Tema 2 Drept european an 2 sem.2

Tema 2: Redactaţi un eseu de 60-70 rânduri, în care să dezvoltaţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele aspecte:
- formele de control al legalităţii în cadrul Uniunii Europene;
- conținutul cetățeniei europene;
- principalele forme de cooperare pentru asigurarea Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.

Dintre instituțiile ce participă la organizarea și conducerea Uniunii Europene, rolul de a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea și aplicarea Tratatelor revine Curții de Jutiție. Rolul Curții de Justiție este să asigure uniformitatea interpretării și aplicării dreptului comunitar în fiecare stat membru. Curtea de Justitie are puterea de a judeca litigiile dintre statele membre ale Uniunii, dintre institutiile europene, dintre companii și dintre indivizi[1].

Pentru a face față numărului mare de cazuri ce sunt înaintate spre soluționare către Curtea de Justiție și din dorința de a oferi o mai bună protecție juridică cetățenilor, a fost înființat în 1989 Tribunalul de Primă Instanță, care se ocupă de soluționarea disputelor dintre Comisia Europeană și persoanele fizice sau juridice, precum și cele dintre instituțiile comunitare. Pe lângă Tribunalul de Primă Instanță, din anul 2004, funcționează Tribunalul Funcției Publice al Uniunii Europene[2] cu scopul de a soluționa disputele dintre Uniune și corpul de funcționari ai acesteia.

Principala competență a Curţii de Justiţie cuprinde trei categorii de cauze:

1.      Verificarea legalităţii normelor dreptului european

Cea mai importantă prerogativă privind verificarea legalității se referă la acţiunea în anulare[3] . În cadrul acţiunii în anulare, reclamantul solicită anularea unei norme juridice CE/UE, adică fie a unui regulament, fie a unei directive, fie a unei decizii adoptate de o instituţie UE. Curtea de Justiţie are competență exclusivă în ceea ce priveşte acţiunile introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului de Miniştri.

O altă arie a verificării legalității în cadrul contenciosului comunitar se referă la acţiunea în abţinerea de a acţiona. În cadrul acestei acţiuni, este revizuită legalitatea abţinerii de a acţiona a instituţiilor Comunităţii Europene. Totuşi, o astfel de acţiune poate fi introdusă numai după ce s-a solicitat instituţiei în cauză să acţioneze. Dacă abţinerea de a acţiona este considerată nelegală, instituţia în cauză este cea responsabilă cu încetarea abţinerii de a acţiona, prin luarea unor măsuri adecvate. Competența de soluţionare a acţiunilor privind . Art. 230 al Tratatului CE. 181 abţinerea de a acţiona este împărţită între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, conform aceloraşi criterii care se aplică în cazul acţiunii în anulare.

La Curtea de Justiţie pot fi înaintate recursuri împotriva hotărârilor şi ordonanţelor Tribunalului de Primă Instanţă. Dacă recursul este admis şi întemeiat, Curtea de Justiţie casează hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă. Dacă circumstanţele cauzei permit, Curtea însăşi se poate pronunţa asupra fondului cauzei. În celelalte cazuri, Curtea trebuie să retrimită cauza spre rejudecare la Tribunalul de Primă Instanţă, care este obligat să ţină seama de hotărârile pronunţate de Curte.

2.      Acţiunile împotriva statelor membre pentru neîndeplinirea obligaţiilor UE

Acţiunile împotriva statelor membre UE permit Curţii de Justiţie să stabilească dacă un stat membru UE şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu legislaţia Comunităţii Europene. Înainte de înaintarea unui caz în faţa Curţii de Justiţie, Comisia Europeană efectuează o procedură preliminară specială, prin intermediul căreia statul membru are posibilitatea de a răspunde la plângerile formulate împotriva sa. Dacă această procedură nu are drept rezultat încetarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statul membru, poate fi iniţiată acţiunea la Curtea de Justiţie, pentru încălcarea legislaţiei Comunităţii Europene[4].

De cele mai multe ori, o astfel de acţiune este formulată de Comisia Europeană, sau de un stat membru UE. În cazul în care Curtea constată că nu a fost îndeplinită o obligaţie, statul trebuie să înceteze de îndată neîndeplinirea obligaţiei respective. Dacă se promovează o altă acţiune de către Comisia Europeană, iar Curtea de Justiţie constată că respectivul stat membru UE nu a respectat hotărârea sa, Curtea îi poate impune acelui stat o amendă fixă sau forfetară.

