Tema nr.1 sem. 2 an 2 Psihologie Judiciara

Analiza concepţiei psihanalitice asupra personalităţii infractorilor

Noţiunea de psihologie (grecescul psyche- suflet şi logos-ştiinţă) este definită ca ştiinţa proceselor psihice, a însuşirilor şi relaţiilor interumane[1]. Caracteristica dominantă a existenţei umane decurge din procesele cognitive, voliţionale şi afective, rezultate atât din faptele produse de om, precum şi din însuşirile, trăsăturile şi reflectarea psihică a relaţiilor interumane.

În procesul reflectării psihice a realităţii, a sistemului complex de relaţii interumane, a proceselor naturale, sociale, economice un rol distinct revine caracterului, temperamentului şi aptitudinilor individului.[2]

Desfăşurarea relaţiilor interumane trebuie să aibă loc în anumite limite astfel încât, pentru situaţii ivite în mod neprevăzut, individul trebuie să aibă capacitatea de a se adapta şi a se reorienta, atât psihic dar şi din punct de vedere al acţiunilor întreprinse, pentru a evita atât prejudicierea sa, cât şi a valorilor sociale.

În literatura de specialitate, psihologia judiciară este definită ca fiind, „disciplina formativă-aplicativă şi de cultură profesională, având ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi identificarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate criminogenă”[3].

Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub toate aspectele, oferind explicaţii ştiinţifice ale mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia, prin diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, evidenţiind cauzele care au determinat comportamentul acestuia, şi constituind pârghii esenţiale în conturarea programelor de prevenire.[4]

Studiul actului infracţional impune, deci, atât cunoştinţe temeinice de psihologie generală cât şi cunoştinţe juridice. În procesul judiciar, organele de urmărire penală şi cele de judecată folosesc cunoştinţe privind psihologia individului normal şi a celui deviant.

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale şi la cele juridice, nerespectarea acestora atrăgând după sine măsuri coercitive sau punitive.

Fiind deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut, fenomenul infracţional trebuie abordat multidisciplinar implicând stăpânirea unor noţiuni de: criminologie, psihologie judiciară, sociologie judiciară, biologie criminală, medicină legală, psihiatrie criminală, antropologie criminală etc.

Deşi este un fenomen social, infracţionalitatea trebuie cercetată ca act individual, comis de o persoană concretă într-o situaţie determinată, fiind vorba de o acţiune umană, generată de anumite procese psihice, scopuri, motive, tendinţe şi trebuinţe/necesităţi.

În funcţie de factorii consideraţi a fi determinanţi în explicarea fenomenului şi a comportamentului infracţional sunt cunoscute teorii ce pot fi grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale.[5]

Teoriile psiho-biologice susţin că anumite anomalii sau disfuncţii psihofiziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional, considerând că infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională.[6]

Astfel, Cesare Lombroso (1835-1909) care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, susţine teoria anormalităţilor biologice concluzionând existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de infractori.

Conform teoriei sale, criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc.

Despre omul cu înclinaţii spre viol, Lombroso susţinea ca, acesta se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei, iar hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară, fruntea teşită şi mişcătoare.

Reprezentantul teoriei constituţiei criminale, criminologul italian Benigno di Tullio (1951) susţine capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare.[7]

Conform teoriei sale, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci întotdeauna biosociologic, personalitatea putând fi corect apreciată doar după criterii biopsiho-sociologice. Pornind de la aceste premise, autorul determină printre factorii ce conduc la formarea unei personalităţi criminale: ereditatea, unele disfuncţionalităţi cerebrale, hormonale, pubertatea cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii ce pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă.

Autorul afirmă, fără a ignora factorii sociali, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal.

Teoriile psiho-morale poartă amprenta directă a psihanalizei freudiene[8] şi atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate, comportamentul criminal şi infracţionalitatea fiind simptome ale problemelor emoţionale fundamentale.

