Tema nr.1 Drept International sem. 2 an 2
Redactează un eseu cu titlul „Afacerea Personalului diplomatic şi consular al S.U.A. la Teheran”, în care să argumentezi angajarea răspunderii Iranului.Poţi folosi pentru documentare şi adresa: http://www.icj-cij.org/docket/index.php?p1=3&p2=3&code=usir&case=64&k=c9.Eseul trebuie să aibă 4-8 pagini, format A4, Times New Roman, 12 pct. spaţiere la 1,5 rânduri, toate marginile 2 cm, note de subsol 10 pct. Lista bibliografică se prezintă în ordine alfabetică la sfârşitul eseului, în funcţie de iniţiala numelui autorilor şi de anii de apariţie a lucrărilor, în cazul în care sunt citate mai multe lucrări ale aceloraşi autori.Eseul, în format word.doc sau pdf. trebuie încărcat pe platforma Danubius online, la secţiunea teme din cadrul site-ului de curs, până la data ce va fi precizată la secţiunea Anunţuri.
 |
Tema nr.1 Drept International sem. 2 an 2 |
In noiembrie 1979 a început așa-numita "criza
ostaticilor", unul dintre evenimentele care au cel mai mult influențat
relațiile dintre SUA și Iran. La câteva luni după Revoluția Islamică condusa de
ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini , câteva sute de studenți au atacat
ambasada SUA și a luat ostatici 52 de angajați. Eliberarea ostaticilor a avut
loc doar 444 zile mai târziu, după negocieri îndelungate, iar criza a ajutat să
se scufunde președinția Jimmy Carter și a năruit speranțele sale de realegere. Ambasada
Statelor Unite din Teheran a fost atacata, in consecința directa a discursului
politic expus de Imamul Khomeini. Pe durata crizei, acesta din urma a respins
afirmațiile presei internaționale ca ar avea control asupra ocupanților
ambasadei. In cele din urma, grupul de militanți a fost „convins“ de Khomeini
sa elibereze ostaticii in schimbul unor revendicări financiare înaintate de
guvernul iranian. In concluzie, grupul de militanți nu a acționat in baza unei
ideologii, ci in baza unor ordine exprese ale Imamului .Ostaticii au fost
eliberați 20 ianuarie 1981: in acele ore Ronald Reagan a fost învestit în
funcția de președinte.
Acei ani
Contextul în care a început această poveste a
fost puternicul anti-americanism prezent în Iran în timpul Revoluției Islamice,
care a început cu fuga din țara a șahului Mohammad Reza Pahlavi, în ianuarie
1979. Guvernul autoritar al șahului a fost început datorită unei lovituri de
stat organizată de CIA în 1953, care a răsturnat guvernul ales de prim-ministru
Mohammad Mosaddegh. Demonstrațiile anti-americane au început atunci când
șahului i-a fost permis intrarea în Statele Unite pentru tratamentul unei
limfom grave, în octombrie 1979: decizie luata de Jimmy Carter, după multă
incertitudine și, după spusele lui, din motive in primul rând
"umanitare" și nu din rațiuni politice. Nimeni până atunci nu părea
să-si dea seama de ceea ce urma sa se întâmple. Intr-o nota din august
1978 CIA a definit Iranul ca fiind o: "tara ce nu se afla
într-o situație revoluționară sau pre-revoluționară"
Atacul asupra ambasadei și ostaticii
În jurul orei de 06:30 din data de 04 noiembrie 1979 câteva sute de studenți și
activiști islamici (numărul variază în funcție de sursă) au atacat ambasada SUA
din Teheran. Soldații implicați în serviciul de securitate au încercat să țină
piept demonstranților, dar după aproximativ trei ore au trebuit să cedeze. Studenții
au intrat în posesia clădirii în care se aflau in interior cetățenii americani
care lucrau acolo. Unii dintre ei, ce nu erau prezenți în momentul atacului au
fost depistați, capturați și duși mai târziu în interiorul ambasadei.
