Tema 2 Psihologie Judiciara an2 sem2

TEMA 2
Identificaţi şi caracterizaţi factorii psihologici care contribuie la apariţia unghiului de deviere in fiecare etapă a procesului de constituire a mărturiei judiciare de bună credinţă

Ținând cont de faptul că, în cele mai multe cazuri infractorul nu își recunoște fapta încercând să o nege, în dovedirea unei infracțiuni și pentru aflarea adevărului și pedepsirea infractorului, pe lângă alte probe directe și indirecte analizate, mărturiile unor persoane ce au participat indirect la infracțiune sunt de un real folos în ancheta judiciară.

Martorii, persoane fizice, se împart în două categorii:

-          martori de bună credință a căror mărturie este depusă sub prestare de jurământ, nu este mincinoasă și prin urmare nu intra sub incidenșa legii penale.

-          martori de rea credință sunt cei a căror depoziții sunt false din mai multe motive și anume: fie sunt prieteni cu infactorul sau dușmani ai victimei, fie au interese de ordin material sau spiritual.

Potrivit afirmațiilor lui Enrico Altavila, „fenomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect ce nu trebuie neglijat: unul subiectiv reprezentat de capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie, și unul obiectiv reprezentat de evenimentul ce formează obiectul mărturiei”.

Recepția senzorială a unor evenimente este prima etapă a formării mărturiei, un proces de cunoaștere[1]. Autorul susține că eroarea ce apare atât în relatarea subiectului infracțiunii cât și în depoziția martorului în justiție poate fi consecința percepției eronate sau lacunare, ori un interval mai lung de la percepție la relatare sau, a unor întrebări sugestive ori discuții purtate între martori. Pe lângă acestea, o altă cauză a alterării mărturiei este și „unghiul de deviere” prin care se susține că „mărturia sinceră nu reprezintă decât o reflectare a realității prin prisma subiectivității martorului iar între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă, există un unghi de deviere”[2].

Mărturia este un proces de formare/cunoaștere a realității obiective, ce are ca moment inițial evenimentul judiciar care este independent de subiectul psihologic (viitorul martor) și mărturia ca și moment final, fiind structurat pe patru faze:[3]

1. Recepția senzorială a informațiilor este prima fază a trecerii de la eveniment la constituirea mărturiei care se caracterizează prin obținerea de către obiectul psihologic a informațiilor despre eveniment, devenit pentru acesta obiect de recepție senzorială. Aceasta se caracterizeză prin procesele psihice: senzații și percepții.[4]

Senzațiile se împart în mod obișnuit în două grupe: senzații care reflectă mișcarea corpului sau a unor părți ale corpului; și senzații care reflectă însușiri ale obiectelor și fenomenele lumii externe. Cele care prezintă inters în procesul constituirii mărturiei judiciare sunt cele din cea de-a  doua categorie și anume: senzațiile vizuale, auditive și tactile (cutanate).

Percepțiile pot fi definite ca acte de organizare a senzațiilor prin care omul cunoaște prezența actuală a unui obiect exterior având o anumită consistență, formă, etc. Percepția organizează informațiile primite în funcție de necesitățile, dorințele și experiența persoanei.

Recepția senzorială, ca funcție de primă captare și organizare a informațiilor, are o importanță decisivă în formarea unei mărturii, realizându-se în funcție de: starea organelor de recepție, vârsta subiectului, cunoscut fiind faptul că până la maturizarea organelor senzoriale (în perioada copilăriei) percepțiile nu sunt fidele cu realitatea, iar în etapa involutivă (în a doua parte a vieții), vederea și auzul sunt diminuate, astfel că relatările martorilor prea tineri sau prea în vârstă trebuiesc verificate cu multă atentie.

Recepția sezorială poate fi modificată în unele cazuri prin deformarea subiectivă a unui conținut perceptiv obiectiv, fenomen definit iluzie (iluzia optică, deformarea distanțelor și a proporțiilor obiectelor sau persoanelor existente într-un anumit loc, etc.).

Totodată, recepția senzorială poate fi neuniformă în intensitate și calitate fiind condiționată de procesele atenției, oscilațiile ei, creșterea sau scăderea intensității acesteia ce fac ca din imensa multitudine de stimuli care bombardeaza continuu organele de simț, doar unii să fie recepționați cu multă claritate, iar alții cu mai puțină claritate, în timp ce alții sunt recepționați foarte slab.

De asemenea, concentrarea ce constă în urmărirea conștientă și concomitentă a mai multor obiecte, persoane, activitati într-un spațiu și timp relativ restrâns, și distribuția sunt încă doi parametri ce contribuie la formarea psihologică a mărturiei.

