Tema nr.1 Drept International sem. 2 an 2

                Tema nr.1 Drept International sem. 2 an 2

Redactează un eseu cu titlul „Afacerea Personalului diplomatic şi consular al S.U.A. la Teheran”, în care să argumentezi angajarea răspunderii Iranului.Poţi folosi pentru documentare şi adresa: http://www.icj-cij.org/docket/index.php?p1=3&p2=3&code=usir&case=64&k=c9.Eseul trebuie să aibă 4-8 pagini, format A4, Times New Roman, 12 pct. spaţiere la 1,5 rânduri, toate marginile 2 cm, note de subsol 10 pct. Lista bibliografică se prezintă în ordine alfabetică la sfârşitul eseului, în funcţie de iniţiala numelui autorilor şi de anii de apariţie a lucrărilor, în cazul în care sunt citate mai multe lucrări ale aceloraşi autori.Eseul, în format word.doc sau pdf. trebuie încărcat pe platforma Danubius online, la secţiunea teme din cadrul site-ului de curs, până la data ce va fi precizată la secţiunea Anunţuri.

                        Tema nr.1 Drept International sem. 2 an 2

In noiembrie 1979  a început așa-numita "criza ostaticilor", unul dintre evenimentele care au cel mai mult influențat relațiile dintre SUA și Iran. La câteva luni după Revoluția Islamică condusa de ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini , câteva sute de studenți au atacat ambasada SUA și a luat ostatici 52 de angajați. Eliberarea ostaticilor a avut loc doar 444 zile mai târziu, după negocieri îndelungate, iar criza a ajutat să se scufunde președinția Jimmy Carter și a năruit speranțele sale de realegere. Ambasada Statelor Unite din Teheran a fost atacata, in consecința directa a discursului politic expus de Imamul Khomeini. Pe durata crizei, acesta din urma a respins afirmațiile presei internaționale ca ar avea control asupra ocupanților ambasadei. In cele din urma, grupul de militanți a fost „convins“ de Khomeini sa elibereze ostaticii in schimbul unor revendicări financiare înaintate de guvernul iranian. In concluzie, grupul de militanți nu a acționat in baza unei ideologii, ci in baza unor ordine exprese ale Imamului .Ostaticii au fost eliberați 20 ianuarie 1981: in acele ore Ronald Reagan a fost învestit în funcția de președinte.

Acei ani

Contextul în care a început această poveste a fost puternicul anti-americanism prezent în Iran în timpul Revoluției Islamice, care a început cu fuga din țara a șahului Mohammad Reza Pahlavi, în ianuarie 1979. Guvernul autoritar al șahului a fost început datorită unei lovituri de stat organizată de CIA în 1953, care a răsturnat guvernul ales de prim-ministru Mohammad Mosaddegh. Demonstrațiile anti-americane au început atunci când șahului i-a fost permis intrarea în Statele Unite pentru tratamentul unei limfom grave, în octombrie 1979: decizie luata de Jimmy Carter, după multă incertitudine și, după spusele lui, din motive in primul rând "umanitare" și nu din rațiuni politice. Nimeni până atunci nu părea să-si dea seama de ceea ce urma sa se întâmple. Intr-o nota din august 1978   CIA a definit  Iranul ca fiind o: "tara ce nu se afla într-o situație revoluționară sau pre-revoluționară"

Atacul asupra ambasadei și ostaticii

În jurul orei de 06:30 din data de  04 noiembrie 1979 câteva sute de studenți și activiști islamici (numărul variază în funcție de sursă) au atacat ambasada SUA din Teheran. Soldații implicați în serviciul de securitate au încercat să țină piept demonstranților, dar după aproximativ trei ore au trebuit să cedeze. Studenții au intrat în posesia clădirii în care se aflau in interior cetățenii americani care lucrau acolo. Unii dintre ei, ce nu erau prezenți în momentul atacului au fost depistați, capturați și duși mai târziu în interiorul ambasadei.