Ostaticii, legați la ochi, au fost prezentați
la televizor. Au fost înaintate câteva cereri pentru eliberarea lor: studenții
iranieni au cerut mai întâi că cei care fac parte guvernul SUA sa-l predea pe
șahul detronat autorităților iraniene și sa-si ceara scuze pentru amestecul în
treburile interne ale Iranului. Planul inițial a fost ocuparea ambasadei pentru
o perioadă scurtă de timp, dar lucrurile s-au schimbat după ce Khomeini a dat
sprijin ocupării ambasadei - din cauza marelui sprijin popular - și, după alți analiști,
după reacția președintelui Jimmy Carter de a impune sancțiuni economice,
inclusiv un embargou asupra petrolului iranian. Ulterior, toti imigranții
ilegali de origine iraniana au fost expulzați de pe teritoriul Statelor Unite
Treisprezece ostatici, femei și oameni de
culoare, au fost eliberați la mijlocul lunii noiembrie, considerați ca fiind
membri ai "minorități oprimate", așa cum au fost definiți de către
studenții islamici care ii țineau captivi. În iulie, a fost eliberat si Richard
Queen, un om alb care in timpul detenției s-a îmbolnăvit de scleroza multipla.
Cei 52 de ostatici rămase au fost ținuți captivi până în ianuarie 1981 cumulând
un total de 444 zile în captivitate. Spre mijlocul verii anului 1980 ostaticii
au fost dispersați pe întreg teritoriul țării; apoi cei mai mulți dintre ei au
fost transferați la închisoarea din Teheran pentru a preveni încercările de a scăpa
sau de salvare, precum și pentru a îmbunătăți sistemul de paza și de distribuție a produselor alimentare.
Ostaticii au fost declarați "oaspeți" și au fost asigurați că vor fi
tratați ca atare. Mai târziu, situația s-a dovedit a fi fost foarte diferita.
Condițiile în care aceștia au fost ținuți au fost foarte dure: bătăi, execuții
simulate, cu mâinile legate zile sau săptămâni, perioade lungi de izolare,
interdicția de luni de zile de a vorbi unul cu altul sau de a sta, interdicția
de a se deplasa sau de a lăsa spațiul unde erau deținuți, cu excepția de a
merge la baie. Din diferitele mărturii strânse rezulta că toată lumea a descris
senzația de o amenințare iminentă de execuție. Un ostatic, un medic al armatei
americane, a stat în greva foamei pentru câteva săptămâni ,in semn de protest .
Se pare, de asemenea, că doi ostatici au încercat sa se sinucidă: unul dintre
ei a încercat să-si taie venele cu cioburile unui pahar, un altul a încercat să-si spargă capul de o ușă. Patru
ostatici în cele din urmă au încercat să fugă: au fost descoperiți și pedepsiți
cu perioade lungi de izolare. Șase persoane, printre care, din cei ce la
momentul atacului erau în interiorul ambasadei au reușit să scape și sa
găsească refugiu, după ce s-au ascuns timp de câteva zile, la domiciliul
ambasadorul canadian Ken Taylor având parte și de ajutorul diplomatului John
Sheardown.
In 28 ianuarie 1980 au fost capabili sa
părăsească Iranul, cu ajutorul ambasadorului și diplomatului, care le-au
furnizat documentele false. Cei șase au pretins ca sunt o echipa de filmare ce
a intenționat să facă un film. După ce au fost extrădați John Sheardown a fost
decorat cu Ordinul din Canada, cea mai mare onoare de stat rezervat pentru
civili. Istoria acestor șase ostatici a fost ecranizata în filmul Argo. John
Sheardown, ce nu se regăsește în film, a
murit în Ottawa în decembrie 2012; avea 88 ani.