Starea de veghe a conștiinței orientată spre înregistrarea unui anumit tip de informații reprezintă fenomenul expectanței ce intră în analiza cauzelor care generează „unghiul de deviere”.

O seamă de fenomene ce țin de sfera afectiv emoțională a funcționării psihicului cum sunt emoțiile, determină ca receptarea evenimenului cu tot conținutul informațional să fie distorsionat provocând disfuncții în perceperea imaginilor, producându-se astfel un blocaj în perceperea și reținerea secvențelor finale fiind vorba de așa-zisa amnezie proactivă sau, putând fi anulate secvențele percepute anterior persoana suferind o amnezie retroactivă. Motivația este și el unul din factorii ce pot influența percepția pe lângă așa numitul „efect halo” care constă în tendința de a extinde un detaliu în mod neadecvat.

Reprezentarea este reflectarea sub formă de imagine intuitivă a unui obiect sau fenomen, care în momentul respectiv nu este perceput, și care a acționat în trecut asupra subiectului, este deci o imagine reprodusă, bazată pe experiența perceptivă trecută. Reprezentările pot fi evocate, actualizate pe baza de cuvant sau de stimuli concreți neverbali percepuți odată cu stimulii ce au constituit obiectul perceperii.

Între percepții și reprezentări există deosebiri în sensul că: perceptia este întotdeauna o reflectare selectivă a realității, stimuli externi acționând prin intermediul condițiilor interne, ce sunt rezultatul interacțiunii organismului cu mediul, iar reprezentările sunt rezultatul unei prelucrări și generalizări a experienței perceptive anterioare.

Reprezentările au un caracter intuitiv și un grad de generalizare mai mare dacât percepțiile, reprezentările fiind imagini generalizate ale aceluiași obiect cu un caracter singular, sau ale unei clase de obiecte cu un caracter general, în vreme ce percepțiile au întotdeauna un caracter singular. Reprezentările pot fi instabile și mai puțin clare decât percepțiile care stau la baza lor, sunt mai sărace în amănunte, cu mai multe goluri și lacune având un caracter fragmentar.

2. Prelucrarea sau decodarea informațiilor

Obiectele, lucrurile, tot ce ne înconjoară devin parte intrinsecă din viața noastră. Între momentul perceptiv al mărturiei și cel al reproducerii în fașa organelor judiciare a faptelor percepute se interpune momentul conservării pentru o anumită perioadă a informațiilor dobândite – memorarea. Din momentul percepției – a existenței informației – și până la reactualizarea lor există un alt moment și anume decodarea sau prelucrarea informațiilor. Aparatul uman senzorial nu receptează imaginea lucrurilor și fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri, care la nivelul cortical, în scoarta cerebrală, sunt sintetizate, integrate în ansambluri și, totodată, vor fi prelucrate și decodate.[5]

Informațiile emise, recepționate integral sau parțial, sunt decodate și se structurează logic-semantic, dobândind un sens. Acest sens este fixat în cuvant, purtator de informație (copac, masă, scaun, etc.). Decodarea semnalelor odată efectuată, găsirea cuvantului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Fiecare cuvant este purtător de sens și în afară de faptul că nu desemnează numai obiecte, stări, fenomene, ele au și asa-zisele conotații. Cunoașterea conotațiilor de către ofițerii de poliție este deosebit de importantă, deoarece numai așa vor întelege nuanțele pe care le exprimă un martor sau un învinuit în depoziția lui.

Odată cu actul perceptiv subiectul reflectă obiectele și fenomenele nu numai denumindu-le, ci și ca desfășurare a lor în timp, în spatiu și în mișcare. Se consideră însă că abia în procesul de decodare se conștientizează pe deplin calitățile spațio-temporale și se estimează valoarea lucrurilor, ființelor, deplasarea lor. În acest moment apar însă o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spațiului și a vitezei se efectuează prin interacțiunea mai multor organe de simț, ceea ce potențează relativitatea lor.

Alături de informațiile receptate senzorial, timpul și spatiul se reflectă în psihicul uman și prin procesele gândirii care, într-o măsură mai mare sau mai mică, participă la orice fenomen de reflectare.

În cadrul unei depoziții,  de cele mai multe ori, aprecierea timpului, a distanțelor, etc. este decisivă,  caci de astfel de aprecieri poate depinde încadrarea juridică a actului infracțional. Astfel, orice subapreciere sau supraapreciere poate să schimbe esențial situația creeată.

