prostata. Profitand de acest lucru, Imamul Khomeini s-a intors din exil si a coordonat procesul de transformare a Iranului in stat Islamic. Discursul politic al noului lider iranian s-a axat pe purificarea religioasa a teritoriilor ocupate de musulmani, pe de o parte, si pe blocarea influentei vestului asupra traditiilor si culturii iraniene, pe de alta parte. Pe acest fond, atacarea ambasadei SUA poate fi inteleasa nu ca un accident, ci ca un act determinat de o comanda religioasa. In raspuns, Statele Unite au inghetat toate resursele financiare ale Iranului, aflate sub control american. Ulterior, toti imigrantii ilegali de origine iraniana au fost expulzati de pe teritoriul Statelor Unite

Ambasada Statelor Unite din Teheran a fost atacata, in consecinta directa a discursului politic expus de Imamul Khomeini. Pe durata crizei, acesta din urma a respins afirmatiile presei internationale ca ar avea control asupra ocupantilor ambasadei. In cele din urma, grupul de militanti a fost „convins“ de Khomeini sa elibereze ostaticii in schimbul unor revendicari financiare inaintate de guvernul iranian. In concluzie, grupul de militanti nu a actionat in baza unei ideologii, ci in baza unor ordine exprese ale Imamului

Surse care abordeaza criza din Teheran furnizeaza date diferite in legatura cu numarul atacatorilor – intre 300 si 2000 de „studenti“. Privind dotarea acestora, toate sursele ii descriu pe militanti ca fiind dotati cu armament automat de provenienta ruseasca (Kalasnikov).

Tipologia cererilor

Militantii iranieni au solicitat extradarea in Iran a Sahului si abtinerea Statelor Unite de a se amesteca in viata statului iranian.

Studentii aveau 4 revendicari :

 I. Extradarea Sah-ului in Iran pentru proces.

 II. Toata averea Sah-ului sa fie returnata poporului Iranian

 III. Promisiunea SUA ca aceasta nu va mai interveni in afacerile interne

 ale Iranului.

 IV. Scuze oficiale din partea oficialilor SUA pentru actiunile si faptele sale din trecut pe teritoriul Iranului.

Respingând aceste conditii, Carter a aprobat planul - gresit conceput inca din faza initiala - al unei misiuni secrete de salvare a ostaticilor, cunoscut sub denumirea "Operatiunea Gheara Vulturului".In noaptea de 24 spre 25 aprilie 1980, un numar de avioane de transport C-130, la bordul carora se afla un grup special de commando, s-a intalnit cu 9 elicoptere de tipul RH-53, undeva intr-o zona de aterizare situata in Marele Desert din estul Iranului. Din pacate, inca inainte de aterizare, doua dintre elicoptere, prinse intr-o furtuna de nisip, au fost nevoite sa coboare la sol, iar un al treilea s-a avariat in momentul aterizarii. Misiunea a fost anulata, dar, in momentul in care avioanele de transport s-au ridicat din nou in aer, unul dintre ele s-a ciocnit cu un elicopter si s-a prabusit. Opt militari americani si-au pierdut viata, alti cativa fiind raniti. O parte dintre cadavre au fost purtate de  revolutionari si aratate pe strazi multimii care demonstra impotriva incercarii de invazie americane. Secretarul de stat, Cyrus Vance, care se opusese acestei operatiuni, si-a inaintat demisia.

Comportamentul teroristilor pe timpul crizei

Trecand de la cereri la comportament, se observa ca militantii implicati in criza din Teheran au utilizat armele de foc numai in scop de intimidare. Asadar, se poate spune ca acestia au fost preocupati de eventualele consecinte politico-diplomatice ale actiunii lor. Prin acelasi rationament se poate explica eliberarea femeilor, bolnavilor si a cetatenilor americani de origine africana. Potrivit religiei musulmane, femeile sunt considerate inferioare barbatilor, in consecinta nefiind potrivite pentru transmiterea unui mesaj politic credibil. Eliberarea americanilor de origine africana s-a facut in scopul scindarii opiniei publice americane, stiute fiind incidentele rasiale din anii 70. In ziua urmatoare esecului operatiei EAGLE CLAW, ostaticii au fost separati in mai multe locatii din Teheran, in scopul crearii unui climat nefavorabil pentru o noua, eventuala, operatie de salvare. Desi operatia militara a esuat, un alt ostatic a fost eliberat pe motive medicale. La sase luni dupa respectiva eliberare, cei 52 ostatici au fost predati partii americane in schimbul obtinerii unor concesii financiare.