3.      Procedura hotărârilor preliminare

Competenţele TPI si CJCE sunt reglementate de articolul 234 CE astfel: „Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea prezentului tratat;

(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile Comunităţii şi de BCE;

(c) interpretarea statutelor organismelor înfiinţate printr-un act al Consiliului, în cazul în care statutele respective prevăd acest lucru.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii de Justiţie să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie.”

Instanțele naționale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare a legislației europene în statul respectiv. Dar există riscul ca unele instanțele din diferite țări să interpreteze legislația UE în moduri diferite. Astfel, intanța națională poate adresa Curții de Justiție o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, justificată în cazul în care instanţa naţională întâmpină dificultăţi de înţelegere sau de aplicare a hotărârii, atunci când îi adresează Curţii o nouă întrebare de drept sau dacă îi prezintă acesteia noi elemente de evaluare care pot determina Curtea să răspundă diferit la o întrebare deja soluţionată.

4.      Acțiuni în anulare

Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul consideră că un anumit act legislativ european este ilegal, Curții de Justiție i se poate solicita anularea actului respectiv. Aceste „acțiuni în anulare” pot fi prezentate și de persoanele fizice care doresc să îi solicite Curții anularea unui anumit act legislativ care le afectează în mod direct și negativ.

Curtea îl poate declara nul și neavenit în cazul în care constată că actul respectiv a fost adoptat incorect sau nu are temei în baza dispozițiilor din Tratate.

5.      Acțiuni în constatarea abținerii de a acționa

Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite situații. Dacă nu își îndeplinesc această obligație, celelalte instituții ale UE și persoanele fizice sau întreprinderile (în anumite împrejurări) pot adresa o plângere Curții pentru ca această abținere de a acționa să fie consemnată oficial.

6.      Recursul

Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept, formulate împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă. Dacă recursul este admisibil şi fondat, Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului de Primă Instanţă. În cazul în care cauza este în stare de a fi judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar, trebuie să trimită cauza Tribunalului, care este ţinut de decizia pronunţată în recurs.

7.      Reexaminarea

Deciziile Tribunalului de Primă Instanţă care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva hotărârilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene pot, în mod excepţional, să facă obiectul unei reexaminări din partea Curţii de Justiţie.

Indiferent de natura cauzei, procedura include o fază scrisă şi, în general, o fază orală, care se desfăşoară în cadrul unei şedinţe publice. Trebuie totuşi să se facă distincţia între procedura întrebărilor preliminare şi acţiunile directe.

Conținutul cetățeniei europene

Este cetățean al Uniunii Europene conform art. 9 TUE și art. 20 TFUE, orice persoană care are cetățenia unui stat membru ce decurge din aplicarea dispozițiilor proprii acelui stat. Cetățenia europenă, care completează cetățenia națională, dar nu o înlocuiește, se compune dintr-un ansamblu de drepturi și de îndatoriri care se adaugă drepturilor și îndatoririlor legate de cetățenia unui stat membru.

Conform statutului cetățeniei Uniunii Europene orice cetățean al Uniunii are:

-          dreptul la libera circulație și dreptul de ședere pe teritoriul statelor membre;

-          dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat;[5];

-          dreptul de a primi, pe teritoriul unei țări terțe care nu aparține Uniunii Europene, protecție diplomatică sau consulară din partea autorităților unui alt stat membru, dacă țara acestuia nu este reprezentată acolo, în aceeași măsură ca și resortisanții statului membru în cauză;

-          dreptul de a adresa petiții Parlamentului European[6], de a se adresa Ombudsmanului European[7] desemnat de Parlamentul European pentru a analiza cazurile de administrare necorespunzătoare a instituțiilor și organismelor comunitare;

-          dreptul de a se adresa în scris oricărei instituții sau oricărui organ al Comunității într-una din limbile statelor membre și de a primi un răspuns redactat în aceeași limbă;

-          dreptul de a avea acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei, sub rezerva anumitor condiții[8].

Principalele forme de cooperare pentru asigurarea Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie

Libertatea, securitatea şi justiţia sunt caracteristicile spaţiului pe care îl asigură Uniunea Europeană pentru cetăţenii săi. Aceştia pot circula liber şi se pot stabili oriunde pe teritoriul Uniunii Europene. Pentru a preveni apariţia unor probleme de securitate, sunt necesare măsuri pentru întărirea securităţii la graniţele externe ale Uniunii, combaterea imigraţiei ilegale, a infracţionalităţii, a terorismului. Un loc important îl ocupă, în acest domeniu, Spaţiul Schengen.