3. Memorarea evenimentului judiciar – stocarea informației în raport cu dinamica uitării

Din perspectiva psihologică, memorarea reprezintă ansamblul procedeelor de întipărire, păstrare și recunoaștere a experienței dobândite anterior.[6] Elementele de informație referitoare la conținutul acțiunii la care a participat martorul sunt întipărite (memorate), păstrate.

Martorul care percepe și memorează cu ușurință, dacă faptele percepute și memorate se consumă într-un interval scurt de timp, și dacă va fi ascultat imediat, va fi capabil să facă o depoziție exactă însă, după un interval mai lung de timp depoziția acestuia va tinde să devină lacunară și inexactă[7].

Martorul care percepe și își fixează în mod lent informațiile care îi parvin mai ales de la cazuri complexe cu o succesiune raidă și într-un intreval de timp scurt, va percepe lacunar iar memorarea și conservarea vor fi și ele deficitare[8].

Caracteristic mărturiei este memorarea involuntară, faptele fiind reținute cel mai adesea involuntar și neintenționat. Totodată, memorarea poate fi voluntară potrivit atitudinii interesului manifestat de martor în reținerea aspectelor percepute.

Memorarea vizuală și auditivă prezintă importanță deoarece, marea majoritate a aspectelor legate de o infracțiune, sunt mai bine percepute fiind formate din imagini și sunete, zgomote percepute prin analizatorii vizuali și auditivi. La tipul vizual, accentul se pune pe capacitatea de a reține figurile, ial la cel auditiv, capacitatea de reține și reda fidel sunete și zgomote[9].

Memoria reprezintă elementul central de stocare a informațiilor, astfel că psihologii susțin existența memoriei de scurtă durată atunci când informația este stocată pe perioade foarte scurte de timp, și memoria de lungă durată. Durata stocării informațiilor variază în funcție de tipul de material ce se reține, vârsta subiectului și capacitățile sale intelectuale, capacitate ce scade însă sensibil în cazul: oboselii, al consumului de alcool sau sub influența unor informații ce distrag atenția sa.

4. Reproducerea/recunoașterea/reactivarea reprezintă ultimul moment al formării mărturiei. Este momentul în care cel ce a perceput desfășurarea faptelor apare în fața organelor judiciare în calitate de martor.

Printre particularitățile individuale care influențează depozițiile martorului, pe lângă timpul scurs de la producerea evenimentului, este memoria (ținerea de minte) pe de o parte, iar pe de altă parte, capacitatea de a reda verbal evenimentele derulate în fata martorului, evenimente ce au fost receptate în mod intuitiv. Ținând cont de faptul că, odată cu trecerea timpului calitatea informațiilor receptate este afectată, putem spune că perioada optimă pentru audierea martorului este imediat după consumarea actului la care acesta a asistat, sau în cel mai scurt timp posibil. Pe lângă acești factori, mărturia poate fi influențată și de atitudinea pe care o are  persoana care anchetează martorul, de cele mai multe ori oamenii reacționând în mod diferit în funcție de sentimentul de simpatie sau antipatie față de anchetator.

La distorsiuni în relatarea faptelor mai contribuie și așa numitul fenomen denumit ”schimbare de rol”, în care unii martori de conditie modestă, datorită evenimetului la care au luat parte, consideră că sunt persoane importante (au devenit cineva), putând prin poziția lor să să influențeze cursul evenimentelor. În dorința lor de a servi cauza cu mult elan, ei vor evita răspunsurile negative producând astfel grave distorsiuni.

Așadar, organul de justiție va trebui să ia în considerare din depoziția martorului toate aceste elemente care influențează, într-un fel sau altul, atât păstrarea celor văzute și auzite, cât și redarea lor cu mai mare sau mai mică fidelitate.

#psihologiejudiciara #an2 #sem2 #marturie ##martori #tema2

---

[1] Al. Roșca, Psihologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 237.

[2] T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică, București, 1973, p.

[3] T. Butoi, I.T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară- teorie și practică, Editura Phobos , București, 2003 , p. 78.

[4] Idem, pp. 80-84.

[5] Idem, p. 90.

[6] Al. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 1979, p. 114.

[7] Idem, pp. 116-117.

[8] T. Butoi, I.T. Butoi, op. cit., p.90.

[9] Al. Ciopraga, op.cit., pp. 124-125.