Încercările de
salvare ale ostaticilor
În aprilie 1980, după ce a respins îndelung
această opțiune, preferând negocieri "precaute și prudente", președintele
american Carter a autorizat acțiuni militare pentru a încerca să elibereze
ostaticii din ambasada: negocierile, de fapt , s-au purtat luni de zile si nu
au dus la nimic. Operațiunea, pregătita de luni de zile, a fost un dezastru
total. Militarii aveau baza lor în deșertul iranian și unele probleme tehnice
au împiedicat elicopterele sa ajunga la punctul de colectare, iar misiunea a
fost anulată. În timp ce soldații plecau din Iran, un elicopter s-a izbit la
decolare de un avion de transport, omorând opt soldați. Khomeini a spus că
acest lucru a fost o intervenție divină venita în sprijinul revoluționarilor.
Televiziunea iranian a povestit eșecul operațiunii de salvare in tonuri
triumfaliste și Carter a pierdut 20 de
puncte în sondajele electorale în decurs de câteva zile. De luni de zile nu s-a
întâmplat atunci, practic nimic, deși Carter luptat până în ultima sa zi in
funcția de președinte, pentru asigurarea eliberării prin negocieri. De
asemenea, se prefigurează o a doua încercare de salvare, dar atunci când a
venit momentul pentru punerea sa în aplicare , la Casa Albă era un alt
președinte.
Punctul de cotitură
Evenimentul decisiv pentru rezolvarea crizei a
fost începutul războiului dintre Iran și Irak, în septembrie 1980. De fapt,
guvernul iranian a început să cântărească sancțiunile economice și miliarde de
dolari blocate de Statele Unite în diferite conturi bancare din întreaga lume.
Între timp, șahul a murit în Statele Unite, și așa a căzut o șansă de a
satisface cererea guvernului iranian pentru repatrierea fostul șef al statului
. Această fază a negocierilor, cu toate acestea, a fost lenta și complicata, și
a efectuat prin intermediul Algeriei. În cele din urmă în Statele Unite au fost
de acord cu o nouă condiție prezentată de Iran pentru eliberarea ostaticilor:
deblochează multe proprietăți iraniene și inițiază discuții tehnice lungi cu
băncile americane si europene. Anunțul unui acord a fost găsit de către Carter
la puțin timp înainte de ora cinci dimineața de 19 ianuarie 1981: la două luni
după ce a pierdut alegerile, chiar înainte de a părăsi Casa Albă in favoarea
lui Ronald Reagan.
Din
punctul de vedere al relatiei bilaterale dintre Iran si SUA, criza s-a produs
intr-un moment extrem de nefavorabil. Fostul lider iranian, Sahul Reza Pahlavi,
s-a internat in SUA pentru tratarea cancerului de prostata. Profitand de acest lucru, Imamul Khomeini s-a intors din exil si a coordonat
procesul de transformare a Iranului in stat Islamic. Discursul
politic al noului lider iranian s-a axat pe purificarea religioasa a
teritoriilor ocupate de musulmani, pe de o parte, si pe blocarea influentei
vestului asupra traditiilor si culturii iraniene, pe de alta parte. Pe acest
fond, atacarea ambasadei SUA poate fi inteleasa nu ca un accident, ci ca un act
determinat de o comanda religioasa. In raspuns, Statele Unite au inghetat toate
resursele financiare ale Iranului, aflate sub control american. Ulterior, toti
imigrantii ilegali de origine iraniana au fost expulzati de pe teritoriul
Statelor Unite
Ambasada Statelor Unite din Teheran a fost atacata, in
consecinta directa a discursului politic expus de Imamul Khomeini. Pe durata
crizei, acesta din urma a respins afirmatiile presei internationale ca ar avea
control asupra ocupantilor ambasadei. In cele din urma, grupul de militanti a
fost „convins“ de Khomeini sa elibereze ostaticii in schimbul unor revendicari
financiare inaintate de guvernul iranian. In concluzie, grupul de militanti nu
a actionat in baza unei ideologii, ci in baza unor ordine exprese ale Imamului
Surse
care abordeaza criza din Teheran furnizeaza date diferite in legatura cu
numarul atacatorilor – intre 300 si 2000 de „studenti“. Privind dotarea
acestora, toate sursele ii descriu pe militanti ca fiind dotati cu armament
automat de provenienta ruseasca (Kalasnikov).