În acest spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, este respectată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, iar legislaţia trebuie aplicată uniform, fiind încurajată cooperarea între autorităţile poliţieneşti, vamale şi judiciare. Cooperarea intensificată între instanţele judiciare presupune ca o decizie adoptată (de ex. hotărâre de divorţ, de încredinţare a copiilor, cazuri de faliment, etc.) într-un stat membru să poată fi aplicată şi în celelalte state membre.

Pentru a putea garanta cetăţenilor un grad ridicat de protecţie şi pentru a favoriza cooperarea internaţională într-un domeniu complex precum combaterea criminalităţii, acţiunea în cooperare este mai eficientă decât acţiunea fiecărui stat membru. De exemplu, mandatul european de arestare facilitează reţinerea, pe teritoriul altui stat membru, a infractorilor aflaţi în urmărirea instanţelor române.

Crearea Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie se bazează pe programele de la Tampere, Haga şi Stockholm, acest fapt reiese și din Titlul V al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, care reglementează Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.

Libera circulaţie a persoanelor, azil şi imigraţie. Libera circulaţie a persoanelor este un drept fundamental al cetăţenilor Uniunii Europene garantat prin Tratate, concretizat în Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne. Eliminarea frontierelor interne, impune o gestionare căt mai bună a frontierelor externe ale Uniunii, cât şi reglementarea intrării şi şederii cetăţenilor din ţările terţe, adoptând o politică comună în materie de azil şi imigraţie.

Conceptul liberei circulaţii a persoanelor a fost definit odată cu semnarea, în 1985, a Acordului Schengen, iar mai apoi a Convenţiei Schengen, în 1990, care a marcat eliminarea controalelor la frontieră între ţările participante. Ca parte integrantă a cadrului juridic şi instituţional al UE, cooperarea Schengen s-a extins treptat, pentru a include azi majoritatea statelor membre, precum şi unele ţări terţe.

Cooperarea judiciară în materie civilă  are ca obiectiv o mai strânsă colaborare între autorităţile statelor membre, eliminând obstacolele legate de incompatibilităţile existente între diferitele sisteme juridice şi administrative, pentru a facilita accesul la justiţie. Principiul recunoaşterii reciproce şi executării hotărârilor şi deciziilor extrajudiciare stă la baza cooperării între state în materie civilă.

Cooperarea judiciară în materie penală. Combaterea infracţionalităţii presupune consolidarea dialogului şi a acţiunilor între autorităţile judiciare în materie penală din statele membre. În acest sens, Uniunea Europeană a creat organe specifice pentru a facilita asistenţa reciprocă.

Cooperarea judiciară în materie penală se bazează pe principul recunoaşterii reciproce a sentinţelor şi a hotărârilor judiciare de către statele membre, acest lucru implicând apropierea legislaţiilor naţionale în domeniu şi aplicarea unor norme minime comune ce se referă în principal, la admisibilitatea probelor şi la drepturile victimelor infracţiunilor, dar şi a persoanelor care fac obiectul unor proceduri penale.

Cooperarea poliţienească şi vamală. Protecţia cetăţenilor necesită îmbunătăţirea asistenţei reciproce şi a schimburilor de informaţii între autorităţile responsabile cu aplicarea legii din statele membre. Se impune, în special, intensificarea cooperării între poliţiile naţionale şi autorităţile vamale pentru a lupta eficient împotriva infracţionalităţii, atât la nivel local, cât şi la nivel european.

Asistenţa reciprocă între serviciile de poliţie se bazează pe organisme ca Europol şi Colegiul European de Poliţie (Cepol), iar Cooperarea vamală se bazează pe Convenţia Napoli II. Pentru a asigura realizarea obiectivelor în materie de cooperare poliţienească şi vamală au fost instituite diverse instrumente cum ar fi programul specific „Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii”, programul Vamă 2013 şi Codul vamal modernizat.

Lupta împotriva discriminării. Uniunea Europeană combate discriminarea pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă şi orientare sexuală. Pe lângă acestea, orice discriminare pe criterii de naţionalitate este interzisă prin Tratate, dreptul la nediscriminare fiind consolidat prin Carta drepturilor fundamentale, ce are aceeaşi valoare juridică ca și Tratatele.