Sigmund Freud (1856-1939), reprezentantul teoriei analitice, a cercetat domenii noi, ce până atunci au fost ignorate, cum ar fi motivaţia inconştientă, ce se manifestă atât în comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), cât şi în cel morbid, mai ales în nevroze.

Conform opiniei sale, viaţa psihică umană cuprinde trei niveluri/instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume: sinele (id), eul (ego) şi supraeul (superego).

Sinele denumit id, sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive, predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniştea şi persistenţa organismului. În vederea reducerii tensiunii, a evitării disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratificaţiei, sinele recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat operante în reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care caută să realizeze diminuarea tensiunii sau obţinerea gratificaţiei pe plan imaginativ sau simbolic.

Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în „id” reuşesc să iasă la suprafaţă, să se manifeste în afară (să defuleze), străbătând „cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-se din această cauză într-un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele superioare al psihicului. „Răbufnirile” inconştientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă deghizată, sublimată.

După Freud, tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată spre lumea conştiinţei, această pătrundere a refulărilor în conştiinţă are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri. Refularea este un mecanism de protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel deja consumat.

Eul denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de cele mai importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru între instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi exigenţele supraeului, pe de altă parte, asigură o „constanţă individuală”.

Supraeul denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care constituie expresia persoanei în mediul social, este purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de convieţuire socială şi are funcţia de autoobservare şi de formare a idealurilor. El reflectă particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care persoana trăieşte şi se formează ca om. Prin rolul său, supraeul împreună cu eul, contribuie la refularea în „id” a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare exigenţelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor realiste, moraliste şi îl împinge la lupta spre perfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa verificatoare, cenzurantă a personalităţii. Născut din inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un triumf al elementului conştient, element care devine cu atât mai manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură, mai sănătoasă şi mai elevată sub aspect social.

În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego). Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id.

Teoria personalităţii criminale aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal. Personalitatea criminală este „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional”[9].

Pinatel consideră că orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent. Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare grave, iar alţii de „instigări” lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc „nucleul central al personalităţii criminale”.

Componentele nucleului personalităţii criminale care comandă condiţiile trecerii la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă.

Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi.

Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o “deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate.

Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate. Ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.

Analizând comportamentul infracţional, Pinatel arată modul în care trăsăturile nucleului personalităţii criminale se întrepătrund, favorizând comiterea infracţiunii: „infractorul nu este reţinut de oprobiul social deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung, tot aşa cum e în stare să depăşească obstacolele care apar în calea acţiunii lui criminale, întrucât el este dinamic şi eminamente agresiv; în acelaşi timp, el reuşeşte să depăşească şi aversiunea faţă de acte odioase, căci fiind indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutreşte sentimente de simpatie faţă de nimeni şi, în consecinţă, poate comite orice crimă”.[10]

Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act.

Toate cele patru componente reunite, precum şi legăturile dintre acestea, dau un caracter particular personalităţii în ansamblul ei.

Personalitatea infractorului este esenţială pentru justiţie care se fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. Cercetarea fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale, orientate către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale.

Fiind un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte, infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice, cu caracter antisocial sau disocial.

În urma studiilor efectuate dea lungul timpului pe diferite categorii de infractori au fost evidenţiate anumite caracteristici comune, care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea:[11]

Inadaptarea socială. Orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. a cărui educaţie s-a realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. În majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi divorţaţi, infractori, alcoolici ş.a.m.d.), unde nu există condiţii sau preocupări necesare educării copiilor, iar nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat. Atitudinile antisociale rezultate din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative, care, în anumite ocazii nefavorabile conduc la devianţă şi mai apoi la infracţiune.

Duplicitatea comportamentului reprezintă o dominantă puternică a personalităţii fiind a doua lui natură. Infractorul joacă rolul omului corect, cinstit, cu preocupări de o altă natură decât cele ale „specialităţii” infracţionale. Acest joc artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a „vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.