Tipologia cererilor
Militantii
iranieni au solicitat extradarea in Iran a Sahului si abtinerea Statelor Unite
de a se amesteca in viata statului iranian.
Studentii aveau 4 revendicari :
I. Extradarea
Sah-ului in Iran pentru proces.
II. Toata averea
Sah-ului sa fie returnata poporului Iranian
III. Promisiunea
SUA ca aceasta nu va mai interveni in afacerile interne
ale Iranului.
IV. Scuze oficiale
din partea oficialilor SUA pentru actiunile si faptele sale din trecut pe
teritoriul Iranului.
Respingând aceste conditii, Carter a aprobat planul - gresit conceput inca din faza
initiala - al unei misiuni secrete de salvare a ostaticilor, cunoscut sub
denumirea "Operatiunea Gheara Vulturului".In noaptea de 24 spre 25
aprilie 1980, un numar de avioane de transport C-130, la bordul carora se afla
un grup special de commando, s-a intalnit cu 9 elicoptere de tipul RH-53, undeva
intr-o zona de aterizare situata in Marele Desert din estul Iranului. Din
pacate, inca inainte de aterizare, doua dintre elicoptere, prinse intr-o
furtuna de nisip, au fost nevoite sa coboare la sol, iar un al treilea s-a
avariat in momentul aterizarii. Misiunea a fost anulata, dar, in momentul in
care avioanele de transport s-au ridicat din nou in aer, unul dintre ele s-a
ciocnit cu un elicopter si s-a prabusit. Opt militari americani si-au pierdut
viata, alti cativa fiind raniti. O parte dintre cadavre au fost purtate de revolutionari si aratate pe strazi multimii
care demonstra impotriva incercarii de invazie americane. Secretarul de stat,
Cyrus Vance, care se opusese acestei operatiuni, si-a inaintat demisia.
Comportamentul teroristilor pe timpul crizei
Trecand
de la cereri la comportament, se observa ca militantii implicati in criza din
Teheran au utilizat armele de foc numai in scop de intimidare. Asadar, se poate
spune ca acestia au fost preocupati de eventualele consecinte
politico-diplomatice ale actiunii lor. Prin acelasi rationament se poate
explica eliberarea femeilor, bolnavilor si a cetatenilor americani de origine
africana. Potrivit religiei musulmane, femeile sunt considerate inferioare
barbatilor, in consecinta nefiind potrivite pentru transmiterea unui mesaj
politic credibil. Eliberarea
americanilor de origine africana s-a facut in scopul scindarii opiniei publice
americane, stiute fiind incidentele rasiale din anii 70. In ziua urmatoare
esecului operatiei EAGLE CLAW, ostaticii au fost separati in mai multe locatii
din Teheran, in scopul crearii unui climat nefavorabil pentru o noua,
eventuala, operatie de salvare. Desi operatia militara a esuat, un alt ostatic
a fost eliberat pe motive medicale. La sase luni dupa respectiva eliberare,
cei 52 ostatici au fost predati partii americane in schimbul obtinerii unor concesii financiare.
Evenimentul, fara precedent in istoria relatiilor
diplomatice moderne, a produs o vie emotie in intreaga America, fiind socotit
expresia cea mai spectaculoasa a Revolutiei fundamentaliste iraniene, dupa
alungarea Sahului de la putere, si a avut ca efect infrangerea in
alegeri a presedintelui SUA Jimmy Carter. Criza s-a declansat in ziua de 4
noiembrie 1979 si a durat pana la 20 ianuarie 1981.
Vreme indelungata, SUA au fost, alaturi de Marea
Britanie, unul dintre principalii sustinatori ai regimului Sahului, motiv
pentru care adversarii acestuia nutreau profunde resentimente la adresa
americanilor.
