Analiza concepţiei psihanalitice asupra personalităţii infractorilor
Noţiunea
de psihologie (grecescul psyche- suflet şi logos-ştiinţă) este definită ca
ştiinţa proceselor psihice, a însuşirilor şi relaţiilor interumane[1]. Caracteristica
dominantă a existenţei umane decurge din procesele cognitive, voliţionale şi
afective, rezultate atât din faptele produse de om, precum şi din însuşirile,
trăsăturile şi reflectarea psihică a relaţiilor interumane.
În
procesul reflectării psihice a realităţii, a sistemului complex de relaţii interumane,
a proceselor naturale, sociale, economice un rol distinct revine caracterului, temperamentului
şi aptitudinilor individului.[2]
Desfăşurarea
relaţiilor interumane trebuie să aibă loc în anumite limite astfel încât,
pentru situaţii ivite în mod neprevăzut, individul trebuie să aibă capacitatea
de a se adapta şi a se reorienta, atât psihic dar şi din punct de vedere al
acţiunilor întreprinse, pentru a evita atât prejudicierea sa, cât şi a valorilor
sociale.
În
literatura de specialitate, psihologia judiciară este definită ca fiind, „disciplina formativă-aplicativă şi de
cultură profesională, având ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a
persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii
cunoştinţelor şi evidenţierii legităţilor psihologice apte să fundamenteze
obiectivarea şi identificarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate
criminogenă”[3].
Psihologia
judiciară cercetează comportamentul sub toate aspectele, oferind explicaţii
ştiinţifice ale mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o
fundamentare realistă a manifestărilor acestuia, prin diagnosticarea profilului
psihocomportamental al infractorului, evidenţiind cauzele care au determinat
comportamentul acestuia, şi constituind pârghii esenţiale în conturarea
programelor de prevenire.[4]
Studiul actului infracţional impune, deci,
atât cunoştinţe temeinice de psihologie generală cât şi cunoştinţe juridice. În
procesul judiciar, organele de urmărire penală şi cele de judecată folosesc
cunoştinţe privind psihologia individului normal şi a celui deviant.
Orice
societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al
conformării acestora la normele morale şi la cele juridice, nerespectarea
acestora atrăgând după sine măsuri coercitive sau punitive.
Fiind
deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut, fenomenul infracţional trebuie
abordat multidisciplinar implicând stăpânirea unor noţiuni de: criminologie,
psihologie judiciară, sociologie judiciară, biologie criminală, medicină legală,
psihiatrie criminală, antropologie criminală etc.
Deşi
este un fenomen social, infracţionalitatea trebuie cercetată ca act individual,
comis de o persoană concretă într-o situaţie determinată, fiind vorba de o acţiune
umană, generată de anumite procese psihice, scopuri, motive, tendinţe şi
trebuinţe/necesităţi.
În
funcţie de factorii consideraţi a fi determinanţi în explicarea fenomenului şi
a comportamentului infracţional sunt cunoscute teorii ce pot fi grupate în trei
categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale.[5]
Teoriile psiho-biologice susţin că
anumite anomalii sau disfuncţii psihofiziologice constituie factorii
determinanţi ai comportamentului infracţional, considerând că infracţiunea ca
fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională.[6]
Astfel, Cesare Lombroso (1835-1909) care a
întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării
diferitelor părţi ale corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi
deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, susţine teoria anormalităţilor biologice concluzionând
existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne
particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de
infractori.
Conform
teoriei sale, criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de
stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi
maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a
deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi
îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc.
Despre
omul cu înclinaţii spre viol, Lombroso susţinea ca, acesta se caracterizează
prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi,
nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei, iar hoţul se distinge printr-o
remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijoraţi
şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin
nasul turtit, barba rară, fruntea teşită şi mişcătoare.
Reprezentantul
teoriei constituţiei criminale, criminologul
italian Benigno di Tullio (1951) susţine capacitatea care există în anumiţi
indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări
exterioare.[7]
Conform
teoriei sale, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv
sociologic, ci întotdeauna biosociologic, personalitatea putând fi corect
apreciată doar după criterii biopsiho-sociologice. Pornind de la aceste
premise, autorul determină printre factorii ce conduc la formarea unei personalităţi
criminale: ereditatea, unele disfuncţionalităţi cerebrale, hormonale, pubertatea
cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum şi procesele
involutive ale îmbătrânirii ce pot conduce la tulburări de comportament şi
chiar la crimă.
Autorul
afirmă, fără a ignora factorii sociali, că predispoziţiile spre crimă sunt
expresia unui ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale
sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală la instigări criminogene,
permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal.