Imaturitatea intelectuală constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale, acesta fiind strict limitat la prezent, acordând o mică importanţă viitorului fără a putea face diferenţa între delicvenţa şi nondelicvenţă. Imaturitatea intelectuală nu este acelaşi lucru cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă, ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în efectuarea unui act infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.

Imaturitatea afectivă constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize, etc.) pentru obţinerea unor plăceri imediate, minore şi nesemnificative, neavând o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante, fiind lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist şi instabil emoţional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

Instabilitatea emotiv-acţională se datorează experienţelor negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite. Infractorul este un element instabil emotiv-acţional care în reacţiile sale trece de la o extremă la alta fiind inconstant în reacţii faţă de stimuli. Instabilitatea emotivă este o trăsătură esenţială ce face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor ce conduce la lipsa capacităţii evaluare şi autoevaluare, caracterizată prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale.

Sensibilitate deosebită. Infractorul este caracterizat de lipsa unui sistem de inhibiţii ce duce la canalizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Anumiţi factori excitanţi din mediul ambiant exercită asupra infractorului o stimulare spre acţiune, cu mult mai mare decât asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestuia.

Frustrarea reprezintă starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă, care este înşelat în speranţele sale; trăirea mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei fiind un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii. Procesul de frustrare implică trei elemente:

- cauza sau situaţia frustrantă, în care apar obstacole şi relaţii privative printr-o anumită corelare a condiţiilor interne cu cele externe;

- starea psihică a individului (trăiri conflictuale, suferinţe cauzate de către aceasta);

- reacţiile comportamentale, efectele frustrării.

Reacţiile la frustrare sunt variabile şi depind atât de natura agentului frustrant cât şi de personalitatea celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci când acesta este privat de unele drepturi, recompense şi satisfacţii care consideră că i se cuvin, în calea obţinerii acestor drepturi interpunându-se unele obstacole. Infractorul resimte frustrarea în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care presupune îngustarea câmpului de acţiune. În cadrul unui grup, subiectul se confruntă cu intenţiile celorlalţi, reacţia sa putând fi agresivă, pentru ca subiectul să-şi impună intenţiile, sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalţi. Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de frustrare depinde nu atât de natura şi forţa de acţiune a factorilor frustranţi, cât mai ales de gradul maturizării afective şi morale a infractorului şi de semnificaţia acordată factorilor conflictuali şi frustranţi, prin procesul de evaluare şi de interpretare.

Complexul de inferioritate desemnează o totalitate de trăiri şi trăsături de personalitate cu un conţinut afectiv foarte intens, favorizate de situaţii, evenimente şi relaţii umane care au un caracter frustrant. Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală ce se cristalizează în jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare, fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi.

J. Pinatel susţine[12] că la majoritatea marilor delicvenţi există un nucleu al personalităţii, ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă, variabile care se raportează la aptitudinile fizice, intelectuale şi tehnice, la trebuinţele nutritive şi sexuale ale individului. În timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la actul criminal, guvernându-l, variabilele determină direcţia generală, gradul reuşitei şi motivaţia conduitei criminale.

Egocentrismul reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu îşi realizează scopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic.

Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese fiind un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, considerându-se permanent persecutat, susţine că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte, în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă virulent.

Labilitatea este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitate, infractorul ne putându-şi inhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi frâneze pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale, fără să realizeze consecinţele pe care le aduce actul criminal.

Agresivitatea reprezintă un comportament violent şi distructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine şi se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, acţiuni care au drept scop, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri. Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan acţional sau verbal, care în mod obişnuit constituie o reacţie disproporţională la o opoziţie reală sau imaginară.[13]

Deşi există şi o agresivitate nonviolentă, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atacul deliberat, ofensiva directă, cu adresă ţintită şi punerea în pericol fără ca agresivul să aştepte ca situaţia conflictuală să apară, ci caută să o provoace, uneori chiar printr-o acţiune de avertisment. El atacă intens şi numai la un pericol iminent fuge.

