slide 1

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/ This theme is Bloggerized by @mariapescaru

slide 2

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

slide 3

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

slide 4

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

slide 5

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

Se afișează postările cu eticheta europene. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta europene. Afișați toate postările

joi, 25 februarie 2016

Tema 2 Drept european an 2 sem.2

Tema 2: Redactaţi un eseu de 60-70 rânduri, în care să dezvoltaţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele aspecte:
- formele de control al legalităţii în cadrul Uniunii Europene;
- conținutul cetățeniei europene;
- principalele forme de cooperare pentru asigurarea Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.


Dintre instituțiile ce participă la organizarea și conducerea Uniunii Europene, rolul de a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea și aplicarea Tratatelor revine Curții de Jutiție. Rolul Curții de Justiție este să asigure uniformitatea interpretării și aplicării dreptului comunitar în fiecare stat membru. Curtea de Justitie are puterea de a judeca litigiile dintre statele membre ale Uniunii, dintre institutiile europene, dintre companii și dintre indivizi[1].
Pentru a face față numărului mare de cazuri ce sunt înaintate spre soluționare către Curtea de Justiție și din dorința de a oferi o mai bună protecție juridică cetățenilor, a fost înființat în 1989 Tribunalul de Primă Instanță, care se ocupă de soluționarea disputelor dintre Comisia Europeană și persoanele fizice sau juridice, precum și cele dintre instituțiile comunitare. Pe lângă Tribunalul de Primă Instanță, din anul 2004, funcționează Tribunalul Funcției Publice al Uniunii Europene[2] cu scopul de a soluționa disputele dintre Uniune și corpul de funcționari ai acesteia.
Principala competență a Curţii de Justiţie cuprinde trei categorii de cauze:
1.      Verificarea legalităţii normelor dreptului european
Cea mai importantă prerogativă privind verificarea legalității se referă la acţiunea în anulare[3] . În cadrul acţiunii în anulare, reclamantul solicită anularea unei norme juridice CE/UE, adică fie a unui regulament, fie a unei directive, fie a unei decizii adoptate de o instituţie UE. Curtea de Justiţie are competență exclusivă în ceea ce priveşte acţiunile introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului de Miniştri.
O altă arie a verificării legalității în cadrul contenciosului comunitar se referă la acţiunea în abţinerea de a acţiona. În cadrul acestei acţiuni, este revizuită legalitatea abţinerii de a acţiona a instituţiilor Comunităţii Europene. Totuşi, o astfel de acţiune poate fi introdusă numai după ce s-a solicitat instituţiei în cauză să acţioneze. Dacă abţinerea de a acţiona este considerată nelegală, instituţia în cauză este cea responsabilă cu încetarea abţinerii de a acţiona, prin luarea unor măsuri adecvate. Competența de soluţionare a acţiunilor privind . Art. 230 al Tratatului CE. 181 abţinerea de a acţiona este împărţită între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, conform aceloraşi criterii care se aplică în cazul acţiunii în anulare.
La Curtea de Justiţie pot fi înaintate recursuri împotriva hotărârilor şi ordonanţelor Tribunalului de Primă Instanţă. Dacă recursul este admis şi întemeiat, Curtea de Justiţie casează hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă. Dacă circumstanţele cauzei permit, Curtea însăşi se poate pronunţa asupra fondului cauzei. În celelalte cazuri, Curtea trebuie să retrimită cauza spre rejudecare la Tribunalul de Primă Instanţă, care este obligat să ţină seama de hotărârile pronunţate de Curte.
2.      Acţiunile împotriva statelor membre pentru neîndeplinirea obligaţiilor UE
Acţiunile împotriva statelor membre UE permit Curţii de Justiţie să stabilească dacă un stat membru UE şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu legislaţia Comunităţii Europene. Înainte de înaintarea unui caz în faţa Curţii de Justiţie, Comisia Europeană efectuează o procedură preliminară specială, prin intermediul căreia statul membru are posibilitatea de a răspunde la plângerile formulate împotriva sa. Dacă această procedură nu are drept rezultat încetarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statul membru, poate fi iniţiată acţiunea la Curtea de Justiţie, pentru încălcarea legislaţiei Comunităţii Europene[4].
De cele mai multe ori, o astfel de acţiune este formulată de Comisia Europeană, sau de un stat membru UE. În cazul în care Curtea constată că nu a fost îndeplinită o obligaţie, statul trebuie să înceteze de îndată neîndeplinirea obligaţiei respective. Dacă se promovează o altă acţiune de către Comisia Europeană, iar Curtea de Justiţie constată că respectivul stat membru UE nu a respectat hotărârea sa, Curtea îi poate impune acelui stat o amendă fixă sau forfetară.