Cadrul juridic în materie de luptă împotriva discriminării a fost iniţiat în 2000 și conţine trei directive referitoare la tratamentul egal fără deosebire de rasă sau origine etnică, egalitatea de tratament pe piaţa muncii, precum şi egalitatea între femei şi bărbaţi în afara mediului profesional.

Lupta împotriva terorismului. Deoarece terorismul reprezintă o ameninţare la adresa securităţii, libertăţii şi valorilor Uniunii Europene şi la adresa cetăţenilor acesteia, acţiunile Uniunii sunt menite să ofere un răspuns adecvat şi adaptat pentru a combate acest fenomen. Prevenirea, protecţia, urmărirea şi răspunsul sunt cele patru axe ale abordării globale ale Uniunii prin depunrea de eforturi susţinute pentru a preveni şi a reprima actele teroriste, pentru a proteja infrastructurile şi cetăţenii.

Tratatul de la Amsterdam a pus bazele acţiunilor UE în acest domeniu, acţiunile intensificându-se după atacurile teroriste din Statele Unite în septembrie 2001 şi din Europa la Madrid în 2004 și Londra în 2005.

Lupta împotriva criminalităţii organizate. Criminalitatea organizată reprezintă o ameninţare la adresa economiei şi societăţii europene. Răspunsul Uniunii Europene în lupta împotriva criminalităţii organizate este adaptat la complexitatea acestui fenomen şi vizează atât traficul de persoane, arme şi droguri, criminalitatea economică şi financiară, corupţia şi spălarea banilor cât şi criminalitatea informatică şi infracţiunile de mediu.

Abordarea acestui aspect se face de la prevenire până la aplicarea efectivă a legii, acțiuni ce sunt bazeate pe o cooperare eficace între autorităţile statelor membre, în special a organelor responsabile cu aplicarea legii, inclusiv în ceea ce priveşte schimbul de informaţii şi asistenţa reciprocă pentru capturări şi confiscări.

Lupta împotriva traficului de persoane Traficul de persoane reprezintă o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului deoarece afectează grupurile vulnerabile, în special femeile şi copiii. Pentru a aborda anumite aspecte, cum ar fi incriminarea şi pedepsele sau circumstanţele agravante în cazul traficului de persoane, UE a introdus un cadru de dispoziţii comune, concepute să protejeze victimele traficului de persoane.

Lupta împotriva drogurilor Acţiunile Uniunii se axează, în principal, pe reducerea ofertei şi a cererii, asociată cu lupta împotriva criminalităţii organizate şi un înalt nivel de protecţie a sănătăţii. Aspectele principale se referă la: o mai bună coordonare între serviciile competente ale UE, armonizarea legislaţiilor în materie de infracţiuni şi sancţiuni şi o cooperare internaţională eficace. În acest sens, organisme precum Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie şi instrumente ca strategiile şi programele financiare completează cadrul de acţiune pentru a duce o luptă eficace împotriva drogurilor şi pentru a realiza toate obiectivele stabilite.

Justiţie, libertate şi securitate: extinderea. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie face parte din acquis-ul comunitar. În acest sens, ţările candidate la aderarea la Uniunea Europeană trebuie să adopte şi să pună în aplicare măsurile necesare pentru alinierea la acquis-ul şi practicile comunitare. Domeniile vizate includ gestionarea frontierelor, justiţia civilă, lupta împotriva drogurilor, a criminalităţii organizate şi a spălării banilor.

Aderarea la UE presupune, de asemenea, acceptarea întregului acquis Schengen, însă, nu atrage după sine o eliminare automată a controalelor la frontierele interne cu celelalte state membre ale spaţiului Schengen. Consiliul trebuie să adopte o decizie specifică în acest sens, odată ce au fost îndeplinite toate condiţiile pentru eliminarea controalelor.

#drepteuropean #an2 #sem2 #tema2

---

[1] www.judecător.ro

[2] Deciziei Consiliului nr. 2004/752/CE/Euratom de la 2 noiembrie 2004.

[3] Art. 230 al Tratatului CE.

[4] Art. 232 al Tratatului CE

[5] Directiva 94/80/CE din 19 decembrie 1994 și Directiva 93/109/CE din 6 decembrie 1993.

[6] Art. 24 alin. (2) din TFUE.