Read More

Tema nr.1 sem. 2 an 2 Psihologie Judiciara

Analiza concepţiei psihanalitice asupra personalităţii infractorilor

Noţiunea de psihologie (grecescul psyche- suflet şi logos-ştiinţă) este definită ca ştiinţa proceselor psihice, a însuşirilor şi relaţiilor interumane[1]. Caracteristica dominantă a existenţei umane decurge din procesele cognitive, voliţionale şi afective, rezultate atât din faptele produse de om, precum şi din însuşirile, trăsăturile şi reflectarea psihică a relaţiilor interumane.

În procesul reflectării psihice a realităţii, a sistemului complex de relaţii interumane, a proceselor naturale, sociale, economice un rol distinct revine caracterului, temperamentului şi aptitudinilor individului.[2]

Desfăşurarea relaţiilor interumane trebuie să aibă loc în anumite limite astfel încât, pentru situaţii ivite în mod neprevăzut, individul trebuie să aibă capacitatea de a se adapta şi a se reorienta, atât psihic dar şi din punct de vedere al acţiunilor întreprinse, pentru a evita atât prejudicierea sa, cât şi a valorilor sociale.

În literatura de specialitate, psihologia judiciară este definită ca fiind, „disciplina formativă-aplicativă şi de cultură profesională, având ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi identificarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate criminogenă”[3].

Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub toate aspectele, oferind explicaţii ştiinţifice ale mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia, prin diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, evidenţiind cauzele care au determinat comportamentul acestuia, şi constituind pârghii esenţiale în conturarea programelor de prevenire.[4]

Studiul actului infracţional impune, deci, atât cunoştinţe temeinice de psihologie generală cât şi cunoştinţe juridice. În procesul judiciar, organele de urmărire penală şi cele de judecată folosesc cunoştinţe privind psihologia individului normal şi a celui deviant.

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale şi la cele juridice, nerespectarea acestora atrăgând după sine măsuri coercitive sau punitive.

Fiind deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut, fenomenul infracţional trebuie abordat multidisciplinar implicând stăpânirea unor noţiuni de: criminologie, psihologie judiciară, sociologie judiciară, biologie criminală, medicină legală, psihiatrie criminală, antropologie criminală etc.

Deşi este un fenomen social, infracţionalitatea trebuie cercetată ca act individual, comis de o persoană concretă într-o situaţie determinată, fiind vorba de o acţiune umană, generată de anumite procese psihice, scopuri, motive, tendinţe şi trebuinţe/necesităţi.

În funcţie de factorii consideraţi a fi determinanţi în explicarea fenomenului şi a comportamentului infracţional sunt cunoscute teorii ce pot fi grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale.[5]

Teoriile psiho-biologice susţin că anumite anomalii sau disfuncţii psihofiziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional, considerând că infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională.[6]

Astfel, Cesare Lombroso (1835-1909) care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, susţine teoria anormalităţilor biologice concluzionând existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de infractori.

Conform teoriei sale, criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc.

Despre omul cu înclinaţii spre viol, Lombroso susţinea ca, acesta se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei, iar hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară, fruntea teşită şi mişcătoare.

Reprezentantul teoriei constituţiei criminale, criminologul italian Benigno di Tullio (1951) susţine capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare.[7]

Conform teoriei sale, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci întotdeauna biosociologic, personalitatea putând fi corect apreciată doar după criterii biopsiho-sociologice. Pornind de la aceste premise, autorul determină printre factorii ce conduc la formarea unei personalităţi criminale: ereditatea, unele disfuncţionalităţi cerebrale, hormonale, pubertatea cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii ce pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă.

Autorul afirmă, fără a ignora factorii sociali, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal.

Teoriile psiho-morale poartă amprenta directă a psihanalizei freudiene[8] şi atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate, comportamentul criminal şi infracţionalitatea fiind simptome ale problemelor emoţionale fundamentale.

Sigmund Freud (1856-1939), reprezentantul teoriei analitice, a cercetat domenii noi, ce până atunci au fost ignorate, cum ar fi motivaţia inconştientă, ce se manifestă atât în comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), cât şi în cel morbid, mai ales în nevroze.

Conform opiniei sale, viaţa psihică umană cuprinde trei niveluri/instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume: sinele (id), eul (ego) şi supraeul (superego).

Sinele denumit id, sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive, predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniştea şi persistenţa organismului. În vederea reducerii tensiunii, a evitării disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratificaţiei, sinele recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat operante în reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care caută să realizeze diminuarea tensiunii sau obţinerea gratificaţiei pe plan imaginativ sau simbolic.

Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în „id” reuşesc să iasă la suprafaţă, să se manifeste în afară (să defuleze), străbătând „cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-se din această cauză într-un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele superioare al psihicului. „Răbufnirile” inconştientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă deghizată, sublimată.

După Freud, tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată spre lumea conştiinţei, această pătrundere a refulărilor în conştiinţă are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri. Refularea este un mecanism de protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel deja consumat.

Eul denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de cele mai importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru între instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi exigenţele supraeului, pe de altă parte, asigură o „constanţă individuală”.

Supraeul denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care constituie expresia persoanei în mediul social, este purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de convieţuire socială şi are funcţia de autoobservare şi de formare a idealurilor. El reflectă particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care persoana trăieşte şi se formează ca om. Prin rolul său, supraeul împreună cu eul, contribuie la refularea în „id” a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare exigenţelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor realiste, moraliste şi îl împinge la lupta spre perfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa verificatoare, cenzurantă a personalităţii. Născut din inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un triumf al elementului conştient, element care devine cu atât mai manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură, mai sănătoasă şi mai elevată sub aspect social.

În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego). Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id.

Teoria personalităţii criminale aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal. Personalitatea criminală este „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional”[9].

Pinatel consideră că orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent. Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare grave, iar alţii de „instigări” lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc „nucleul central al personalităţii criminale”.

Componentele nucleului personalităţii criminale care comandă condiţiile trecerii la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă.

Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi.

Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o “deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate.

Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate. Ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.

Analizând comportamentul infracţional, Pinatel arată modul în care trăsăturile nucleului personalităţii criminale se întrepătrund, favorizând comiterea infracţiunii: „infractorul nu este reţinut de oprobiul social deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung, tot aşa cum e în stare să depăşească obstacolele care apar în calea acţiunii lui criminale, întrucât el este dinamic şi eminamente agresiv; în acelaşi timp, el reuşeşte să depăşească şi aversiunea faţă de acte odioase, căci fiind indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutreşte sentimente de simpatie faţă de nimeni şi, în consecinţă, poate comite orice crimă”.[10]

Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act.

Toate cele patru componente reunite, precum şi legăturile dintre acestea, dau un caracter particular personalităţii în ansamblul ei.

Personalitatea infractorului este esenţială pentru justiţie care se fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. Cercetarea fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale, orientate către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale.

Fiind un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte, infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice, cu caracter antisocial sau disocial.

În urma studiilor efectuate dea lungul timpului pe diferite categorii de infractori au fost evidenţiate anumite caracteristici comune, care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea:[11]

Inadaptarea socială. Orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. a cărui educaţie s-a realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. În majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi divorţaţi, infractori, alcoolici ş.a.m.d.), unde nu există condiţii sau preocupări necesare educării copiilor, iar nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat. Atitudinile antisociale rezultate din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative, care, în anumite ocazii nefavorabile conduc la devianţă şi mai apoi la infracţiune.

Duplicitatea comportamentului reprezintă o dominantă puternică a personalităţii fiind a doua lui natură. Infractorul joacă rolul omului corect, cinstit, cu preocupări de o altă natură decât cele ale „specialităţii” infracţionale. Acest joc artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a „vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.

Imaturitatea intelectuală constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale, acesta fiind strict limitat la prezent, acordând o mică importanţă viitorului fără a putea face diferenţa între delicvenţa şi nondelicvenţă. Imaturitatea intelectuală nu este acelaşi lucru cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă, ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în efectuarea unui act infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.

Imaturitatea afectivă constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize, etc.) pentru obţinerea unor plăceri imediate, minore şi nesemnificative, neavând o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante, fiind lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist şi instabil emoţional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

Instabilitatea emotiv-acţională se datorează experienţelor negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite. Infractorul este un element instabil emotiv-acţional care în reacţiile sale trece de la o extremă la alta fiind inconstant în reacţii faţă de stimuli. Instabilitatea emotivă este o trăsătură esenţială ce face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor ce conduce la lipsa capacităţii evaluare şi autoevaluare, caracterizată prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale.

Sensibilitate deosebită. Infractorul este caracterizat de lipsa unui sistem de inhibiţii ce duce la canalizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Anumiţi factori excitanţi din mediul ambiant exercită asupra infractorului o stimulare spre acţiune, cu mult mai mare decât asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestuia.