Studentii revolutionari si-au justificat gestul prezentantu-l ca o actiune
de represalii impotriva azilului acordat de SUA Sahului detronat, Mohammad Reza
Pahlavi, si au cerut ca acesta sa fie predat Iranului pentru a fi judecat.
In realitate, noile autoritati
revolutionare au dorit sa demonstreze ca sunt capabile sa sfideze Statele
Unite, denuntate de catre Khomeini ca fiind "Marele Satan" si
"dusmanul Islamului".
Presedintele
din acea perioada al Americii, Jimmy Carter, a adoptat imediat masuri economice
si diplomatice de retorsiune: toate importurile de titei din Iran au fost
sistate, un numar de aproape 2.000 de iranieni rezidenti in America au fost
expulzati si au fost inghetate bunuri ale Iranului in valoare de 8 miliarde
dolari.
Captivii
au fost eliberati la 20 ianuarie 1981, in baza unui acord indirect Washington-Teheran,
mediat de Algeria. Evenimentul, facilitat de moartea sahului, la 27 iulie 1980,
si declansarea razboiului Iran-Irak, a coincis cu investirea pentru un prim
mandat a presedintelui Ronald Reagan, succesor al lui Jimmy Carter, care nu
reusise sa mai convinga electoratul, dupa ce nu rezolvase criza ostaticilor. Ei
au fost transportati, mai intai, la baza aeriana americana de la Frankfurt pe
Main, fiind intampinati de fostul presedinte Carter personal. De aici, au ajuns
la Washington, unde au fost primiti ca adevarati eroi.
Curtea Internationala de Justitie: Cazul privind
personalul diplomatic si consular al Statelor Unite la Teheran
La
4 noiembrie 1979, cateva sute de studenti iranieni si alti demonstranti au
ocupat prin forta Ambasada Statelor Unite la Teheran.Acest act a fost realizat
ca protest fata de admiterea în Statele Unite, pentru tratament medical,a
fostului sah. Demonstrantii nu au fost opriti de fortele de ordine iraniene
care “pur si simplu au disparut de la locul faptei”.
De asemenea, consulatele Statelor Unite de pe
teritoriul Iranului au fost ocupate. Arhivele si documentele au fost retinute
si 52 de persoane au fost retinute ca ostatici (femeile si persoanele de
culoare au fost eliberate), dintre care 50 erau membri ai personalului diplomatic
si consular si doua erau persoane private.
Printr-o
prima hotarare, Curtea a dispus masuri provizorii, la solicitarea Statelor
Unite. Într-o a doua hotarare, Curtea s-a pronuntat asupra solicitarii Statelor
Unite de a declara ca Iranul a încalcat
anumite tratate internationale, inclusiv “Conventia
de la Viena asupra relatiilor diplomatice din 1961” si “Conventia de la Viena asupra relatiilor consulare din 1963”.
Cele doua hotarari ale Curtii (15 decembrie
1979 si 24 mai 1980) constituie adevarate pledoarii
pentru respectarea dreptului diplomatic. În hotararea din 15 decembrie
1979, Curtea evoca istoria dreptului diplomatic, aratand ca “de-a lungul
istoriei, în scopul asigurarii inviolabilitatii diplomatilor si
ambasadelor,natiunile de orice credinta si de orice cultura au respectat
anumite obligatii”.
Curtea
noteaza, de asemenea, ca “în conducerea relatiilor între state nu exista
exigenta mai fundamentala ca ceea a inviolabilitatii agentilor diplomatici si a
misiunilor diplomatice, în temeiul careia institutia diplomatiei, cu
privilegiile si imunitatile care îi sunt atasate, a rezistat testului secolelor
si s-a dovedit un instrument esential de cooperare eficienta în cadrul
comunitatii internationale ”.