[7] Art. 24 alin. (3) din TFUE.

[8] Art. 15 alin. (3) din TFUE.

Read More

Tema 1 sem2. an 2 Drept European

Tema 1: Redactaţi un eseu de 60-70 rânduri, în care să dezvoltaţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele aspecte:
- principalele izvoare de drept ale Uniunii Europene;
- principiile stabilirii competenţelor Uniunii Europene;
- sistemul distribuirii competenţelor şi al exercitării lor în comun între instituţiile Uniunii Europene.

Ordinea juridică comunitară, ca orice altă ordine juridică, este formată dintr-un ansamblu organizat de norme care îşi trag valoarea din normele juridice de bază cuprinse în tratate. Astfel, distingem dreptul primar ce este constituit din normele cuprinse în tratatele constitutive, și dreptul derivat care cuprinde normel juridice emise în baza tratatelor constitutive şi cu respectarea procedurilor expres prevăzute de aceste tratate.

Analiza succintă a actelor normative din sistemul comunitar presupune prezentarea principalelor surse de drept primar (tratatele), drept derivat (regulamentele, deciziile şi directivele) dar şi o prezentare sumară a izvoarelor nescrise (cutuma, jurisprudenţa şi principiile generale ale dreptului comunitar în general).

Astfel, izvoarele de drept ale Uniunii Europene se împrt în trei categorii:

a) Izvoarele primare (legislaţia primară) cuprind în principal Tratatele de instituire a Uniunii Europene ce definesc elementele fundamentale ale Uniunii şi precizează competenţa instituţiilor din sistemul comunitar care participă la procesul de luare a deciziilor, procedurile legislative, precum şi puterile şi prerogativele care sunt recunoscute acestor instituţii. Legislația primară mai cuprinde: tratatele de modificare ale UE; protocoalele anexate la tratatele fondatoare şi la tratatele de modificare; și tratatele de aderare a statelor membre la UE.

b) Izvoarele secundare sunt constituite din elemente ale dreptului fondat pe Tratate, incluzând legislaţia secundară, legislaţia secundară unilaterală şi dreptul convenţional.

Actele unilaterale se se împart în două categorii și anume:

- cele care figurează în nomenclatura articolului 288 din Tratatul privind funcţionarea UE: regulamentul, directiva, decizia, avizele şi recomandările;

- cele care nu figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE, cum sunt comunicările, recomandările, cărţile albe şi cărţile verzi.

Actele convenţionale cuprind atât acordurile internaţionale semnate între U.E. şi o ţară sau o organizaţie terţă, cât și acordurile între statele membre, dar și acordurile semnate între instituţiile UE

c) Izvoarele legislației complementare sunt alcătuite din elemente ale dreptului care nu sunt prevăzute în Tratate. Este vorba despre jurisprudenţa Curţii de Justiţie, despre dreptul internaţional şi despre principiile generale ale dreptului. Aceste surse au permis Curţii de Justiţie să acopere lacunele atât din legislaţia primară cât şi din legislaţia secundară.

Delimitarea competenţelor în Uniunea Europeană este guvernată de principiul atribuirii.

Principiul atribuirii^[1] guvernează delimitarea competenţelor în Uniunea Europeană, potrivit art. 5 alin. 1 TUE. Principiul competenţei de atribuire îşi are corespondentul în dreptul internaţional public denumit principiul specialităţii organizaţiilor internaţionale. Principiul competenţei de atribuire a fost stabilit, la început, prin Tratatul de constituire al Comunităţii Economice Europeane (TCEE), confirmat ulterior prin Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană (TCE) în art. 5, după care a fost translatat prin Tratatul de la Lisabona în Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE).

În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite conform art. 5 TUE. Statele transferă, prin voinţa lor, competenţe Uniunii pentru realizarea obiectivelor. Același art. 5 prevede că ,,orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre”. Rezultă astfel, un alt principiu, potrivit căruia competenţa care nu este atribuită Uniunii prin tratate revine statelor membre ca şi o competenţă reziduală^[2] . Și art. 13 TUE face referire expresă la competenţa de atribuţie a instituţiilor Uniunii și prevede că ,,fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea”.

Principiul subsidiarității este prevăzut în art. 5 TUE care precizează că, „în domeniile în care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele member nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”.