Frustrarea reprezintă starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă, care este înşelat în speranţele sale; trăirea mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei fiind un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii. Procesul de frustrare implică trei elemente:

- cauza sau situaţia frustrantă, în care apar obstacole şi relaţii privative printr-o anumită corelare a condiţiilor interne cu cele externe;

- starea psihică a individului (trăiri conflictuale, suferinţe cauzate de către aceasta);

- reacţiile comportamentale, efectele frustrării.

Reacţiile la frustrare sunt variabile şi depind atât de natura agentului frustrant cât şi de personalitatea celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci când acesta este privat de unele drepturi, recompense şi satisfacţii care consideră că i se cuvin, în calea obţinerii acestor drepturi interpunându-se unele obstacole. Infractorul resimte frustrarea în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care presupune îngustarea câmpului de acţiune. În cadrul unui grup, subiectul se confruntă cu intenţiile celorlalţi, reacţia sa putând fi agresivă, pentru ca subiectul să-şi impună intenţiile, sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalţi. Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de frustrare depinde nu atât de natura şi forţa de acţiune a factorilor frustranţi, cât mai ales de gradul maturizării afective şi morale a infractorului şi de semnificaţia acordată factorilor conflictuali şi frustranţi, prin procesul de evaluare şi de interpretare.

Complexul de inferioritate desemnează o totalitate de trăiri şi trăsături de personalitate cu un conţinut afectiv foarte intens, favorizate de situaţii, evenimente şi relaţii umane care au un caracter frustrant. Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală ce se cristalizează în jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare, fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi.

J. Pinatel susţine[12] că la majoritatea marilor delicvenţi există un nucleu al personalităţii, ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă, variabile care se raportează la aptitudinile fizice, intelectuale şi tehnice, la trebuinţele nutritive şi sexuale ale individului. În timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la actul criminal, guvernându-l, variabilele determină direcţia generală, gradul reuşitei şi motivaţia conduitei criminale.

Egocentrismul reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu îşi realizează scopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic.

Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese fiind un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, considerându-se permanent persecutat, susţine că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte, în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă virulent.

Labilitatea este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitate, infractorul ne putându-şi inhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi frâneze pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale, fără să realizeze consecinţele pe care le aduce actul criminal.

Agresivitatea reprezintă un comportament violent şi distructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine şi se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, acţiuni care au drept scop, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri. Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan acţional sau verbal, care în mod obişnuit constituie o reacţie disproporţională la o opoziţie reală sau imaginară.[13]

Deşi există şi o agresivitate nonviolentă, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atacul deliberat, ofensiva directă, cu adresă ţintită şi punerea în pericol fără ca agresivul să aştepte ca situaţia conflictuală să apară, ci caută să o provoace, uneori chiar printr-o acţiune de avertisment. El atacă intens şi numai la un pericol iminent fuge.

Fiind declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime, agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte trăsături ale personalităţii infractorului, agresivitatea fiind strâns legată nu numai de intoleranţa la frustrare, ci şi de forţa exacerbată a trebuinţelor polarizate în plăcerea de a domina.

Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt:

- Autoagresivitatea – comportamentul agresiv este îndreptat spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de suicid sau chiar sinucidere;

- Heteroagresivitatea – violenţa este canalizată spre alţii, manifestându-se prin forme multiple cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală, etc.

J. Pinatel mai distinge două forme ale agresivităţii:[14]

- Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale;

- Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient.

Indiferenţa afectivă este strâns legată de egocentrism şi se caracterizează prin lipsa emoţiilor, a sentimentelor şi a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înţelege nevoile şi durerile celorlalţi. Această latură a personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acesteia. De obicei, infractorul nu este conştient de propria sa stare de inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul de vinovăţie.

Bibliografie :

---

[1] Rita L. Atkinson, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem, Introducere în psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002, p. 4.

[2] C. Tănăsescu, Psihologie judiciară. Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2011,p. 12.

[3]. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi Psihologie judiciară. Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p. 5.

[4] O.T. Mateescu, Psihologie judiciară. Curs universitar, Editura Renaissance, Bucureşti, 2010, p. 7.

[5] V.Cioclei, Criminologie etiologică. Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 103.

[6] V.Cioclei, op.cit., p. 104.

[7] V.Cioclei, op. cit., p. 108.

[8] V.Cioclei, op.cit., pp. 122-123.

[9] V.Cioclei, op. cit., pp. 129-130

[10] N. Mitrofan, V. Zdrenghea şi T. Butoi, op. cit., pp. 50-51.

[11] O.T. Mateescu, op. cit., pp. 21-25.

[12] O.T. Mateescu, op. cit., p. 26.

[13] T. Bogdan, I. Sântea, R. Drăgan-Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I. Serviciul Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1983, p. 137.