Evenimentul, fara precedent in istoria relatiilor diplomatice moderne, a produs o vie emotie in intreaga America, fiind socotit expresia cea mai spectaculoasa a Revolutiei fundamentaliste iraniene, dupa alungarea Sahului de la putere, si a avut ca efect infrangerea in alegeri a presedintelui SUA Jimmy Carter. Criza s-a declansat in ziua de 4 noiembrie 1979 si a durat pana la 20 ianuarie 1981.

Vreme indelungata, SUA au fost, alaturi de Marea Britanie, unul dintre principalii sustinatori ai regimului Sahului, motiv pentru care adversarii acestuia nutreau profunde resentimente la adresa americanilor.

Studentii revolutionari si-au justificat gestul prezentantu-l ca o actiune de represalii impotriva azilului acordat de SUA Sahului detronat, Mohammad Reza Pahlavi, si au cerut ca acesta sa fie predat Iranului pentru a fi judecat.

In realitate, noile autoritati revolutionare au dorit sa demonstreze ca sunt capabile sa sfideze Statele Unite, denuntate de catre Khomeini ca fiind "Marele Satan" si "dusmanul Islamului".

Presedintele din acea perioada al Americii, Jimmy Carter, a adoptat imediat masuri economice si diplomatice de retorsiune: toate importurile de titei din Iran au fost sistate, un numar de aproape 2.000 de iranieni rezidenti in America au fost expulzati si au fost inghetate bunuri ale Iranului in valoare de 8 miliarde dolari.

Captivii au fost eliberati la 20 ianuarie 1981, in baza unui acord indirect Washington-Teheran, mediat de Algeria. Evenimentul, facilitat de moartea sahului, la 27 iulie 1980, si declansarea razboiului Iran-Irak, a coincis cu investirea pentru un prim mandat a presedintelui Ronald Reagan, succesor al lui Jimmy Carter, care nu reusise sa mai convinga electoratul, dupa ce nu rezolvase criza ostaticilor. Ei au fost transportati, mai intai, la baza aeriana americana de la Frankfurt pe Main, fiind intampinati de fostul presedinte Carter personal. De aici, au ajuns la Washington, unde au fost primiti ca adevarati eroi.

Curtea Internationala de Justitie: Cazul privind personalul diplomatic si consular al Statelor Unite la Teheran

La 4 noiembrie 1979, cateva sute de studenti iranieni si alti demonstranti au ocupat prin forta Ambasada Statelor Unite la Teheran.Acest act a fost realizat ca protest fata de admiterea în Statele Unite, pentru tratament medical,a fostului sah. Demonstrantii nu au fost opriti de fortele de ordine iraniene care “pur si simplu au disparut de la locul faptei”.

 De asemenea, consulatele Statelor Unite de pe teritoriul Iranului au fost ocupate. Arhivele si documentele au fost retinute si 52 de persoane au fost retinute ca ostatici (femeile si persoanele de culoare au fost eliberate), dintre care 50 erau membri ai personalului diplomatic si consular si doua erau persoane private.

Printr-o prima hotarare, Curtea a dispus masuri provizorii, la solicitarea Statelor Unite. Într-o a doua hotarare, Curtea s-a pronuntat asupra solicitarii Statelor Unite de a declara ca Iranul a încalcat anumite tratate internationale, inclusiv “Conventia de la Viena asupra relatiilor diplomatice din 1961” si “Conventia de la Viena asupra relatiilor consulare din 1963”.

 Cele doua hotarari ale Curtii (15 decembrie 1979 si 24 mai 1980) constituie adevarate pledoarii pentru respectarea dreptului diplomatic. În hotararea din 15 decembrie 1979, Curtea evoca istoria dreptului diplomatic, aratand ca “de-a lungul istoriei, în scopul asigurarii inviolabilitatii diplomatilor si ambasadelor,natiunile de orice credinta si de orice cultura au respectat anumite obligatii”.