Ostaticii, legați la ochi, au fost prezentați la televizor. Au fost înaintate câteva cereri pentru eliberarea lor: studenții iranieni au cerut mai întâi că cei care fac parte guvernul SUA sa-l predea pe șahul detronat autorităților iraniene și sa-si ceara scuze pentru amestecul în treburile interne ale Iranului. Planul inițial a fost ocuparea ambasadei pentru o perioadă scurtă de timp, dar lucrurile s-au schimbat după ce Khomeini a dat sprijin ocupării ambasadei - din cauza marelui sprijin popular - și, după alți analiști, după reacția președintelui Jimmy Carter de a impune sancțiuni economice, inclusiv un embargou asupra petrolului iranian. Ulterior, toti imigranții ilegali de origine iraniana au fost expulzați de pe teritoriul Statelor Unite

Treisprezece ostatici, femei și oameni de culoare, au fost eliberați la mijlocul lunii noiembrie, considerați ca fiind membri ai "minorități oprimate", așa cum au fost definiți de către studenții islamici care ii țineau captivi. În iulie, a fost eliberat si Richard Queen, un om alb care in timpul detenției s-a îmbolnăvit de scleroza multipla. Cei 52 de ostatici rămase au fost ținuți captivi până în ianuarie 1981 cumulând un total de 444 zile în captivitate. Spre mijlocul verii anului 1980 ostaticii au fost dispersați pe întreg teritoriul țării; apoi cei mai mulți dintre ei au fost transferați la închisoarea din Teheran pentru a preveni încercările de a scăpa sau de salvare, precum și pentru a îmbunătăți sistemul de paza și de  distribuție a produselor alimentare. Ostaticii au fost declarați "oaspeți" și au fost asigurați că vor fi tratați ca atare. Mai târziu, situația s-a dovedit a fi fost foarte diferita. Condițiile în care aceștia au fost ținuți au fost foarte dure: bătăi, execuții simulate, cu mâinile legate zile sau săptămâni, perioade lungi de izolare, interdicția de luni de zile de a vorbi unul cu altul sau de a sta, interdicția de a se deplasa sau de a lăsa spațiul unde erau deținuți, cu excepția de a merge la baie. Din diferitele mărturii strânse rezulta că toată lumea a descris senzația de o amenințare iminentă de execuție. Un ostatic, un medic al armatei americane, a stat în greva foamei pentru câteva săptămâni ,in semn de protest . Se pare, de asemenea, că doi ostatici au încercat sa se sinucidă: unul dintre ei a încercat să-si taie venele cu cioburile unui pahar, un altul a  încercat să-si spargă capul de o ușă. Patru ostatici în cele din urmă au încercat să fugă: au fost descoperiți și pedepsiți cu perioade lungi de izolare. Șase persoane, printre care, din cei ce la momentul atacului erau în interiorul ambasadei au reușit să scape și sa găsească refugiu, după ce s-au ascuns timp de câteva zile, la domiciliul ambasadorul canadian Ken Taylor având parte și de ajutorul diplomatului John Sheardown.

In 28 ianuarie 1980 au fost capabili sa părăsească Iranul, cu ajutorul ambasadorului și diplomatului, care le-au furnizat documentele false. Cei șase au pretins ca sunt o echipa de filmare ce a intenționat să facă un film. După ce au fost extrădați John Sheardown a fost decorat cu Ordinul din Canada, cea mai mare onoare de stat rezervat pentru civili. Istoria acestor șase ostatici a fost ecranizata în filmul Argo. John Sheardown,  ce nu se regăsește în film, a murit în Ottawa în decembrie 2012; avea 88 ani.

Încercările de  salvare ale ostaticilor

În aprilie 1980, după ce a respins îndelung această opțiune, preferând negocieri "precaute și prudente", președintele american Carter a autorizat acțiuni militare pentru a încerca să elibereze ostaticii din ambasada: negocierile, de fapt , s-au purtat luni de zile si nu au dus la nimic. Operațiunea, pregătita de luni de zile, a fost un dezastru total. Militarii aveau baza lor în deșertul iranian și unele probleme tehnice au împiedicat elicopterele sa ajunga la punctul de colectare, iar misiunea a fost anulată. În timp ce soldații plecau din Iran, un elicopter s-a izbit la decolare de un avion de transport, omorând opt soldați. Khomeini a spus că acest lucru a fost o intervenție divină venita în sprijinul revoluționarilor. Televiziunea iranian a povestit eșecul operațiunii de salvare in tonuri triumfaliste  și Carter a pierdut 20 de puncte în sondajele electorale în decurs de câteva zile. De luni de zile nu s-a întâmplat atunci, practic nimic, deși Carter luptat până în ultima sa zi in funcția de președinte, pentru asigurarea eliberării prin negocieri. De asemenea, se prefigurează o a doua încercare de salvare, dar atunci când a venit momentul pentru punerea sa în aplicare , la Casa Albă era un alt președinte.