[14] O.T. Mateescu, op. cit., p. 26.

#psihologiejudiciara #tema1 #an2 #sem2

Read More

Teste autoevaluare logica an 2 rezolvate

Teste de autoevaluare logica an 2 rezolvate

UNITATEA I

Teste de autoevaluare logica an 2 rezolvate

I. Căror principii logice le corespund principalele trăsături ale gândirii logic-corecte menţionate în a doua coloană?

1) Principiul raţiunii suficiente            c) asigură întemeierea, fundamentarea afirmaţiilor şi negaţiilor noastre

2) Principiul noncontradicţiei              d) asigură coerenţa gândirii

3) Principiul terţului exclus                 a) asigură consecvenţa în gândire, rigoarea argumentelor, capacitate de decizie riguroasă

4) Principiul identităţii                        b) asigură claritatea şi precizia gândirii

II. Redactează un eseu de 500 de cuvinte despre importanţa logicii juridice

Logica juridică este încă o disciplină cu caracter de noutate în sistemul învătământului juridic românesc. Utilitatea sa deosebită în formarea viitorului jurist, indiferent de domeniul în care acesta va activa, derivă din faptul că logica juridică este ştiinta care studiază regulile specifice gândirii juridice corecte, care guvernează procesul elaborării, interpretării şi aplicării normelor de drept. Logica juridică este, aşadar, o ştiintă ce cuprinde reguli şi metode valabile pentru toate disciplinele juridice.

Logica juridica initiaza viitorul jurist în mecanismele intime ale gândirii juridice şi specificul său, astfel cum se relevă ele din analiza limbajului juridic, căci limbajul juridic s-a născut o dată cu dreptul, iar istoria dreptului este totodată o istorie a dezvoltării şi maturizării notiunilor juridice. Cunoaşterea structurii logice prezintă o deosebită importanţă practică. Gândirea care respectă legile logice este cea corectă şi se bucură de proprietatea de a transmite adevărul din propoziţie în propoziţie, corectitudinea gândirii fiind una din condiţiile cunoaşterii adevărului.

Formele logice fundamentale sunt: noţiunea, propoziţia logică şi raţionamentul. Principiile fundamentale ale logicii – principiul identităţii, noncontradicţiei, raţiunii suficiente şi terţului exclus – alcătuiesc baza pentru o gândire corectă cu aplicabilitate şi în logica juridică care guvernează procesul edictării, respectării, interpretării şi naplicării normelor de drept.

Prin logică juridică se înţeleg un set de cunoştinţe teoretice de logică utilizate în practica juridică în condiţii uneori specifice şi în cadrul unor exigenţe proprii reglementării juridice a raporturilor dintre oameni. Cunoştinţele generale de logică, cunoaşterea principiilor şi regulilor juridice conduce la soluţionarea cât mai corectă a cauzelor.

UNITATEA II

I. Grupaţi contradictoriile, contrariile şi subcontrariile din următoarele propoziţii:

1) Orice om este egoist;

2) Nici un om nu este egoist;                                     

3) Unii oameni sunt egoişti;                                       

4) Unii oameni nu sunt egoişti.

Răspuns:        Contradictorii: (1) cu (4) şi (2) cu (3);

contrare: (1) cu (2);

subcontrare: (3) cu (4).

II. Formulaţi corespondentele din pătratul logic pentru propoziţia:

Cine se scoală dimineaţă departe ajunge.

Răspuns: Se aduce propoziţia la forma standard şi se găsesc corespondentele din pătratul logic.

Numai cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge SaP=1

Contradictoria - Unii care se scoală de dimineaţă nu ajung departe SoP=0

Contrara – Nimeni care se scoală de dimineaţă, nu ajunge departe SeP=0

Subalterna – Unii care se scoală de dimineaţă ajung departe SiP=1

III. Scrieţi formula care rezultă pentru următorul argument alcătuit din propoziţii compuse:

Dacă Homer spune adevărul despre zei, atunci eroii erau fii ai zeilor şi, în plus, eroii ar fi comis multe fapte condamnabile. Dar eroii nu erau fii ai zeilor şi ei nu au comis fapte condamnabile; de unde urmează că Homer nu a spus adevărul despre zei.

Propoziţiile simple:

Homer spune adevărul despre zei       (p)

eroii erau fii ai zeilor                           (q)

eroii ar fi comis fapte                          (r)

[(p→ (q Λ r)) Λ (-q Λ -r)]→ -p

UNITATEA III

I. Stabiliţi schemele de inferenţă ale următoarelor silogisme, precizând, pentru fiecare caz în parte, figura şi modul cărora le aparţin:

Pentru că unele animale nu nasc pui vii, iar mamiferele nasc pui vii, înseamnă că unele animale nu sunt mamifere.