Curtea noteaza, de asemenea, ca “în conducerea relatiilor între state nu exista exigenta mai fundamentala ca ceea a inviolabilitatii agentilor diplomatici si a misiunilor diplomatice, în temeiul careia institutia diplomatiei, cu privilegiile si imunitatile care îi sunt atasate, a rezistat testului secolelor si s-a dovedit un instrument esential de cooperare eficienta în cadrul comunitatii internationale ”.

În ceea ce priveste relatiile consulare, de asemenea “stabilite între popoare din timpuri stravechi”, Curtea arata ca: “acestea nu sunt mai putin importante în contextul dreptului international contemporan, în conditiile în care ele favorizeaza dezvoltarea relatiilor amicale între natiuni si asigura protejarea si acordarea de asistenta strainilor avand resedinta în alt stat.Nici un stat nu este obligat sa întretina relatii diplomatice sau consulare, însa nu poate sa omita a recunoaste obligatiile imperative pe care acestea le antreneaza si care sunt în prezent codificate în Conventiile de la Viena din 1961 si 1963”.

“Hotararea din 24 mai 1980, referitoare la încalcarea Conventiei de la Viena din 1961 cu privire la relatiile diplomatice si a Conventiei de la Viena din 1963 cu privire la relatiile consulare”:

  ”Aceasta nu înseamna ca Iranul nu este, în consecinta, liber de orice responsabilitate în ceea ce priveste aceste atacuri; deoarece chiar atitudinea sa a fost în contradictie cu obligatiile asumate pe plan international.Printr-un numar de dispozitii ale Conventiilor din 1961 si 1963, în sarcina Iranului au fost impuse cele mai categorice obligatii, în calitate de stat de resedinta, de a lua toate masurile necesare pentru a asigura protectia Ambasadei si consulatelor Statelor Unite, a personalului acestora, a arhivelor, a libertatii de comunicare si a libertatii de miscare a membrilor personalului acestora.

Art 61.În opinia Curtii, obligatiile guvernului iranian în discutie nu sunt numai obligatii de natura conventionala, stabilite prin Conventiile de la Viena din 1961 si 1963, ci si obligatii rezultate din dreptul international general[dreptul international cutumiar].

Art 62.Faptele retinute de Curte arata ca la 4 noiembrie 1979, guvernul iranian a omis sa ia masurile necesare pentru a proteja localurile, personalul si arhivele misiunii Statelor Unite de atacurile manifestantilor, sau sa ia orice fel de masuri fie pentru prevenirea acestui atac fie pentru oprirea acestuia înainte de a fi ajuns în punctul final. De asemenea, la 5 noiembrie 1979 Guvernul iranian a omis sa ia masurile necesare pentru protejarea consulatelor Statelor Unite din Tabriz si Shiraz. În plus, faptele releva, în opinia Curtii, faptul ca omisiunea Guvernului iranian de a lua aceste masuri nu a fost datorata numai simplei neglijente sau lipsei de mijloace adecvate.

Art 67. Aceasta inactiune a Guvernului iranian constituie în sine o violare evidenta si serioasa a art.22, par.2 si a art.24,25,26,27,29 din Conventia de la Viena din 1961 cu privire la relatiile diplomatice si a art.5 si 36 din Conventia de la Viena din 1963 cu privire la relatiile consulare. În mod similar, inactiunea Guvernului iranian în ceea ce priveste ocuparea consulatelor din Tabriz si Shiraz, antreneaza încalcari serioase si evidente ale mai multor articole ale Conventiei din 1963.

Art 74. Aprobarea pe care Ayatolahul Khomeini si alte organe de stat iraniene au acordat-o acestei situatii de fapt si decizia de a o perpetua, a transformat continuarea ocuparii Ambasadei si a detinerii de ostatici în acte ale statului. Militantii, autori ai invaziei si rapitori ai respectivilor ostatici, au devenit astfel agenti ai statului iranian, care este raspunzator pe plan international pentru actele lor.