Potrivit acestui principiu, Uniunea Europeană acționează numai în cazul cand obiectivele pe care le are de îndeplinit pot fi realizate mai bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre, ceea ce înseamnă că trebuie să se facă împreună numai ceea ce nu poate fi făcut de catre un singur stat.

Principiul proporționalității, consacrat tot în art. 5 TUE, prevede că „acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășesc ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor”.

Astfel, conform acestui prinipiu, obligațiile impuse destinatarilor reglementărilor comunitare trebuie să se limiteze la măsurile strict necesare pentru atingerea obiectivului urmărit și să implice sacrificii minime din partea acestora. ,,Sarcina impusă persoanelor interesate nu trebuie să depăsească măsurile cerute pentru a satisface interesul public implicat”. Altfel spus, obligațiile impuse de normele comunitare nu trebuie sa fie disproporționate în raport cu scopul urmărit.

Atunci când există mai multe posibilități de acțiune pentru a-și exercita competențele, Comunitatea trebuie să recurgă la acelea care dau o mai mare libertate destinatarilor (state, particulari etc.). aceleși principiu impune ca atunci când măsurile de constrangere nu pot fi evitate, reglementările adoptate să nu fie excesive. În acest sens, într-o hotarare a Cuții de Justiție, din 5 mai 1988 (speța The Queen), în care se spune că principiul proporționalității, care face parte din principiile generale ale dreptului comunitar, ,,cere ca actele instituțiilor comunitare să nu depășească limitele a ceea ce este potrivit și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, fiind înțeles că dacă există o alegere între mai multe măsuri potrivite, urmează să se recurgă la cea cu un grad mai mic de constrângere și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite”.

Constituția Europeană grupează și simplifică legislația privind domeniul competențelor în cadrul Uniunii Europene pentru domeniile în care statele au transferat puterea de acțiune către Uniune și face o clasificare a acestor competențe.

Pentru unele domenii specifice în privința cărora Uniunea acționează în numele statelor membre, ca și primă categorie, o constituie competențele exclusive, în care acțiunea Uniunii este mult mai eficientă decât dacă fiecare stat ar acționa în parte. Aici utem exemplifica concurența pe piața internă și comerțul cu alte țări aflate în afara spațiului U.E..

Competențele partajate reprezintă a doua categorie de competențe ce fac obiectul politicii agricole comune, transporturilor, mediului, a dreptului de azil și imigrare, dar și cooperarea în domeniul justiției sau al poliției.

Pentru cea de a treia categorie de competențe, competențe de sprijin, Uniunea intervine doar cu scopul de a sprijini acțiunile statlor membre, păstrând o mare libertate de acțiune și responsabilitate a statelor față de proprii cetățeni, ea ne putând proceda la armonizarea legislațiilor naționale în domenii precum: sportul, cultura, educația sau protecția civilă. Pentru politicile economice, protecție socială sau muncă, Uniunea trebuie să coordoneze politicile naționale pentru a putea fi mai eficiente.

Uniunea poate duce o politică externă și de securitate comună bazată pe solidaritatea statelor membre.

La nivelul Uniunii Europene, asemenea unui stat, funcționează o serie de instituții decizionale, ce elaborează politici și adoptă regulamente, directive, decizii, ce sunt aplicate pe întreg teriotoriul Uniunii. Principalele trei instituţii decizionale ce alcătuiesc „triunghiul instituțional” sunt:

Parlamentul European – reprezintă cetăţenii UE, este ales direct de către aceştia și are trei funcţii principale:

-          Funcţia legislativă ce constă în adoptarea actelor normative cu caracter general necesare înfăptuirii prevederilor din tratate precum și îndeplinirea orientărilor politice stabilite de Consiliul European aplicându-se de cele mai multe ori procedura de codecizie. Pentru aderarea unui sta nou la U.E. este necesar doar avizul conform al Parlamentului European, care poate aproba sau respinge fără însă să o poată modifica. În cazul agriculturii sau al politicii economice, Consiuliul Uniunii Europene are obligația doar de a consulta Parlamentul European.

Parlamentul poate cere Comisiei Europene să prezinte propuneri legislative Consiliului Europei și examinează anual programul de lucru al Comisiei, indicând actele ce se doresc a fi adoptate.

-          Funcția bugetară prin care Bugetul Uniunii se stabilește anual de către parlament și Consiliul U.E. pe baza propunerii Comisiei. Comisia pentru Control Bugetar a Parlamentului monitorizează modul în care este utilizat bugetul. Anual, gestionarea de către Comisie a bugetului pentru anul financiar anterior este supusă aprobării Parlamentului – așa zisa „descărcare de gestiune”.