Fiind declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime, agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte trăsături ale personalităţii infractorului, agresivitatea fiind strâns legată nu numai de intoleranţa la frustrare, ci şi de forţa exacerbată a trebuinţelor polarizate în plăcerea de a domina.

Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt:

- Autoagresivitatea – comportamentul agresiv este îndreptat spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de suicid sau chiar sinucidere;

- Heteroagresivitatea – violenţa este canalizată spre alţii, manifestându-se prin forme multiple cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală, etc.

J. Pinatel mai distinge două forme ale agresivităţii:[14]

- Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale;

- Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient.

Indiferenţa afectivă este strâns legată de egocentrism şi se caracterizează prin lipsa emoţiilor, a sentimentelor şi a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înţelege nevoile şi durerile celorlalţi. Această latură a personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acesteia. De obicei, infractorul nu este conştient de propria sa stare de inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul de vinovăţie.

Bibliografie :

---

[1] Rita L. Atkinson, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem, Introducere în psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002, p. 4.

[2] C. Tănăsescu, Psihologie judiciară. Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2011,p. 12.

[3]. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi Psihologie judiciară. Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p. 5.

[4] O.T. Mateescu, Psihologie judiciară. Curs universitar, Editura Renaissance, Bucureşti, 2010, p. 7.

[5] V.Cioclei, Criminologie etiologică. Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 103.

[6] V.Cioclei, op.cit., p. 104.

[7] V.Cioclei, op. cit., p. 108.

[8] V.Cioclei, op.cit., pp. 122-123.

[9] V.Cioclei, op. cit., pp. 129-130

[10] N. Mitrofan, V. Zdrenghea şi T. Butoi, op. cit., pp. 50-51.

[11] O.T. Mateescu, op. cit., pp. 21-25.

[12] O.T. Mateescu, op. cit., p. 26.

[13] T. Bogdan, I. Sântea, R. Drăgan-Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I. Serviciul Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1983, p. 137.

[14] O.T. Mateescu, op. cit., p. 26.

#psihologiejudiciara #tema1 #an2 #sem2

Read More

Tema 1 sem2. an 2 Drept European

Tema 1: Redactaţi un eseu de 60-70 rânduri, în care să dezvoltaţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele aspecte:
- principalele izvoare de drept ale Uniunii Europene;
- principiile stabilirii competenţelor Uniunii Europene;
- sistemul distribuirii competenţelor şi al exercitării lor în comun între instituţiile Uniunii Europene.

Ordinea juridică comunitară, ca orice altă ordine juridică, este formată dintr-un ansamblu organizat de norme care îşi trag valoarea din normele juridice de bază cuprinse în tratate. Astfel, distingem dreptul primar ce este constituit din normele cuprinse în tratatele constitutive, și dreptul derivat care cuprinde normel juridice emise în baza tratatelor constitutive şi cu respectarea procedurilor expres prevăzute de aceste tratate.

Analiza succintă a actelor normative din sistemul comunitar presupune prezentarea principalelor surse de drept primar (tratatele), drept derivat (regulamentele, deciziile şi directivele) dar şi o prezentare sumară a izvoarelor nescrise (cutuma, jurisprudenţa şi principiile generale ale dreptului comunitar în general).

Astfel, izvoarele de drept ale Uniunii Europene se împrt în trei categorii:

a) Izvoarele primare (legislaţia primară) cuprind în principal Tratatele de instituire a Uniunii Europene ce definesc elementele fundamentale ale Uniunii şi precizează competenţa instituţiilor din sistemul comunitar care participă la procesul de luare a deciziilor, procedurile legislative, precum şi puterile şi prerogativele care sunt recunoscute acestor instituţii. Legislația primară mai cuprinde: tratatele de modificare ale UE; protocoalele anexate la tratatele fondatoare şi la tratatele de modificare; și tratatele de aderare a statelor membre la UE.

b) Izvoarele secundare sunt constituite din elemente ale dreptului fondat pe Tratate, incluzând legislaţia secundară, legislaţia secundară unilaterală şi dreptul convenţional.