3.      Procedura hotărârilor preliminare
Competenţele TPI si CJCE sunt reglementate de articolul 234 CE astfel: „Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea prezentului tratat;
(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile Comunităţii şi de BCE;
(c) interpretarea statutelor organismelor înfiinţate printr-un act al Consiliului, în cazul în care statutele respective prevăd acest lucru.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii de Justiţie să se pronunţe cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie.”
Instanțele naționale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare a legislației europene în statul respectiv. Dar există riscul ca unele instanțele din diferite țări să interpreteze legislația UE în moduri diferite. Astfel, intanța națională poate adresa Curții de Justiție o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, justificată în cazul în care instanţa naţională întâmpină dificultăţi de înţelegere sau de aplicare a hotărârii, atunci când îi adresează Curţii o nouă întrebare de drept sau dacă îi prezintă acesteia noi elemente de evaluare care pot determina Curtea să răspundă diferit la o întrebare deja soluţionată.
4.      Acțiuni în anulare
Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul consideră că un anumit act legislativ european este ilegal, Curții de Justiție i se poate solicita anularea actului respectiv. Aceste „acțiuni în anulare” pot fi prezentate și de persoanele fizice care doresc să îi solicite Curții anularea unui anumit act legislativ care le afectează în mod direct și negativ.
Curtea îl poate declara nul și neavenit în cazul în care constată că actul respectiv a fost adoptat incorect sau nu are temei în baza dispozițiilor din Tratate.
5.      Acțiuni în constatarea abținerii de a acționa
Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite situații. Dacă nu își îndeplinesc această obligație, celelalte instituții ale UE și persoanele fizice sau întreprinderile (în anumite împrejurări) pot adresa o plângere Curții pentru ca această abținere de a acționa să fie consemnată oficial.
6.      Recursul
Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept, formulate împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă. Dacă recursul este admisibil şi fondat, Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului de Primă Instanţă. În cazul în care cauza este în stare de a fi judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar, trebuie să trimită cauza Tribunalului, care este ţinut de decizia pronunţată în recurs.
7.      Reexaminarea
Deciziile Tribunalului de Primă Instanţă care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva hotărârilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene pot, în mod excepţional, să facă obiectul unei reexaminări din partea Curţii de Justiţie.
Indiferent de natura cauzei, procedura include o fază scrisă şi, în general, o fază orală, care se desfăşoară în cadrul unei şedinţe publice. Trebuie totuşi să se facă distincţia între procedura întrebărilor preliminare şi acţiunile directe.
Conținutul cetățeniei europene
Este cetățean al Uniunii Europene conform art. 9 TUE și art. 20 TFUE, orice persoană care are cetățenia unui stat membru ce decurge din aplicarea dispozițiilor proprii acelui stat. Cetățenia europenă, care completează cetățenia națională, dar nu o înlocuiește, se compune dintr-un ansamblu de drepturi și de îndatoriri care se adaugă drepturilor și îndatoririlor legate de cetățenia unui stat membru.
Conform statutului cetățeniei Uniunii Europene orice cetățean al Uniunii are:
-          dreptul la libera circulație și dreptul de ședere pe teritoriul statelor membre;
-          dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat;[5];
-          dreptul de a primi, pe teritoriul unei țări terțe care nu aparține Uniunii Europene, protecție diplomatică sau consulară din partea autorităților unui alt stat membru, dacă țara acestuia nu este reprezentată acolo, în aceeași măsură ca și resortisanții statului membru în cauză;
-          dreptul de a adresa petiții Parlamentului European[6], de a se adresa Ombudsmanului European[7] desemnat de Parlamentul European pentru a analiza cazurile de administrare necorespunzătoare a instituțiilor și organismelor comunitare;
-          dreptul de a se adresa în scris oricărei instituții sau oricărui organ al Comunității într-una din limbile statelor membre și de a primi un răspuns redactat în aceeași limbă;
-          dreptul de a avea acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei, sub rezerva anumitor condiții[8].