Art 77. Aceste fapte constituie, prin urmare, încalcari suplimentare celor comise deja în raport cu prevederile Conventiei de la Viena din 1961 si Conventiei de la Viena din 1963.

Pentru aceste motive, Curtea,..., cu treisprezece voturi contra doua, decide ca Republica Islamica Iran a încalcat obligatiile sale catre SUA în virtutea conventiilor în vigoare între cele doua state, precum si în virtutea regulilor îndelung stabilite ale dreptului international general.“

 Încalcarea unei norme internationale de catre un stat are drept consecinta stabilirea unui raport juridic între statul lezat si statul vinovat.

 Raspunderea internationala  constituie, asadar, o institutie juridica în temeiul careia statul sau alt subiect de drept international care a savarsit un fapt international ilicit este obligat sa repare prejudiciile cauzate altui stat ori cetatenilor altui stat sau comunitatii internationale prin acel fapt ilicit.

Prin urmare, statul Iran trebuie sa raspunda pentru nerespectarea angajamentelor juridice pe care si le-a asumat, pentru nesocotirea normelor precum si pentru  încalcarea unor obligatii rezultate din dreptul international general.

 Existenta raspunderii internationale a statului Iran se fundamenteaza pe teoria culpei , întrucat acesta a încalcat diverse obligatii internationale, cum ar fi: inviolabilitatea agentilor diplomatici si a misiunilor diplomatice.

Relatiile diplomatice  apar definite ca fiind “conducerea,prin intermediul organelor reprezentative si prin mijloace pasnice, a relatiilor externe ale unui subiect de drept international cu oricare alt subiect sau subiecte.”

 Prin relatii consulare se înteleg raporturile stabilite între doua state ca urmare a exercitarii functiilor consulare de catre organele unuia dintre acestea pe teritoriul celuilalt.

Criza ostaticilor ambasadei S.U.A din Teheran (1979-1981), duce la ruperea relatiilor diplomatice americano-iraniene (7 aprilie 1980). Dupa moartea imamului Khomeiny (3 iunie 1989), persoanele care s-au succedat la conducere Iranului au continuat si continua politica de distantare fata de statele occidentale si de sprijinire a miscarilor islamice militante din lume.

În dreptul international luarea de ostatici este reglementata prin "Conventia Internationala împotriva luarii de ostatici", adoptata de Adunarea Generala ONU la 17 decembrie 1979. În sensul conventiei mentionate, savarseste infractiunea de luare de ostatici oricine rapeste libertatea unei persoane sau o retine si o ameninta cu moartea, cu ranirea sau continua sa o detina, în scopul constrangerii unei terte parti (stat, organizatie internationala, interguvernamentala, persoana juridica sau fizica) sa îndeplineasca un anumit act sau sa se abtina de la aceasta.

Constrangerea de actiune sau omisiune din punct de vedere juridic apare ca o conditie explicita a libertatii persoanei.

Conventia prevede ca o conditie – sine qua non – ca statele semnatare sa demareze în mod urgent o cooperare internationala privind eliberarea si adoptarea unor masuri eficace în scopul prevenirii, combaterii si sanctionarii tuturor actelor de luare de ostatici.Potrivit Conventiei luarea de ostatici este un act de terorism international. Masurile eficace de prevenire/combatere/sanctionare sunt implementate în toate  resursele juridice si judiciare penale.Teroristii sau agresorii care executa asemenea acte de constrangere vor fi urmariti, prinsi, sanctionati si extradati .

Nota:

Rezolvarea acestei teme s-a bazat in special pe cartea d-nei profesoare Jana Maftei (2010). Drept international public II. Galati: Editura Universitara Danubius.Carte pe care v-o recomand sa o cumparati.Este utila si pentru examene si faciliteaza procesul de cumparare.Se poate cumpara de la casieria Universitatii.

Bibliografie :

Maftei, Jana (2010). Drept international public II. Galati: Editura Universitara Danubius. pp.43-52

Nastase,A.,Aurescu, B.,Galea, I., (2002).Drept diplomatic si consular.Bucuresti: Editura ALL Beck. Pp.13,20-22,175-177

#tema #sem2 #an2 #dreptinternational #janamaftei #nr1

Read More