Actele unilaterale se se împart în două categorii și anume:

- cele care figurează în nomenclatura articolului 288 din Tratatul privind funcţionarea UE: regulamentul, directiva, decizia, avizele şi recomandările;

- cele care nu figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE, cum sunt comunicările, recomandările, cărţile albe şi cărţile verzi.

Actele convenţionale cuprind atât acordurile internaţionale semnate între U.E. şi o ţară sau o organizaţie terţă, cât și acordurile între statele membre, dar și acordurile semnate între instituţiile UE

c) Izvoarele legislației complementare sunt alcătuite din elemente ale dreptului care nu sunt prevăzute în Tratate. Este vorba despre jurisprudenţa Curţii de Justiţie, despre dreptul internaţional şi despre principiile generale ale dreptului. Aceste surse au permis Curţii de Justiţie să acopere lacunele atât din legislaţia primară cât şi din legislaţia secundară.

Delimitarea competenţelor în Uniunea Europeană este guvernată de principiul atribuirii.

Principiul atribuirii^[1] guvernează delimitarea competenţelor în Uniunea Europeană, potrivit art. 5 alin. 1 TUE. Principiul competenţei de atribuire îşi are corespondentul în dreptul internaţional public denumit principiul specialităţii organizaţiilor internaţionale. Principiul competenţei de atribuire a fost stabilit, la început, prin Tratatul de constituire al Comunităţii Economice Europeane (TCEE), confirmat ulterior prin Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană (TCE) în art. 5, după care a fost translatat prin Tratatul de la Lisabona în Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE).

În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite conform art. 5 TUE. Statele transferă, prin voinţa lor, competenţe Uniunii pentru realizarea obiectivelor. Același art. 5 prevede că ,,orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre”. Rezultă astfel, un alt principiu, potrivit căruia competenţa care nu este atribuită Uniunii prin tratate revine statelor membre ca şi o competenţă reziduală^[2] . Și art. 13 TUE face referire expresă la competenţa de atribuţie a instituţiilor Uniunii și prevede că ,,fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea”.

Principiul subsidiarității este prevăzut în art. 5 TUE care precizează că, „în domeniile în care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele member nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”.

Potrivit acestui principiu, Uniunea Europeană acționează numai în cazul cand obiectivele pe care le are de îndeplinit pot fi realizate mai bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre, ceea ce înseamnă că trebuie să se facă împreună numai ceea ce nu poate fi făcut de catre un singur stat.

Principiul proporționalității, consacrat tot în art. 5 TUE, prevede că „acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășesc ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor”.

Astfel, conform acestui prinipiu, obligațiile impuse destinatarilor reglementărilor comunitare trebuie să se limiteze la măsurile strict necesare pentru atingerea obiectivului urmărit și să implice sacrificii minime din partea acestora. ,,Sarcina impusă persoanelor interesate nu trebuie să depăsească măsurile cerute pentru a satisface interesul public implicat”. Altfel spus, obligațiile impuse de normele comunitare nu trebuie sa fie disproporționate în raport cu scopul urmărit.

Atunci când există mai multe posibilități de acțiune pentru a-și exercita competențele, Comunitatea trebuie să recurgă la acelea care dau o mai mare libertate destinatarilor (state, particulari etc.). aceleși principiu impune ca atunci când măsurile de constrangere nu pot fi evitate, reglementările adoptate să nu fie excesive. În acest sens, într-o hotarare a Cuții de Justiție, din 5 mai 1988 (speța The Queen), în care se spune că principiul proporționalității, care face parte din principiile generale ale dreptului comunitar, ,,cere ca actele instituțiilor comunitare să nu depășească limitele a ceea ce este potrivit și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, fiind înțeles că dacă există o alegere între mai multe măsuri potrivite, urmează să se recurgă la cea cu un grad mai mic de constrângere și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite”.