Punctul de cotitură

Evenimentul decisiv pentru rezolvarea crizei a fost începutul războiului dintre Iran și Irak, în septembrie 1980. De fapt, guvernul iranian a început să cântărească sancțiunile economice și miliarde de dolari blocate de Statele Unite în diferite conturi bancare din întreaga lume. Între timp, șahul a murit în Statele Unite, și așa a căzut o șansă de a satisface cererea guvernului iranian pentru repatrierea fostul șef al statului . Această fază a negocierilor, cu toate acestea, a fost lenta și complicata, și a efectuat prin intermediul Algeriei. În cele din urmă în Statele Unite au fost de acord cu o nouă condiție prezentată de Iran pentru eliberarea ostaticilor: deblochează multe proprietăți iraniene și inițiază discuții tehnice lungi cu băncile americane si europene. Anunțul unui acord a fost găsit de către Carter la puțin timp înainte de ora cinci dimineața de 19 ianuarie 1981: la două luni după ce a pierdut alegerile, chiar înainte de a părăsi Casa Albă in favoarea lui Ronald Reagan.

Din punctul de vedere al relatiei bilaterale dintre Iran si SUA, criza s-a produs intr-un moment extrem de nefavorabil. Fostul lider iranian, Sahul Reza Pahlavi, s-a internat in SUA pentru tratarea cancerului de prostata. Profitand de acest lucru, Imamul Khomeini s-a intors din exil si a coordonat procesul de transformare a Iranului in stat Islamic. Discursul politic al noului lider iranian s-a axat pe purificarea religioasa a teritoriilor ocupate de musulmani, pe de o parte, si pe blocarea influentei vestului asupra traditiilor si culturii iraniene, pe de alta parte. Pe acest fond, atacarea ambasadei SUA poate fi inteleasa nu ca un accident, ci ca un act determinat de o comanda religioasa. In raspuns, Statele Unite au inghetat toate resursele financiare ale Iranului, aflate sub control american. Ulterior, toti imigrantii ilegali de origine iraniana au fost expulzati de pe teritoriul Statelor Unite

Ambasada Statelor Unite din Teheran a fost atacata, in consecinta directa a discursului politic expus de Imamul Khomeini. Pe durata crizei, acesta din urma a respins afirmatiile presei internationale ca ar avea control asupra ocupantilor ambasadei. In cele din urma, grupul de militanti a fost „convins“ de Khomeini sa elibereze ostaticii in schimbul unor revendicari financiare inaintate de guvernul iranian. In concluzie, grupul de militanti nu a actionat in baza unei ideologii, ci in baza unor ordine exprese ale Imamului

Surse care abordeaza criza din Teheran furnizeaza date diferite in legatura cu numarul atacatorilor – intre 300 si 2000 de „studenti“. Privind dotarea acestora, toate sursele ii descriu pe militanti ca fiind dotati cu armament automat de provenienta ruseasca (Kalasnikov).

Tipologia cererilor

Militantii iranieni au solicitat extradarea in Iran a Sahului si abtinerea Statelor Unite de a se amesteca in viata statului iranian.

Studentii aveau 4 revendicari :

 I. Extradarea Sah-ului in Iran pentru proces.

 II. Toata averea Sah-ului sa fie returnata poporului Iranian

 III. Promisiunea SUA ca aceasta nu va mai interveni in afacerile interne

 ale Iranului.

 IV. Scuze oficiale din partea oficialilor SUA pentru actiunile si faptele sale din trecut pe teritoriul Iranului.

Respingând aceste conditii, Carter a aprobat planul - gresit conceput inca din faza initiala - al unei misiuni secrete de salvare a ostaticilor, cunoscut sub denumirea "Operatiunea Gheara Vulturului".In noaptea de 24 spre 25 aprilie 1980, un numar de avioane de transport C-130, la bordul carora se afla un grup special de commando, s-a intalnit cu 9 elicoptere de tipul RH-53, undeva intr-o zona de aterizare situata in Marele Desert din estul Iranului. Din pacate, inca inainte de aterizare, doua dintre elicoptere, prinse intr-o furtuna de nisip, au fost nevoite sa coboare la sol, iar un al treilea s-a avariat in momentul aterizarii. Misiunea a fost anulata, dar, in momentul in care avioanele de transport s-au ridicat din nou in aer, unul dintre ele s-a ciocnit cu un elicopter si s-a prabusit. Opt militari americani si-au pierdut viata, alti cativa fiind raniti. O parte dintre cadavre au fost purtate de  revolutionari si aratate pe strazi multimii care demonstra impotriva incercarii de invazie americane. Secretarul de stat, Cyrus Vance, care se opusese acestei operatiuni, si-a inaintat demisia.