Principalele forme de cooperare pentru asigurarea Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie
Libertatea, securitatea şi justiţia sunt caracteristicile spaţiului pe care îl asigură Uniunea Europeană pentru cetăţenii săi. Aceştia pot circula liber şi se pot stabili oriunde pe teritoriul Uniunii Europene. Pentru a preveni apariţia unor probleme de securitate, sunt necesare măsuri pentru întărirea securităţii la graniţele externe ale Uniunii, combaterea imigraţiei ilegale, a infracţionalităţii, a terorismului. Un loc important îl ocupă, în acest domeniu, Spaţiul Schengen.
În acest spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, este respectată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, iar legislaţia trebuie aplicată uniform, fiind încurajată cooperarea între autorităţile poliţieneşti, vamale şi judiciare. Cooperarea intensificată între instanţele judiciare presupune ca o decizie adoptată (de ex. hotărâre de divorţ, de încredinţare a copiilor, cazuri de faliment, etc.) într-un stat membru să poată fi aplicată şi în celelalte state membre.
Pentru a putea garanta cetăţenilor un grad ridicat de protecţie şi pentru a favoriza cooperarea internaţională într-un domeniu complex precum combaterea criminalităţii, acţiunea în cooperare este mai eficientă decât acţiunea fiecărui stat membru. De exemplu, mandatul european de arestare facilitează reţinerea, pe teritoriul altui stat membru, a infractorilor aflaţi în urmărirea instanţelor române.
Crearea Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie se bazează pe programele de la Tampere, Haga şi Stockholm, acest fapt reiese și din Titlul V al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, care reglementează Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.
Libera circulaţie a persoanelor, azil şi imigraţie. Libera circulaţie a persoanelor este un drept fundamental al cetăţenilor Uniunii Europene garantat prin Tratate, concretizat în Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne. Eliminarea frontierelor interne, impune o gestionare căt mai bună a frontierelor externe ale Uniunii, cât şi reglementarea intrării şi şederii cetăţenilor din ţările terţe, adoptând o politică comună în materie de azil şi imigraţie.
Conceptul liberei circulaţii a persoanelor a fost definit odată cu semnarea, în 1985, a Acordului Schengen, iar mai apoi a Convenţiei Schengen, în 1990, care a marcat eliminarea controalelor la frontieră între ţările participante. Ca parte integrantă a cadrului juridic şi instituţional al UE, cooperarea Schengen s-a extins treptat, pentru a include azi majoritatea statelor membre, precum şi unele ţări terţe.
Cooperarea judiciară în materie civilă  are ca obiectiv o mai strânsă colaborare între autorităţile statelor membre, eliminând obstacolele legate de incompatibilităţile existente între diferitele sisteme juridice şi administrative, pentru a facilita accesul la justiţie. Principiul recunoaşterii reciproce şi executării hotărârilor şi deciziilor extrajudiciare stă la baza cooperării între state în materie civilă.
Cooperarea judiciară în materie penală. Combaterea infracţionalităţii presupune consolidarea dialogului şi a acţiunilor între autorităţile judiciare în materie penală din statele membre. În acest sens, Uniunea Europeană a creat organe specifice pentru a facilita asistenţa reciprocă.
Cooperarea judiciară în materie penală se bazează pe principul recunoaşterii reciproce a sentinţelor şi a hotărârilor judiciare de către statele membre, acest lucru implicând apropierea legislaţiilor naţionale în domeniu şi aplicarea unor norme minime comune ce se referă în principal, la admisibilitatea probelor şi la drepturile victimelor infracţiunilor, dar şi a persoanelor care fac obiectul unor proceduri penale.
Cooperarea poliţienească şi vamală. Protecţia cetăţenilor necesită îmbunătăţirea asistenţei reciproce şi a schimburilor de informaţii între autorităţile responsabile cu aplicarea legii din statele membre. Se impune, în special, intensificarea cooperării între poliţiile naţionale şi autorităţile vamale pentru a lupta eficient împotriva infracţionalităţii, atât la nivel local, cât şi la nivel european.
Asistenţa reciprocă între serviciile de poliţie se bazează pe organisme ca Europol şi Colegiul European de Poliţie (Cepol), iar Cooperarea vamală se bazează pe Convenţia Napoli II. Pentru a asigura realizarea obiectivelor în materie de cooperare poliţienească şi vamală au fost instituite diverse instrumente cum ar fi programul specific „Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii”, programul Vamă 2013 şi Codul vamal modernizat.