În
ceea ce priveste relatiile consulare, de asemenea “stabilite între popoare din
timpuri stravechi”, Curtea arata ca: “acestea nu sunt mai putin importante în
contextul dreptului international contemporan, în conditiile în care ele
favorizeaza dezvoltarea relatiilor amicale între natiuni si asigura protejarea
si acordarea de asistenta strainilor avand resedinta în alt stat.Nici un stat
nu este obligat sa întretina relatii diplomatice sau consulare, însa nu poate
sa omita a recunoaste obligatiile imperative pe care acestea le antreneaza si
care sunt în prezent codificate în Conventiile de la Viena din 1961 si 1963”.
“Hotararea din 24 mai 1980, referitoare la încalcarea
Conventiei de la Viena din 1961 cu privire la relatiile diplomatice si a
Conventiei de la Viena din 1963 cu privire la relatiile consulare”:
”Aceasta nu
înseamna ca Iranul nu este, în consecinta, liber de orice responsabilitate în
ceea ce priveste aceste atacuri; deoarece chiar atitudinea sa a fost în
contradictie cu obligatiile asumate pe plan international.Printr-un numar de
dispozitii ale Conventiilor din 1961 si 1963, în sarcina Iranului au fost
impuse cele mai categorice obligatii, în calitate de stat de resedinta, de a
lua toate masurile necesare pentru a asigura protectia Ambasadei si
consulatelor Statelor Unite, a personalului acestora, a arhivelor, a libertatii
de comunicare si a libertatii de miscare a membrilor personalului acestora.
Art 61.În opinia Curtii, obligatiile guvernului iranian
în discutie nu sunt numai obligatii de natura conventionala, stabilite prin
Conventiile de la Viena din 1961 si 1963, ci si obligatii rezultate din dreptul
international general[dreptul international cutumiar].
Art 62.Faptele retinute de Curte arata ca la 4 noiembrie
1979, guvernul iranian a omis sa ia masurile
necesare pentru a proteja localurile, personalul si arhivele misiunii
Statelor Unite de atacurile manifestantilor, sau sa ia orice fel de masuri fie
pentru prevenirea acestui atac fie pentru oprirea acestuia înainte de a fi
ajuns în punctul final. De asemenea, la 5 noiembrie 1979 Guvernul iranian a
omis sa ia masurile necesare pentru protejarea consulatelor Statelor Unite din
Tabriz si Shiraz. În plus, faptele releva, în opinia Curtii, faptul ca omisiunea Guvernului iranian de a lua aceste
masuri nu a fost datorata numai simplei neglijente sau lipsei de mijloace
adecvate.
Art 67. Aceasta inactiune a Guvernului iranian constituie
în sine o violare evidenta si serioasa a art.22, par.2 si a art.24,25,26,27,29
din Conventia de la Viena din 1961 cu privire la relatiile diplomatice si a
art.5 si 36 din Conventia de la Viena din 1963 cu privire la relatiile
consulare. În mod similar, inactiunea Guvernului iranian în ceea ce priveste
ocuparea consulatelor din Tabriz si Shiraz, antreneaza încalcari serioase si
evidente ale mai multor articole ale Conventiei din 1963.
Art 74. Aprobarea pe care Ayatolahul Khomeini si alte
organe de stat iraniene au acordat-o acestei situatii de fapt si decizia de a o
perpetua, a transformat continuarea ocuparii Ambasadei si a detinerii de
ostatici în acte ale statului. Militantii,
autori ai invaziei si rapitori ai respectivilor ostatici, au devenit astfel
agenti ai statului iranian, care este raspunzator pe plan international pentru
actele lor.
Art 77. Aceste fapte constituie, prin urmare, încalcari
suplimentare celor comise deja în raport cu prevederile Conventiei de la Viena
din 1961 si Conventiei de la Viena din 1963.