-          Controlul democratic a tuturor instituțiilor europene, exercitat prin:

o   aprobarea numirii preşedintelui Comisiei Europene şi a întregului colegiu al comisarilor;

o   posibilitatea de obliga toţi membrii Comisiei Europene să demisioneze, prin votul unei moţiuni de cenzură (cu o majoritate de 2/3).

Comisia prezintă periodic Parlamentului Raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor sau Raportul anual privind execuţia bugetului. Membrii Parlamentului European au posibilitatea de a adresa întrebări, în scris şi oral, membrilor Comisiei Europene, la care aceştia sunt obligaţi să răspundă.

Consiliul Uniunii Europene – reprezintă Statele Membre, la reuniunile sale participând miniştri ai acestora, și îndeplinește șase funcții principale:

-          Funcția legislativă prin care adoptă, împreună cu Parlamentu European, acela mai mare parte a legislației Uniunii Europene.

-          Coordonarea politicilor Statelor Membre  în baza unor orientări generale în domeniu și este responsabil în ce privește metoda de coordonare aplicată în domenii precum sănătatea, educația su ocuparea forței de muncă.

-          Încheierea acordurilor internaționale între U.E. și alte state sau organizații internaționale prin semnarea acordurilor între acestea în domenii cum ar fi protecția consulară, dreptul societăților comerciale, cooperarea polițienească și judiciară, precum și impozitarea.

-          Funcția bugetară – anual, Bugetul Uniunii este decis împreună cu Parlamentul European, deciziile finale privind cheltuielile obligatorii fiind luate de Consiliul uniunii Europene.

-          Elaborarea politicii externe și de securitate comună în cadrul Consiliului în care statele membre U.E. iau decizii comune în acest domeniu, acțiunea comună dovedindu-se mai eficientă privind politica externă, securitatea și apărarea.

-          Coordonarea cooperării polițienești și judiciară în materie penală cu scopul de a combate infracțiunile transfrontaliere prin cooperarea tribunalelor, serviciilor vamale, serviciilor de imigrație și a forțelor de poliție din toate Statele Membre.

Din componența Consiliului Uniunii Europene fac parte miniștrii tuturor Statelor Membre, ce alcătuiesc formații pentru fiecare domeniu în parte și se întrunesc ori de câte ori este nevoie. Astfel, putem enumera: Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe (CAGRE); Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare (ECOFIN); Consiliul Ocupării Forţei de Muncă, Politicii Sociale, Sănătăţii şi Consumatorilor (EPSCO); Consiliul Competitivităţii, Consiliul Cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI); Consiliul Transporturilor, Telecomunicaţiilor şi Energiei (TTE); Consiliul Agriculturii şi Pescuitului; Consiliul Mediului; Consiliul Educaţiei, Tineretului şi Culturii.

Comisia Europeană, instituție independentă de guvernele naționale, reprezintă și apără interesele Uniunii Europene și îndeplinește următorele patru funcții principale:

-          Dreptul de inițiativă în elaborarea actelor comunitare și elaborarea propunerilor legislative în colaborare cu Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor și solicitând opinia guvernelor și parlamentelor naționale^[3].

-          Gestionarea și implementarea politicilor, programelor și bugetului Uniunii Europene prin:

o   supravegherea cheltuielilor efectuate din bugetul Uniunii Europene de către autoritățile naționale și locale, la rândul ei, Comisia fiind supravegheată de Curtea de Conturi Europeană;

o   gestionarea unor programe comunitare în diverse domenii ca cel al educației (Erasmus), cercetare prin Programul Cadru, etc.

-          „Gardianul tratatelor” veghind la aplicarea dipozițiilor Tratatelor și a deciziilor luate în cadrul acestora. Astfel, în situația în care un stat membru nu-și îndeplinește vreuna dintre obligațiile asumate în tratate, Comisia emite un aviz motivat printr-o scrisoare oficială adresată Guvernului respectiv, iar dacă statul refuză să ia măsuri de îndreptare a situației, Comisia sesizează Curtea de Justiție.

-          Reprezentare la nivel internațional a Uniunii Europene în forumuri internaționale. În numele Uniunii Europene, în responsabilitatea Comisiei îi revine si: negocierea acordurilor internaționale; deschide și conduce negocieri cu state terțe sau organizații internaționale; rolul de negociator privind acordurile încheiate cu statele candidate.

