Tema 1 an 2 sem 2 Etica si deontologie judiciara

Tema 1 Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5 rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele aspecte:

a) Organizarea şi conducerea instanţelor judecătoreşti;

b) Ministerul Public.

Organizarea şi conducerea instanţelor judecătoreşti

Importanţa puterii judecătoreşti este dată de către Constituţie, care evidenţiază în conţinutul art. 126 că, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite delege”.

Organizată sub forma unui serviciu public, justiţia este o funcţie în slujba Statului de drept, cu titlu de monopol[1] asupra acesteia, ne mai putând funcţiona și alte servicii ce pot exercita atribuţii de justiţie cu caracter privat.

Ca și serviciu public, activitatea justiţiei este organizată pe fundamentul unor principii proprii de organizare şi funcţionare, apte să ofere justiţiabililor apărarea, dar şi recunoaşterea drepturilor acestora în mod echitabil şi într-un termen rezonabil.

Principiile, structura şi modul de organizare a sistemului judiciar român sunt consacrate în Constituţia României şi Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară republicată. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare şi judecătorii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă supremă care funcţionează în România, cu sediul în capitala ţării, fiind organizată în 4 secţii (secţia civilă şi de proprietate intelectuală, secţia penală, secţia comercială, secţia de contencios administrativ şi fiscal), Completul de 9 judecători şi Secţiile Unite. Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se exercită de preşedinte, vicepreşedinte şi colegiul de conducere.

Curţile de apel sunt instanţe în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. În cadrul curţilor de apel funcţionează complete specializate pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Tribunalele sunt organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ. În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau complete specializate pentru: cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale. Există însă, și tribunale specializate înființate pe domenii la nivelul judeţelor şi al municipiului cum sunt: Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov; Tribunalul Comercial Cluj; Tribunalul Comercial Mureş; Tribunalul Comercial Argeş.

Judecătoriile sunt instanţe organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti. În raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa secţii sau complete specializate. La nivelul acestor instanţe, legea prevede organizarea secţiilor sau a completelor specializate pentru minori şi familie. Fiecare instanţă judecătorească este condusă de un preşedinte care exercită atribuţii manageriale. Secţiile instanţelor judecătoreşti sunt conduse de câte un preşedinte de secţie. În cadrul fiecărei instanţe funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte cu privire la problemele generale de conducere ale instanţei.

Cu excepţia judecătoriilor şi a tribunalelor specializate, toate celelalte instanţe judecătoreşti menţionate au personalitate juridică.

Instanţele militare sunt organizate în tribunale militare, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea Militară de Apel Bucureşti. Fiecare are statut de unitate militară, cu indicativ propriu, iar circumscripţiile acestor instanţe sunt prevăzute în Anexa 2 la Legea nr. 304/2004 republicată. Tribunalele militare funcţionează în municipiile: Bucureşti, Cluj-Napoca şi Timişoara, iar Tribunalul Militar Teritorial şi Curtea Militară de Apel, în municipiul Bucureşti.

MINISTERUL PUBLIC

Constituția României și Legea 304/2004 actualizează instituția Ministerului Public ca organ al autorității judecătorești.[2] Potrivit prevederilor art.131 alin. 1 din Constituție, „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept precum și drepturile și libertățile cetățenilor“.

Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic. Procurorul nu poate acţiona decât în limitele competenţei sale, prin mijloacele şi în cazurile stabilite prin dispoziţiile legale.

Potrivit principiului imparţialităţii, în spiritul prevederilor art.16 din Constituţie care statuează că „Nimeni nu este mai presus de lege”, procurorul trebuie să vegheze ca organele la a căror activitate participă sau a căror activitate o supraveghează, să aplice legea fără discriminare.

Subordonarea ierarhică, un alt principiu al activităţii Ministerului Public, se concretizează în aceea că procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului acelui parchet, iar acesta din urmă este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie teritorială. Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, dar în instanţă procurorul de şedinţă este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză.

Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor din subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora dacă sunt contrare legii. În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. Lucrările repartizate pot fi trecute altui procuror numai în cazul suspendării sau al încetării calităţii acestuia, ori în absenţa sa, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care împiedică rezolvarea sa.

Atribuţiile Ministerului Public pot fi grupate, în mod convenţional, în două categorii:

-          Judiciare cum ar fi: sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale; exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege; participarea, în condiţiile legii, la soluţionarea cauzelor penale sau civile; exercitarea căilor de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege.

-          Extrajudiciare printre care amintim: studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, elaborarea de propuneri în vederea eliminării ecestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu.

Există însă şi atribuţii ale Ministerului Public ce au un caracter judiciar şi deopotrivă administrativ, ca: efectuarea urmăririi penale şi, după caz, supravegherea acesteia, controlul activităţii altor organe de cercetare penală; apărarea drepturilor şi interesele minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii.

Cele mai importante atribuţii ale Ministerului Public sunt exercitate de către procurori în cadrul procesului civil şi penal.