Constituția Europeană grupează și simplifică legislația privind domeniul competențelor în cadrul Uniunii Europene pentru domeniile în care statele au transferat puterea de acțiune către Uniune și face o clasificare a acestor competențe.

Pentru unele domenii specifice în privința cărora Uniunea acționează în numele statelor membre, ca și primă categorie, o constituie competențele exclusive, în care acțiunea Uniunii este mult mai eficientă decât dacă fiecare stat ar acționa în parte. Aici utem exemplifica concurența pe piața internă și comerțul cu alte țări aflate în afara spațiului U.E..

Competențele partajate reprezintă a doua categorie de competențe ce fac obiectul politicii agricole comune, transporturilor, mediului, a dreptului de azil și imigrare, dar și cooperarea în domeniul justiției sau al poliției.

Pentru cea de a treia categorie de competențe, competențe de sprijin, Uniunea intervine doar cu scopul de a sprijini acțiunile statlor membre, păstrând o mare libertate de acțiune și responsabilitate a statelor față de proprii cetățeni, ea ne putând proceda la armonizarea legislațiilor naționale în domenii precum: sportul, cultura, educația sau protecția civilă. Pentru politicile economice, protecție socială sau muncă, Uniunea trebuie să coordoneze politicile naționale pentru a putea fi mai eficiente.

Uniunea poate duce o politică externă și de securitate comună bazată pe solidaritatea statelor membre.

La nivelul Uniunii Europene, asemenea unui stat, funcționează o serie de instituții decizionale, ce elaborează politici și adoptă regulamente, directive, decizii, ce sunt aplicate pe întreg teriotoriul Uniunii. Principalele trei instituţii decizionale ce alcătuiesc „triunghiul instituțional” sunt:

Parlamentul European – reprezintă cetăţenii UE, este ales direct de către aceştia și are trei funcţii principale:

-          Funcţia legislativă ce constă în adoptarea actelor normative cu caracter general necesare înfăptuirii prevederilor din tratate precum și îndeplinirea orientărilor politice stabilite de Consiliul European aplicându-se de cele mai multe ori procedura de codecizie. Pentru aderarea unui sta nou la U.E. este necesar doar avizul conform al Parlamentului European, care poate aproba sau respinge fără însă să o poată modifica. În cazul agriculturii sau al politicii economice, Consiuliul Uniunii Europene are obligația doar de a consulta Parlamentul European.

Parlamentul poate cere Comisiei Europene să prezinte propuneri legislative Consiliului Europei și examinează anual programul de lucru al Comisiei, indicând actele ce se doresc a fi adoptate.

-          Funcția bugetară prin care Bugetul Uniunii se stabilește anual de către parlament și Consiliul U.E. pe baza propunerii Comisiei. Comisia pentru Control Bugetar a Parlamentului monitorizează modul în care este utilizat bugetul. Anual, gestionarea de către Comisie a bugetului pentru anul financiar anterior este supusă aprobării Parlamentului – așa zisa „descărcare de gestiune”.

-          Controlul democratic a tuturor instituțiilor europene, exercitat prin:

o   aprobarea numirii preşedintelui Comisiei Europene şi a întregului colegiu al comisarilor;

o   posibilitatea de obliga toţi membrii Comisiei Europene să demisioneze, prin votul unei moţiuni de cenzură (cu o majoritate de 2/3).

Comisia prezintă periodic Parlamentului Raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor sau Raportul anual privind execuţia bugetului. Membrii Parlamentului European au posibilitatea de a adresa întrebări, în scris şi oral, membrilor Comisiei Europene, la care aceştia sunt obligaţi să răspundă.