Lupta împotriva discriminării. Uniunea Europeană combate discriminarea pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă şi orientare sexuală. Pe lângă acestea, orice discriminare pe criterii de naţionalitate este interzisă prin Tratate, dreptul la nediscriminare fiind consolidat prin Carta drepturilor fundamentale, ce are aceeaşi valoare juridică ca și Tratatele.
Cadrul juridic în materie de luptă împotriva discriminării a fost iniţiat în 2000 și conţine trei directive referitoare la tratamentul egal fără deosebire de rasă sau origine etnică, egalitatea de tratament pe piaţa muncii, precum şi egalitatea între femei şi bărbaţi în afara mediului profesional.
Lupta împotriva terorismului. Deoarece terorismul reprezintă o ameninţare la adresa securităţii, libertăţii şi valorilor Uniunii Europene şi la adresa cetăţenilor acesteia, acţiunile Uniunii sunt menite să ofere un răspuns adecvat şi adaptat pentru a combate acest fenomen. Prevenirea, protecţia, urmărirea şi răspunsul sunt cele patru axe ale abordării globale ale Uniunii prin depunrea de eforturi susţinute pentru a preveni şi a reprima actele teroriste, pentru a proteja infrastructurile şi cetăţenii.
Tratatul de la Amsterdam a pus bazele acţiunilor UE în acest domeniu, acţiunile intensificându-se după atacurile teroriste din Statele Unite în septembrie 2001 şi din Europa la Madrid în 2004 și Londra în 2005.
Lupta împotriva criminalităţii organizate. Criminalitatea organizată reprezintă o ameninţare la adresa economiei şi societăţii europene. Răspunsul Uniunii Europene în lupta împotriva criminalităţii organizate este adaptat la complexitatea acestui fenomen şi vizează atât traficul de persoane, arme şi droguri, criminalitatea economică şi financiară, corupţia şi spălarea banilor cât şi criminalitatea informatică şi infracţiunile de mediu.
Abordarea acestui aspect se face de la prevenire până la aplicarea efectivă a legii, acțiuni ce sunt bazeate pe o cooperare eficace între autorităţile statelor membre, în special a organelor responsabile cu aplicarea legii, inclusiv în ceea ce priveşte schimbul de informaţii şi asistenţa reciprocă pentru capturări şi confiscări.
Lupta împotriva traficului de persoane Traficul de persoane reprezintă o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului deoarece afectează grupurile vulnerabile, în special femeile şi copiii. Pentru a aborda anumite aspecte, cum ar fi incriminarea şi pedepsele sau circumstanţele agravante în cazul traficului de persoane, UE a introdus un cadru de dispoziţii comune, concepute să protejeze victimele traficului de persoane.
Lupta împotriva drogurilor Acţiunile Uniunii se axează, în principal, pe reducerea ofertei şi a cererii, asociată cu lupta împotriva criminalităţii organizate şi un înalt nivel de protecţie a sănătăţii. Aspectele principale se referă la: o mai bună coordonare între serviciile competente ale UE, armonizarea legislaţiilor în materie de infracţiuni şi sancţiuni şi o cooperare internaţională eficace. În acest sens, organisme precum Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie şi instrumente ca strategiile şi programele financiare completează cadrul de acţiune pentru a duce o luptă eficace împotriva drogurilor şi pentru a realiza toate obiectivele stabilite.
Justiţie, libertate şi securitate: extinderea. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie face parte din acquis-ul comunitar. În acest sens, ţările candidate la aderarea la Uniunea Europeană trebuie să adopte şi să pună în aplicare măsurile necesare pentru alinierea la acquis-ul şi practicile comunitare. Domeniile vizate includ gestionarea frontierelor, justiţia civilă, lupta împotriva drogurilor, a criminalităţii organizate şi a spălării banilor.
Aderarea la UE presupune, de asemenea, acceptarea întregului acquis Schengen, însă, nu atrage după sine o eliminare automată a controalelor la frontierele interne cu celelalte state membre ale spaţiului Schengen. Consiliul trebuie să adopte o decizie specifică în acest sens, odată ce au fost îndeplinite toate condiţiile pentru eliminarea controalelor.


#drepteuropean #an2 #sem2 #tema2

[2] Deciziei Consiliului nr. 2004/752/CE/Euratom de la 2 noiembrie 2004.
[3] Art. 230 al Tratatului CE.
[4] Art. 232 al Tratatului CE
[5] Directiva 94/80/CE din 19 decembrie 1994 și Directiva 93/109/CE din 6 decembrie 1993.
[6] Art. 24 alin. (2) din TFUE.
[7] Art. 24 alin. (3) din TFUE.
[8] Art. 15 alin. (3) din TFUE.