Comportamentul teroristilor pe timpul crizei

Trecand de la cereri la comportament, se observa ca militantii implicati in criza din Teheran au utilizat armele de foc numai in scop de intimidare. Asadar, se poate spune ca acestia au fost preocupati de eventualele consecinte politico-diplomatice ale actiunii lor. Prin acelasi rationament se poate explica eliberarea femeilor, bolnavilor si a cetatenilor americani de origine africana. Potrivit religiei musulmane, femeile sunt considerate inferioare barbatilor, in consecinta nefiind potrivite pentru transmiterea unui mesaj politic credibil. Eliberarea americanilor de origine africana s-a facut in scopul scindarii opiniei publice americane, stiute fiind incidentele rasiale din anii 70. In ziua urmatoare esecului operatiei EAGLE CLAW, ostaticii au fost separati in mai multe locatii din Teheran, in scopul crearii unui climat nefavorabil pentru o noua, eventuala, operatie de salvare. Desi operatia militara a esuat, un alt ostatic a fost eliberat pe motive medicale. La sase luni dupa respectiva eliberare, cei 52 ostatici au fost predati partii americane in schimbul obtinerii unor concesii financiare.

Evenimentul, fara precedent in istoria relatiilor diplomatice moderne, a produs o vie emotie in intreaga America, fiind socotit expresia cea mai spectaculoasa a Revolutiei fundamentaliste iraniene, dupa alungarea Sahului de la putere, si a avut ca efect infrangerea in alegeri a presedintelui SUA Jimmy Carter. Criza s-a declansat in ziua de 4 noiembrie 1979 si a durat pana la 20 ianuarie 1981.

Vreme indelungata, SUA au fost, alaturi de Marea Britanie, unul dintre principalii sustinatori ai regimului Sahului, motiv pentru care adversarii acestuia nutreau profunde resentimente la adresa americanilor.

Studentii revolutionari si-au justificat gestul prezentantu-l ca o actiune de represalii impotriva azilului acordat de SUA Sahului detronat, Mohammad Reza Pahlavi, si au cerut ca acesta sa fie predat Iranului pentru a fi judecat.

In realitate, noile autoritati revolutionare au dorit sa demonstreze ca sunt capabile sa sfideze Statele Unite, denuntate de catre Khomeini ca fiind "Marele Satan" si "dusmanul Islamului".

Presedintele din acea perioada al Americii, Jimmy Carter, a adoptat imediat masuri economice si diplomatice de retorsiune: toate importurile de titei din Iran au fost sistate, un numar de aproape 2.000 de iranieni rezidenti in America au fost expulzati si au fost inghetate bunuri ale Iranului in valoare de 8 miliarde dolari.

Captivii au fost eliberati la 20 ianuarie 1981, in baza unui acord indirect Washington-Teheran, mediat de Algeria. Evenimentul, facilitat de moartea sahului, la 27 iulie 1980, si declansarea razboiului Iran-Irak, a coincis cu investirea pentru un prim mandat a presedintelui Ronald Reagan, succesor al lui Jimmy Carter, care nu reusise sa mai convinga electoratul, dupa ce nu rezolvase criza ostaticilor. Ei au fost transportati, mai intai, la baza aeriana americana de la Frankfurt pe Main, fiind intampinati de fostul presedinte Carter personal. De aici, au ajuns la Washington, unde au fost primiti ca adevarati eroi.

Curtea Internationala de Justitie: Cazul privind personalul diplomatic si consular al Statelor Unite la Teheran

La 4 noiembrie 1979, cateva sute de studenti iranieni si alti demonstranti au ocupat prin forta Ambasada Statelor Unite la Teheran.Acest act a fost realizat ca protest fata de admiterea în Statele Unite, pentru tratament medical,a fostului sah. Demonstrantii nu au fost opriti de fortele de ordine iraniene care “pur si simplu au disparut de la locul faptei”.

 De asemenea, consulatele Statelor Unite de pe teritoriul Iranului au fost ocupate. Arhivele si documentele au fost retinute si 52 de persoane au fost retinute ca ostatici (femeile si persoanele de culoare au fost eliberate), dintre care 50 erau membri ai personalului diplomatic si consular si doua erau persoane private.