Teoriile
psiho-morale poartă amprenta directă a psihanalizei
freudiene[8] şi
atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale sau
sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate, comportamentul
criminal şi infracţionalitatea fiind simptome ale problemelor emoţionale
fundamentale.
Sigmund
Freud (1856-1939), reprezentantul teoriei
analitice, a cercetat domenii noi, ce până atunci au fost ignorate, cum ar
fi motivaţia inconştientă, ce se manifestă atât în comportamentul normal
(uitare, lapsusuri, vise), cât şi în cel morbid, mai ales în nevroze.
Conform
opiniei sale, viaţa psihică umană cuprinde trei niveluri/instanţe aflate într-o
strânsă legătură, şi anume: sinele
(id), eul (ego) şi supraeul (superego).
Sinele denumit id, sau inconştient,
reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate, care au un caracter
apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al
tendinţelor instinctive, predominant sexuale şi agresive, care pune organismul
în tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă.
Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce
tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniştea şi persistenţa organismului.
În vederea reducerii tensiunii, a evitării disconfortului şi a obţinerii
plăcerii şi gratificaţiei, sinele
recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate,
înnăscute şi imediat operante în reducerea tensiunii şi procesul primar, o
reacţie psihologică amplă care caută să realizeze diminuarea tensiunii sau
obţinerea gratificaţiei pe plan imaginativ sau simbolic.
Instinctele,
impulsurile şi tendinţele refulate în „id” reuşesc să iasă la suprafaţă, să se
manifeste în afară (să defuleze), străbătând „cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-se din această
cauză într-un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele
superioare al psihicului. „Răbufnirile” inconştientului au loc, de cele mai
multe ori, sub formă deghizată, sublimată.
După
Freud, tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată spre lumea
conştiinţei, această pătrundere a refulărilor în conştiinţă are loc sub formă
de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri. Refularea este un mecanism de
protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel deja consumat.
Eul denumit ego sau conştientul,
reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea căruia intră
ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de
cele mai importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a
persoanei, prin asigurarea unui echilibru între instinctele, tendinţele şi
impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi exigenţele supraeului, pe de altă
parte, asigură o „constanţă individuală”.
Supraeul denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a
personalităţii, care constituie expresia persoanei în mediul social, este
purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de convieţuire socială şi are
funcţia de autoobservare şi de formare a idealurilor. El reflectă
particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care persoana trăieşte
şi se formează ca om. Prin rolul său, supraeul
împreună cu eul, contribuie la
refularea în „id” a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare
exigenţelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor
realiste, moraliste şi îl împinge la lupta spre perfecţiune şi sublim;
reprezintă instanţa verificatoare, cenzurantă a personalităţii. Născut din
inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un triumf al elementului conştient,
element care devine cu atât mai manifest, cu cât persoana în cauză este mai
matură, mai sănătoasă şi mai elevată sub aspect social.
În
concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei
categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego).
Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la
suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe
etc., refulate în id.
Teoria personalităţii criminale
aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un
model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza
cât şi dinamica actului criminal. Personalitatea criminală este „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un
concept operaţional”[9].
Pinatel
consideră că orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent.
Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare grave, iar alţii de „instigări”
lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act.
Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice, care, în
concepţia lui Pinatel, alcătuiesc „nucleul central al personalităţii
criminale”.
Componentele
nucleului personalităţii criminale care comandă condiţiile trecerii la act
sunt: egocentrismul, labilitatea,
agresivitatea şi indiferenţa afectivă.
Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului
de a raporta totul la sine însuşi.
Labilitatea reprezintă o lipsă de
prevedere, o “deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate.
Agresivitatea desemnează o paletă foarte
largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate. Ea se manifestă printr-un “dinamism
combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi
dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.
Analizând
comportamentul infracţional, Pinatel arată modul în care trăsăturile nucleului
personalităţii criminale se întrepătrund, favorizând comiterea infracţiunii: „infractorul nu este reţinut de oprobiul
social deoarece este labil,
incapabil să se organizeze pe termen lung, tot aşa cum e în stare să depăşească
obstacolele care apar în calea acţiunii lui criminale, întrucât el este dinamic
şi eminamente agresiv; în
acelaşi timp, el reuşeşte să depăşească şi aversiunea faţă de acte odioase,
căci fiind indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutreşte sentimente de simpatie faţă de nimeni şi, în
consecinţă, poate comite orice crimă”.[10]
Indiferenţa afectivă asigură această
ultimă etapă a trecerii la act.
Toate
cele patru componente reunite, precum şi legăturile dintre acestea, dau un
caracter particular personalităţii în ansamblul ei.