Consiliul Uniunii Europene – reprezintă Statele Membre, la reuniunile sale participând miniştri ai acestora, și îndeplinește șase funcții principale:

-          Funcția legislativă prin care adoptă, împreună cu Parlamentu European, acela mai mare parte a legislației Uniunii Europene.

-          Coordonarea politicilor Statelor Membre  în baza unor orientări generale în domeniu și este responsabil în ce privește metoda de coordonare aplicată în domenii precum sănătatea, educația su ocuparea forței de muncă.

-          Încheierea acordurilor internaționale între U.E. și alte state sau organizații internaționale prin semnarea acordurilor între acestea în domenii cum ar fi protecția consulară, dreptul societăților comerciale, cooperarea polițienească și judiciară, precum și impozitarea.

-          Funcția bugetară – anual, Bugetul Uniunii este decis împreună cu Parlamentul European, deciziile finale privind cheltuielile obligatorii fiind luate de Consiliul uniunii Europene.

-          Elaborarea politicii externe și de securitate comună în cadrul Consiliului în care statele membre U.E. iau decizii comune în acest domeniu, acțiunea comună dovedindu-se mai eficientă privind politica externă, securitatea și apărarea.

-          Coordonarea cooperării polițienești și judiciară în materie penală cu scopul de a combate infracțiunile transfrontaliere prin cooperarea tribunalelor, serviciilor vamale, serviciilor de imigrație și a forțelor de poliție din toate Statele Membre.

Din componența Consiliului Uniunii Europene fac parte miniștrii tuturor Statelor Membre, ce alcătuiesc formații pentru fiecare domeniu în parte și se întrunesc ori de câte ori este nevoie. Astfel, putem enumera: Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe (CAGRE); Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare (ECOFIN); Consiliul Ocupării Forţei de Muncă, Politicii Sociale, Sănătăţii şi Consumatorilor (EPSCO); Consiliul Competitivităţii, Consiliul Cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI); Consiliul Transporturilor, Telecomunicaţiilor şi Energiei (TTE); Consiliul Agriculturii şi Pescuitului; Consiliul Mediului; Consiliul Educaţiei, Tineretului şi Culturii.

Comisia Europeană, instituție independentă de guvernele naționale, reprezintă și apără interesele Uniunii Europene și îndeplinește următorele patru funcții principale:

-          Dreptul de inițiativă în elaborarea actelor comunitare și elaborarea propunerilor legislative în colaborare cu Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor și solicitând opinia guvernelor și parlamentelor naționale^[3].

-          Gestionarea și implementarea politicilor, programelor și bugetului Uniunii Europene prin:

o   supravegherea cheltuielilor efectuate din bugetul Uniunii Europene de către autoritățile naționale și locale, la rândul ei, Comisia fiind supravegheată de Curtea de Conturi Europeană;

o   gestionarea unor programe comunitare în diverse domenii ca cel al educației (Erasmus), cercetare prin Programul Cadru, etc.

-          „Gardianul tratatelor” veghind la aplicarea dipozițiilor Tratatelor și a deciziilor luate în cadrul acestora. Astfel, în situația în care un stat membru nu-și îndeplinește vreuna dintre obligațiile asumate în tratate, Comisia emite un aviz motivat printr-o scrisoare oficială adresată Guvernului respectiv, iar dacă statul refuză să ia măsuri de îndreptare a situației, Comisia sesizează Curtea de Justiție.

-          Reprezentare la nivel internațional a Uniunii Europene în forumuri internaționale. În numele Uniunii Europene, în responsabilitatea Comisiei îi revine si: negocierea acordurilor internaționale; deschide și conduce negocieri cu state terțe sau organizații internaționale; rolul de negociator privind acordurile încheiate cu statele candidate.

În afară de cele trei instituții principale, la nivelul Uniunii Europene funcționează și alte instituții care conduc la bunul mers al acesteia. Dintre acestea putem enumera:

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene constituită din trei instanțe: Curtea de Justiție, tribunalul de Primă Instanță și Tribunalul Funcției Publice, reprezintă instituția jurisdicțională a Uniunii Europene cu rolul de a veghea respectarea dreptului comunitar. Litigiile ce se nasc la nivel comunitar între Statele Membre, instituții, societăți comerciale și persoane fizice sunt judecate de aceasta.

Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare, permiţând astfel Curţii de Justitie să se concentreze asupra atribuţiei sale de bază, interpretarea uniformă a legislaţiei comunitare.

Tribunalul Funcţiei Publice a fost înfiinţat pentru a judeca litigii între Uniunea Europeană şi funcţionarii săi.

Curtea de Conturi Europeană are funcția:

-          de a asigura auditul independent asupra modului de formare şi de utilizare a fondurilor Uniunii Europene;

-          de a evalua modul în care instituţiile europene îşi îndeplinesc aceste atribuţii;

-          de a îmbunătăţi gestionarea resurselor financiare şi de a informa cetăţenii Uniunii Europene cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.

Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care auditorii descoperă nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente, Oficiul European de Luptă împotriva Fraudei este informat în legatură cu acestea. Anual, Curtea prezintă un raport de audit referitor la anul financiar anterior, în baza căruia Parlamentul aprobă gestionarea bugetului de către Comisie.

Comitetul Regiunilor are rolul de a veghea la aplicarea principiului de subsidiaritate, conform căruia deciziile trebuie luate la nivelul autorităţilor publice cel mai aproape de cetăţeni, fiind o instituţie consultativă şi reprezentare a colectivităţilor locale şi regionale ale Uniunii Europene, ce pot participa la elaborarea politicilor comunitare.

Comisia Europeană, Consiliul UE şi Parlamentul European au obligaţia de a consulta Comitetul Regiunilor în domenii de competenţa colectivităţilor locale şi regionale: educaţia şi tineretul, cultura, sănătatea publică, transporturi, telecomunicaţii şi energie, politica regională (Fondurile structurale), cooperare transfrontalieră, mediul înconjurător etc.

Banca Europeană de Investiţii acordă împrumuturi pentru investiţii productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale Uniunii Europene: dezvoltarea regională, creşterea economică, competitivitatea, ocuparea forţei de muncă, crearea de întreprinderi, îmbunătăţirea mijloacelor de comunicare, protecţia mediului înconjurător, precum şi pentru investiţii în afaceri mici.

Banca Centrală Europeană are o activitate independentă cu rolul de a gestiona zona euro, fiind responsabilă şi cu elaborarea şi aplicarea politicii economice şi monetare a UE. Obiectivul cel mai important este să menţină stabilitatea preţurilor din zona euro^[4], pentru a menţine puterea de cumpărare a euro, ceea ce presupune ţinerea sub control strict a inflaţiei: Acest obiectiv este îndeplinit prin: controlul ofertei de monedă pentru a nu se ajunge la inflație; stabilirea ratei dobânzilor în zona euro; monitorizarea evoluţiei preţurilor şi evaluarea riscului pe care îl reprezintă aceasta pentru stabilitatea preţurilor din zona euro.

Ombudsmanul European înfiinţat în 1993 prin Tratatul de la Maastricht în vederea atingerii obiectivului de democratizare şi de transparenţă administrativă, are rol de intermediar între cetăţeni şi autorităţile UE. Primește plângeri de la cetăţeni, societăţi comerciale şi instituţii de pe teritoriul UE, în urma cărora examinează cazurile de administrare defectuoasă (de ex. practici inechitabile, discriminare, abuz de putere, absenţa informaţiilor sau refuzul de a le furniza, întârzireri nejustificate).

#drepteuropean #tema1 #sem2 #an2

---

^[1] Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 210.

^[2] Idem.

^[3] Comisia urmează „principiul subsidiarității”, în acest sens, elaborează o propunere la nivel european atunci când problema nu poate fi rezolvată la nivel național, regional sau local.

^[4] Zona euro este constituită din țările care au adoptat moneda euro.

Read More