Printr-o prima hotarare, Curtea a dispus masuri provizorii, la solicitarea Statelor Unite. Într-o a doua hotarare, Curtea s-a pronuntat asupra solicitarii Statelor Unite de a declara ca Iranul a încalcat anumite tratate internationale, inclusiv “Conventia de la Viena asupra relatiilor diplomatice din 1961” si “Conventia de la Viena asupra relatiilor consulare din 1963”.

 Cele doua hotarari ale Curtii (15 decembrie 1979 si 24 mai 1980) constituie adevarate pledoarii pentru respectarea dreptului diplomatic. În hotararea din 15 decembrie 1979, Curtea evoca istoria dreptului diplomatic, aratand ca “de-a lungul istoriei, în scopul asigurarii inviolabilitatii diplomatilor si ambasadelor,natiunile de orice credinta si de orice cultura au respectat anumite obligatii”.

Curtea noteaza, de asemenea, ca “în conducerea relatiilor între state nu exista exigenta mai fundamentala ca ceea a inviolabilitatii agentilor diplomatici si a misiunilor diplomatice, în temeiul careia institutia diplomatiei, cu privilegiile si imunitatile care îi sunt atasate, a rezistat testului secolelor si s-a dovedit un instrument esential de cooperare eficienta în cadrul comunitatii internationale ”.

În ceea ce priveste relatiile consulare, de asemenea “stabilite între popoare din timpuri stravechi”, Curtea arata ca: “acestea nu sunt mai putin importante în contextul dreptului international contemporan, în conditiile în care ele favorizeaza dezvoltarea relatiilor amicale între natiuni si asigura protejarea si acordarea de asistenta strainilor avand resedinta în alt stat.Nici un stat nu este obligat sa întretina relatii diplomatice sau consulare, însa nu poate sa omita a recunoaste obligatiile imperative pe care acestea le antreneaza si care sunt în prezent codificate în Conventiile de la Viena din 1961 si 1963”.

“Hotararea din 24 mai 1980, referitoare la încalcarea Conventiei de la Viena din 1961 cu privire la relatiile diplomatice si a Conventiei de la Viena din 1963 cu privire la relatiile consulare”:

  ”Aceasta nu înseamna ca Iranul nu este, în consecinta, liber de orice responsabilitate în ceea ce priveste aceste atacuri; deoarece chiar atitudinea sa a fost în contradictie cu obligatiile asumate pe plan international.Printr-un numar de dispozitii ale Conventiilor din 1961 si 1963, în sarcina Iranului au fost impuse cele mai categorice obligatii, în calitate de stat de resedinta, de a lua toate masurile necesare pentru a asigura protectia Ambasadei si consulatelor Statelor Unite, a personalului acestora, a arhivelor, a libertatii de comunicare si a libertatii de miscare a membrilor personalului acestora.

Art 61.În opinia Curtii, obligatiile guvernului iranian în discutie nu sunt numai obligatii de natura conventionala, stabilite prin Conventiile de la Viena din 1961 si 1963, ci si obligatii rezultate din dreptul international general[dreptul international cutumiar].

Art 62.Faptele retinute de Curte arata ca la 4 noiembrie 1979, guvernul iranian a omis sa ia masurile necesare pentru a proteja localurile, personalul si arhivele misiunii Statelor Unite de atacurile manifestantilor, sau sa ia orice fel de masuri fie pentru prevenirea acestui atac fie pentru oprirea acestuia înainte de a fi ajuns în punctul final. De asemenea, la 5 noiembrie 1979 Guvernul iranian a omis sa ia masurile necesare pentru protejarea consulatelor Statelor Unite din Tabriz si Shiraz. În plus, faptele releva, în opinia Curtii, faptul ca omisiunea Guvernului iranian de a lua aceste masuri nu a fost datorata numai simplei neglijente sau lipsei de mijloace adecvate.

Art 67. Aceasta inactiune a Guvernului iranian constituie în sine o violare evidenta si serioasa a art.22, par.2 si a art.24,25,26,27,29 din Conventia de la Viena din 1961 cu privire la relatiile diplomatice si a art.5 si 36 din Conventia de la Viena din 1963 cu privire la relatiile consulare. În mod similar, inactiunea Guvernului iranian în ceea ce priveste ocuparea consulatelor din Tabriz si Shiraz, antreneaza încalcari serioase si evidente ale mai multor articole ale Conventiei din 1963.