Personalitatea
infractorului este
esenţială pentru justiţie care se fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate,
în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. Cercetarea
fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicaţiei
ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o
fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale, orientate către
prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale.
Fiind
un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare
socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi
cultural al societăţii în care trăieşte, infractorul se prezintă ca o
personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice, cu
caracter antisocial sau disocial.
În
urma studiilor efectuate dea lungul timpului pe diferite categorii de
infractori au fost evidenţiate anumite caracteristici comune, care se regăsesc
la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea:[11]
Inadaptarea socială. Orice infractor
este un inadaptat din punct de vedere social. a cărui educaţie s-a realizat în
condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. În majoritatea cazurilor,
aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi divorţaţi, infractori,
alcoolici ş.a.m.d.), unde nu există condiţii sau preocupări necesare educării
copiilor, iar nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de
ridicat. Atitudinile antisociale rezultate din influenţa necorespunzătoare a mediului
duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative, care, în anumite ocazii
nefavorabile conduc la devianţă şi mai apoi la infracţiune.
Duplicitatea comportamentului reprezintă o
dominantă puternică a personalităţii fiind a doua lui natură. Infractorul joacă
rolul omului corect, cinstit, cu preocupări de o altă natură decât cele ale
„specialităţii” infracţionale. Acest joc artificial îi denaturează actele şi
faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator.
Necesitatea tăinuirii, a „vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi
care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.
Imaturitatea intelectuală constă în
incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale
antisociale, acesta fiind strict limitat la prezent, acordând o mică importanţă
viitorului fără a putea face diferenţa între delicvenţa şi nondelicvenţă.
Imaturitatea intelectuală nu este acelaşi lucru cu rata scăzută a
coeficientului de inteligenţă, ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un
raport raţional între pierderi şi câştiguri în efectuarea unui act
infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile
unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.
Imaturitatea afectivă constă în
decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în favoarea celor
din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la
o rigiditate psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiul
plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul afectiv recurge la
comportamente infantile (accese de plâns, crize, etc.) pentru obţinerea unor
plăceri imediate, minore şi nesemnificative, neavând o atitudine consecventă
faţă de problemele reale şi importante, fiind lipsit de o poziţie critică şi
autocritică autentică, este nerealist şi instabil emoţional. Imaturitatea
afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la
manifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.
Instabilitatea emotiv-acţională se
datorează experienţelor negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a
deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite. Infractorul este un element
instabil emotiv-acţional care în reacţiile sale trece de la o extremă la alta
fiind inconstant în reacţii faţă de stimuli. Instabilitatea emotivă este o
trăsătură esenţială ce face parte din stările de dereglare a afectivităţii
infractorilor ce conduce la lipsa capacităţii evaluare şi autoevaluare, caracterizată
prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului
afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor
morale.
Sensibilitate deosebită. Infractorul
este caracterizat de lipsa unui sistem de inhibiţii ce duce la canalizarea
trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Anumiţi factori excitanţi
din mediul ambiant exercită asupra infractorului o stimulare spre acţiune, cu
mult mai mare decât asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic
reacţiilor acestuia.
Frustrarea reprezintă starea celui care
este privat de o satisfacţie legitimă, care este înşelat în speranţele sale;
trăirea mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei fiind un fenomen complex
de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii. Procesul de
frustrare implică trei elemente:
- cauza
sau situaţia frustrantă, în care apar obstacole şi relaţii privative printr-o
anumită corelare a condiţiilor interne cu cele externe;
- starea
psihică a individului (trăiri conflictuale, suferinţe cauzate de către
aceasta);
- reacţiile
comportamentale, efectele frustrării.
Reacţiile
la frustrare sunt variabile şi depind atât de natura agentului frustrant cât şi
de personalitatea celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea
apare atunci când acesta este privat de unele drepturi, recompense şi
satisfacţii care consideră că i se cuvin, în calea obţinerii acestor drepturi
interpunându-se unele obstacole. Infractorul resimte frustrarea în plan
afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care presupune
îngustarea câmpului de acţiune. În cadrul unui grup, subiectul se confruntă cu
intenţiile celorlalţi, reacţia sa putând fi agresivă, pentru ca subiectul să-şi
impună intenţiile, sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita
agresivitatea celorlalţi. Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de
frustrare depinde nu atât de natura şi forţa de acţiune a factorilor
frustranţi, cât mai ales de gradul maturizării afective şi morale a
infractorului şi de semnificaţia acordată factorilor conflictuali şi
frustranţi, prin procesul de evaluare şi de interpretare.
Complexul de inferioritate desemnează o
totalitate de trăiri şi trăsături de personalitate cu un conţinut afectiv foarte
intens, favorizate de situaţii, evenimente şi relaţii umane care au un caracter
frustrant. Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe
care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate
personală ce se cristalizează în jurul unor caracteristici personale
considerate neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare,
fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a
celorlalţi.