În afară de cele trei instituții principale, la nivelul Uniunii Europene funcționează și alte instituții care conduc la bunul mers al acesteia. Dintre acestea putem enumera:

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene constituită din trei instanțe: Curtea de Justiție, tribunalul de Primă Instanță și Tribunalul Funcției Publice, reprezintă instituția jurisdicțională a Uniunii Europene cu rolul de a veghea respectarea dreptului comunitar. Litigiile ce se nasc la nivel comunitar între Statele Membre, instituții, societăți comerciale și persoane fizice sunt judecate de aceasta.

Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare, permiţând astfel Curţii de Justitie să se concentreze asupra atribuţiei sale de bază, interpretarea uniformă a legislaţiei comunitare.

Tribunalul Funcţiei Publice a fost înfiinţat pentru a judeca litigii între Uniunea Europeană şi funcţionarii săi.

Curtea de Conturi Europeană are funcția:

-          de a asigura auditul independent asupra modului de formare şi de utilizare a fondurilor Uniunii Europene;

-          de a evalua modul în care instituţiile europene îşi îndeplinesc aceste atribuţii;

-          de a îmbunătăţi gestionarea resurselor financiare şi de a informa cetăţenii Uniunii Europene cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.

Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care auditorii descoperă nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente, Oficiul European de Luptă împotriva Fraudei este informat în legatură cu acestea. Anual, Curtea prezintă un raport de audit referitor la anul financiar anterior, în baza căruia Parlamentul aprobă gestionarea bugetului de către Comisie.

Comitetul Regiunilor are rolul de a veghea la aplicarea principiului de subsidiaritate, conform căruia deciziile trebuie luate la nivelul autorităţilor publice cel mai aproape de cetăţeni, fiind o instituţie consultativă şi reprezentare a colectivităţilor locale şi regionale ale Uniunii Europene, ce pot participa la elaborarea politicilor comunitare.

Comisia Europeană, Consiliul UE şi Parlamentul European au obligaţia de a consulta Comitetul Regiunilor în domenii de competenţa colectivităţilor locale şi regionale: educaţia şi tineretul, cultura, sănătatea publică, transporturi, telecomunicaţii şi energie, politica regională (Fondurile structurale), cooperare transfrontalieră, mediul înconjurător etc.

Banca Europeană de Investiţii acordă împrumuturi pentru investiţii productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale Uniunii Europene: dezvoltarea regională, creşterea economică, competitivitatea, ocuparea forţei de muncă, crearea de întreprinderi, îmbunătăţirea mijloacelor de comunicare, protecţia mediului înconjurător, precum şi pentru investiţii în afaceri mici.

Banca Centrală Europeană are o activitate independentă cu rolul de a gestiona zona euro, fiind responsabilă şi cu elaborarea şi aplicarea politicii economice şi monetare a UE. Obiectivul cel mai important este să menţină stabilitatea preţurilor din zona euro^[4], pentru a menţine puterea de cumpărare a euro, ceea ce presupune ţinerea sub control strict a inflaţiei: Acest obiectiv este îndeplinit prin: controlul ofertei de monedă pentru a nu se ajunge la inflație; stabilirea ratei dobânzilor în zona euro; monitorizarea evoluţiei preţurilor şi evaluarea riscului pe care îl reprezintă aceasta pentru stabilitatea preţurilor din zona euro.

Ombudsmanul European înfiinţat în 1993 prin Tratatul de la Maastricht în vederea atingerii obiectivului de democratizare şi de transparenţă administrativă, are rol de intermediar între cetăţeni şi autorităţile UE. Primește plângeri de la cetăţeni, societăţi comerciale şi instituţii de pe teritoriul UE, în urma cărora examinează cazurile de administrare defectuoasă (de ex. practici inechitabile, discriminare, abuz de putere, absenţa informaţiilor sau refuzul de a le furniza, întârzireri nejustificate).

#drepteuropean #tema1 #sem2 #an2

---

^[1] Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 210.

^[2] Idem.

^[3] Comisia urmează „principiul subsidiarității”, în acest sens, elaborează o propunere la nivel european atunci când problema nu poate fi rezolvată la nivel național, regional sau local.

^[4] Zona euro este constituită din țările care au adoptat moneda euro.

Read More