Art 74. Aprobarea pe care Ayatolahul Khomeini si alte organe de stat iraniene au acordat-o acestei situatii de fapt si decizia de a o perpetua, a transformat continuarea ocuparii Ambasadei si a detinerii de ostatici în acte ale statului. Militantii, autori ai invaziei si rapitori ai respectivilor ostatici, au devenit astfel agenti ai statului iranian, care este raspunzator pe plan international pentru actele lor.

Art 77. Aceste fapte constituie, prin urmare, încalcari suplimentare celor comise deja în raport cu prevederile Conventiei de la Viena din 1961 si Conventiei de la Viena din 1963.

Pentru aceste motive, Curtea,..., cu treisprezece voturi contra doua, decide ca Republica Islamica Iran a încalcat obligatiile sale catre SUA în virtutea conventiilor în vigoare între cele doua state, precum si în virtutea regulilor îndelung stabilite ale dreptului international general.“

 Încalcarea unei norme internationale de catre un stat are drept consecinta stabilirea unui raport juridic între statul lezat si statul vinovat.

 Raspunderea internationala  constituie, asadar, o institutie juridica în temeiul careia statul sau alt subiect de drept international care a savarsit un fapt international ilicit este obligat sa repare prejudiciile cauzate altui stat ori cetatenilor altui stat sau comunitatii internationale prin acel fapt ilicit.

Prin urmare, statul Iran trebuie sa raspunda pentru nerespectarea angajamentelor juridice pe care si le-a asumat, pentru nesocotirea normelor precum si pentru  încalcarea unor obligatii rezultate din dreptul international general.

 Existenta raspunderii internationale a statului Iran se fundamenteaza pe teoria culpei , întrucat acesta a încalcat diverse obligatii internationale, cum ar fi: inviolabilitatea agentilor diplomatici si a misiunilor diplomatice.

Relatiile diplomatice  apar definite ca fiind “conducerea,prin intermediul organelor reprezentative si prin mijloace pasnice, a relatiilor externe ale unui subiect de drept international cu oricare alt subiect sau subiecte.”

 Prin relatii consulare se înteleg raporturile stabilite între doua state ca urmare a exercitarii functiilor consulare de catre organele unuia dintre acestea pe teritoriul celuilalt.

Criza ostaticilor ambasadei S.U.A din Teheran (1979-1981), duce la ruperea relatiilor diplomatice americano-iraniene (7 aprilie 1980). Dupa moartea imamului Khomeiny (3 iunie 1989), persoanele care s-au succedat la conducere Iranului au continuat si continua politica de distantare fata de statele occidentale si de sprijinire a miscarilor islamice militante din lume.

În dreptul international luarea de ostatici este reglementata prin "Conventia Internationala împotriva luarii de ostatici", adoptata de Adunarea Generala ONU la 17 decembrie 1979. În sensul conventiei mentionate, savarseste infractiunea de luare de ostatici oricine rapeste libertatea unei persoane sau o retine si o ameninta cu moartea, cu ranirea sau continua sa o detina, în scopul constrangerii unei terte parti (stat, organizatie internationala, interguvernamentala, persoana juridica sau fizica) sa îndeplineasca un anumit act sau sa se abtina de la aceasta.

Constrangerea de actiune sau omisiune din punct de vedere juridic apare ca o conditie explicita a libertatii persoanei.

Conventia prevede ca o conditie – sine qua non – ca statele semnatare sa demareze în mod urgent o cooperare internationala privind eliberarea si adoptarea unor masuri eficace în scopul prevenirii, combaterii si sanctionarii tuturor actelor de luare de ostatici.Potrivit Conventiei luarea de ostatici este un act de terorism international. Masurile eficace de prevenire/combatere/sanctionare sunt implementate în toate  resursele juridice si judiciare penale.Teroristii sau agresorii care executa asemenea acte de constrangere vor fi urmariti, prinsi, sanctionati si extradati .

Nota:

Rezolvarea acestei teme s-a bazat in special pe cartea d-nei profesoare Jana Maftei (2010). Drept international public II. Galati: Editura Universitara Danubius.Carte pe care v-o recomand sa o cumparati.Este utila si pentru examene si faciliteaza procesul de cumparare.Se poate cumpara de la casieria Universitatii.

Bibliografie :

Maftei, Jana (2010). Drept international public II. Galati: Editura Universitara Danubius. pp.43-52

Nastase,A.,Aurescu, B.,Galea, I., (2002).Drept diplomatic si consular.Bucuresti: Editura ALL Beck. Pp.13,20-22,175-177

#tema #sem2 #an2 #dreptinternational #janamaftei #nr1