J.
Pinatel susţine[12] că
la majoritatea marilor delicvenţi există un nucleu al personalităţii, ale cărui
elemente componente sunt: egocentrismul,
labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa
afectivă, variabile care se raportează la aptitudinile fizice, intelectuale
şi tehnice, la trebuinţele nutritive şi sexuale ale individului. În timp ce
nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la actul criminal,
guvernându-l, variabilele determină direcţia generală, gradul reuşitei şi
motivaţia conduitei criminale.
Egocentrismul reprezintă tendinţa
individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai el se află în centrul
tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu îşi realizează scopurile
propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic.
Egocentricul
nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese fiind un
individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, considerându-se
permanent persecutat, susţine că are întotdeauna şi în toate situaţiile
dreptate. Îşi minimalizează defectele, îşi maximizează calităţile şi succesele,
iar atunci când greşeşte, în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă virulent.
Labilitatea este trăsătura
personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitate,
infractorul ne putându-şi inhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale
sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă
maturizare afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor,
neputând să-şi frâneze pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a
sancţiunii penale, fără să realizeze consecinţele pe care le aduce actul
criminal.
Agresivitatea reprezintă un comportament
violent şi distructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine şi se
referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra
unui obiect, acţiuni care au drept scop, într-o formă directă sau simbolică, a
unei pagube, jigniri sau dureri. Agresivitatea rezidă în acele forme de
comportament ofensiv, consumate pe plan acţional sau verbal, care în mod
obişnuit constituie o reacţie disproporţională la o opoziţie reală sau
imaginară.[13]
Deşi
există şi o agresivitate nonviolentă, de cele mai multe ori agresivitatea
presupune atacul deliberat, ofensiva directă, cu adresă ţintită şi punerea în
pericol fără ca agresivul să aştepte ca situaţia conflictuală să apară, ci
caută să o provoace, uneori chiar printr-o acţiune de avertisment. El atacă
intens şi numai la un pericol iminent fuge.
Fiind
declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului de culpabilitate şi tendinţei
de a considera actele lor drept legitime, agresivitatea şi violenţa nu pot fi
separate de alte trăsături ale personalităţii infractorului, agresivitatea
fiind strâns legată nu numai de intoleranţa la frustrare, ci şi de forţa
exacerbată a trebuinţelor polarizate în plăcerea de a domina.
Cele
mai cunoscute forme de agresivitate sunt:
- Autoagresivitatea – comportamentul
agresiv este îndreptat spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări,
tentative de suicid sau chiar sinucidere;
- Heteroagresivitatea
– violenţa este canalizată spre alţii, manifestându-se prin forme multiple cum
ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală,
etc.
J.
Pinatel mai distinge două forme ale agresivităţii:[14]
- Agresivitatea ocazională se
caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în
crimele pasionale;
- Agresivitatea profesională se
caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o
constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod
deliberat, conştient.
Indiferenţa afectivă este strâns legată
de egocentrism şi se caracterizează prin lipsa emoţiilor, a sentimentelor şi a
empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înţelege nevoile şi
durerile celorlalţi. Această latură a personalităţii infractorului se formează
de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale procesului
socializării, un rol important deţinându-l în acest plan funcţionarea
defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în
cadrul acesteia. De obicei, infractorul nu este conştient de propria sa stare
de inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care
sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă
dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi
este străin sentimentul de vinovăţie.
Bibliografie :
[1]
Rita L. Atkinson, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem, Introducere în psihologie, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2002, p. 4.
[2] C.
Tănăsescu, Psihologie judiciară. Ediţia
a III-a revăzută şi adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2011,p. 12.
[3].
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi Psihologie judiciară. Editura Şansa,
Bucureşti, 1992, p. 5.
[4] O.T. Mateescu, Psihologie
judiciară. Curs universitar, Editura Renaissance, Bucureşti, 2010, p. 7.
[5] V.Cioclei, Criminologie
etiologică. Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 103.
[6]
V.Cioclei, op.cit., p. 104.
[7]
V.Cioclei, op. cit., p. 108.
[8]
V.Cioclei, op.cit., pp. 122-123.
[9]
V.Cioclei, op. cit., pp. 129-130
[11]
O.T. Mateescu, op. cit., pp. 21-25.
[12]
O.T. Mateescu, op. cit., p. 26.
[13]
T. Bogdan, I. Sântea, R. Drăgan-Cornianu, Comportamentul uman în procesul
judiciar, M.I. Serviciul
Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1983, p. 137.