Mamiferele nasc pui vii

Unele animale nu nasc puii vii.

––––––––––––––––––––––––––

Unele animale nu sunt mamifere

M (termenul mediu)=  nasc puii vii

P (predicatul logic)= mamiferele

S (subiectul logic) =unele animale

Se aplică figura II:

P-M

S-M

S-P

Deoarece unele opere literare sunt scrise în versuri, iar operele literare dezvoltă imaginaţia, atunci unele opere scrise în versuri dezvoltă imaginaţia.

Operele literare dezvoltă imaginaţia

Unele opere literare sunt scrise în versuri.

Unele opere scrise în versuri dezvolta imaginaţia

M (termenul mediu)= operele literare

P (predicatul logic) = dezvolta imaginaţia

S (subiectul logic) = scrise în versuri

Se aplica figura III:

M-P

M-S

S-P

II. Stabiliţi schema de inferenţă pentru următorul raţionament:

Astăzi am să merg la cinematograf sau am să mă plimb prin Herăstrău. Dacă merg la cinematograf, îmi iau ochelarii, iar dacă mă plimb în Herăstrău îmi iau umbrela. Aceasta înseamnă că astăzi îmi iau ochelarii, ori îmi iau umbrela.

Propoziţiile simple:

Am să merg la cinematograf               (p)

Am să mă plimb prin Herăstrău          (q)

îmi iau ochelarii                                   (r)

îmi iau umbrela                                    (s)

[ ( p v q ) Λ ( p → r ) Λ ( q → s ) ]  →  ( r v s )

UNITATEA IV

I. Realizează o caracterizare a noţiunilor juridice şi a operaţiilor logice cu noţiuni juridice.

Noţiunea juridică reprezintă reflectarea pe plan mintal, într-o logică abstractă a unei anumite realităţi juridice, şi reflectă doar proprietăţile esenţiale şi generale ale unei clase de obiecte nu şi pe ce întâmplătoare sau particulare.

Operaţiile logice sunt derivări ale unor noţiuni noi ce se construiesc din alte noţiuni şi îmbracă următoarele forme:

A)    definiţia reprezintă modul prin care sunt indicate caracteristicile unei noţiuni ce fac posibilă deosebirea de o altă noţiune juridică, determinând esenţa realităţii definite.

B)    Clasificarea reprezintă operaţia logică ce constă în gruparea obiectelor în clase după unele criterii într-o ordine ierarhică, într-un tot unitar, fiecare clasă ocupând un anumit loc în conexiunea cu celelalte clase.

II. Caracterizează, la alegere două argumente juridice specifice.

Argumentum a simile ratione (argumentul cu privire la temeiul asemănător) reprezintă modalitatea de aplicare a normelor juridice ce constă în soluţionarea unui caz neprevăzut în mod direct de o normă juridică, fie prin aplicarea normei care prevede cazul cel mai asemănător (prin analogia legii), fie prin aplicarea principiilor generale ale sistemului de drept respectiv (prin analogia dreptului).

Principiul fundamental al acestui raţionament este că „pentru fapte care, din punct de vedere juridic, au aceeaşi valoare, antrenează aceleaşi consecinţe juridice”. Acest principiu constă în a stabili că un caz neprevăzut în respectiva normă sau dispoziţie legală, dar apreciat ca suficient de asemănător cu cazul prevăzut iniţial, poate fi încadrat în normă, fapt care serveşte scopului pe care legiuitorul l-a avut în vedere prin reglementarea cazului prevăzut iniţial.

Argumentum a contrario sensus constă în refuzul de a aplica prevederea unei norme ce reglementează o anumită situaţie la o alta, nespecificată explicit de o normă şi care diferă semnificativ, din punct de vedere juridic, de cea specificată expres de lege. Acest principiu se bazează pe legea logică a terţului exclus. Astfel, în cazul noţiunilor contradictorii, când una neagă pe cealaltă, numai una dintre ele este adevărată cealaltă fiind falsă fără să mai existe posibilitatea altei variante. Acest argument nu poate fi folosit la modul general atunci când vorbim despre literatura juridică, valoarea argumentului per a contrario fiind relativă căci, atâta timp cât legea nu prevede nu se poate înţelege o soluţie contrară celei prevăzute în mod expres.

#logica #teste #an2 

Read More