Pentru
aceste motive, Curtea,..., cu treisprezece voturi contra doua, decide ca
Republica Islamica Iran a încalcat obligatiile sale catre SUA în virtutea
conventiilor în vigoare între cele doua state, precum si în virtutea regulilor
îndelung stabilite ale dreptului international general.“
Încalcarea unei
norme internationale de catre un stat are drept consecinta stabilirea unui
raport juridic între statul lezat si statul vinovat.
Raspunderea
internationala constituie,
asadar, o institutie juridica în temeiul careia statul sau alt subiect de drept
international care a savarsit un fapt international ilicit este obligat sa
repare prejudiciile cauzate altui stat ori cetatenilor altui stat sau
comunitatii internationale prin acel fapt ilicit.
Prin urmare, statul Iran trebuie sa raspunda pentru
nerespectarea angajamentelor juridice pe care si le-a asumat, pentru
nesocotirea normelor precum si pentru
încalcarea unor obligatii rezultate din dreptul international general.
Existenta
raspunderii internationale a statului Iran se fundamenteaza pe teoria culpei , întrucat acesta a
încalcat diverse obligatii internationale, cum ar fi: inviolabilitatea
agentilor diplomatici si a misiunilor diplomatice.
Relatiile
diplomatice apar definite ca
fiind “conducerea,prin intermediul organelor reprezentative si prin mijloace
pasnice, a relatiilor externe ale unui subiect de drept international cu
oricare alt subiect sau subiecte.”
Prin relatii consulare se înteleg raporturile
stabilite între doua state ca urmare a exercitarii functiilor consulare de
catre organele unuia dintre acestea pe teritoriul celuilalt.
Criza ostaticilor ambasadei S.U.A din Teheran
(1979-1981), duce la ruperea relatiilor diplomatice americano-iraniene (7
aprilie 1980). Dupa moartea imamului Khomeiny (3 iunie 1989), persoanele care
s-au succedat la conducere Iranului au continuat si continua politica de
distantare fata de statele occidentale si de sprijinire a miscarilor islamice
militante din lume.
În
dreptul international luarea de ostatici
este reglementata prin "Conventia Internationala împotriva luarii de
ostatici", adoptata de Adunarea Generala ONU la 17 decembrie 1979. În
sensul conventiei mentionate, savarseste infractiunea de luare de ostatici
oricine rapeste libertatea unei persoane sau o retine si o ameninta cu moartea,
cu ranirea sau continua sa o detina, în scopul constrangerii unei terte parti
(stat, organizatie internationala, interguvernamentala, persoana juridica sau
fizica) sa îndeplineasca un anumit act sau sa se abtina de la aceasta.
Constrangerea
de actiune sau omisiune din punct de
vedere juridic apare ca o conditie explicita a libertatii persoanei.
Conventia
prevede ca o conditie – sine qua non
– ca statele semnatare sa demareze în mod urgent o cooperare internationala
privind eliberarea si adoptarea unor masuri eficace în scopul prevenirii,
combaterii si sanctionarii tuturor actelor de luare de ostatici.Potrivit
Conventiei luarea de ostatici este un act de terorism international. Masurile
eficace de prevenire/combatere/sanctionare sunt implementate în toate resursele juridice si judiciare
penale.Teroristii sau agresorii care executa asemenea acte de constrangere vor
fi urmariti, prinsi, sanctionati si extradati .
Nota:
Rezolvarea acestei teme s-a bazat in special pe cartea d-nei profesoare Jana Maftei (2010). Drept international public II. Galati: Editura Universitara Danubius.Carte pe care v-o recomand sa o cumparati.Este utila si pentru examene si faciliteaza procesul de cumparare.Se poate cumpara de la casieria Universitatii.
Bibliografie :
Maftei, Jana (2010). Drept international public II. Galati: Editura Universitara
Danubius. pp.43-52
Nastase,A.,Aurescu, B.,Galea, I., (2002).Drept diplomatic si consular.Bucuresti: Editura ALL Beck. Pp.13,20-22,175-177
#tema #sem2 #an2 #dreptinternational #janamaftei #nr1