Modul de organizare a Ministerului Public este prevăzut în legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Parchetul constituie structura organizatorică de bază a Ministerului Public și este alcătuit din totalitatea magistraţilor (procurorilor) care exercită funcţiile specifice Ministerului Public pe lîngă o anumită instanţă de judecată.

Parchetele funcționează câte unul pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori şi familie şi judecătorie. Pe lângă fiecare instanţă militară funcţionează un parchet militar. Parchetele au sediul în localităţile în care îşi au sediul instanţele pe lângă care funcţionează şi au aceeaşi circumscripţie cu acestea.

Parchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe lângă tribunale au personalitate juridică și au în structura lor secţii, în cadrul cărora pot funcţiona servicii şi birouri. Parchetele de pe lângă curţile de apel au în structură şi câte o secţie pentru minori şi familie.

Parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse de procurori generali, iar parchetele de pe lângă tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi judecătorii sunt conduse de prim-procurori.

Secţiile, serviciile şi birourile parchetelor de pe lângă instanţe sunt conduse de procurori şefi. În cadrul fiecărui parchet funcţionează colegii de conducere, care avizează problemele generale de conducere ale parchetelor.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct, un adjunct şi trei consilieri, are personalitate juridică, gestionează bugetul Ministerului Public și coordonează activitatea tuturor parchetelor

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie având atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea reglementate în Legea nr. 508/2004 modificată şi completată.

Departamentul Naţional Anticorupţie funcționează, ca structură autonomă și cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind independent în raport cu instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice. D. N. A. este condus de un procuror şef, ajutat de 2 procurori şefi adjuncţi şi 2 consilieri, fiind coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea Departamentului Naţional Anticorupţie sunt stabilite în O.U.G. nr. 43/2002 modificată şi completată.

#tema1 #eticasideontologiejudiciara #etica #deontologie #judiciara #tema1 #an2 #sem2

---

[1] I. Leș, Instituții judiciare contemporane, Editura C.H. Beck, București, 2007, p.32.

[2] F. Măgureanu, Organizarea sistemului judiciar, Editura Universul Juridic, București, 2006, p. 94.

Read More

Rezolvare Tema nr.2 an 2 Drept Civil sem. 1

Rezolvare Tema nr.2 an 2 Drept Civil sem. 1

SUBIECTUL NR. 1 (10 p.)

Proprietatea lui Primus este delimitată în mod natural de cea a lui Secundus, printr-un râu cu un debit mic de apă. În anotimpurile ploioase acesta se umflă şi devine adânc şi periculos, apele sale fiind tulburi şi greu de trecut dacă nu există un pod sau ceva improvizat în acest sens. După topirea bruscă a zăpezii, acesta s-a umflat şi a inundat proprietăţile celor doi riverani. După retragerea apelor între aceştia a izbucnit un litigiu, care a fost dedus judecăţii instanţei competente. Conflictul de interese adus în faţa instanţei constă în următoarele:

- la momentul retragerii râul şi-a schimbat cursul, cu alte cuvinte a lăsat o porţiune de teren în plus pe proprietatea lui Secundus şi a ocupat o porţiune corespunzătoare pe proprietatea lui Primus; în această situaţie, Primus a revendicat de la Secundus partea din terenul cu care proprietatea lui Secundus a crescut, respectiv proprietatea lui Primus s-a diminuat;

- de asemenea, în momentul umflării râului, din porţiunea de teren proprietatea lui Secundus s-a desprins o bucată însemnată de teren care s-a alipit la proprietatea lui Primus; Secundus a reclamat această porţiune de teren, dar Primus a refuzat, considerând că, prin situaţia creată, pretenţiile părţilor au fost compensate;

- în această stare de neînţelegere, Primus a prins de multe ori în capcanele sale o serie de animale de casă ale lui Secundus, acesta din urmă solicitând despăgubiri pentru animalele prinse şi ucise. Primus a recunoscut că acestea au fost prinse de el, dar nu le-a ademenit, ci au venit singure şi nu vede de ce să le mai restituie. Instanţa a dat dreptate atât lui Secundus, dar şi lui Primus.

Probleme de soluţionat:

1. Ce instituţie de drept civil este incidentă în speţă?

2. De câte feluri este aceasta, stabilind şi exemple pentru fiecare caz.

3. Definiţi modalitatea şi arătaţi sediul materiei.

4. Câte tipuri ale instituţiei identificaţi în speţă?

5. Cum soluţionaţi speţa?

Rezolvare

Conform art. 557 alin. 1 din noul Cod civil, „dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi.”

Prezenta speţă face referire la dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune. Noul Cod civil prevede în art. 567că: „Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel.”

Textul consacră principiul potrivit căruia proprietarul unui bun dobândeşte, în temeiul accesiunii, proprietatea a tot ce se uneşte sau se încorporează cu acesta. Esenţial în materia accesiunii este ca cele două bunuri care se unesc să aibă proprietari diferiţi. De regulă, proprietarul bunului considerat mai important va fi proprietar al bunului mai puţin important.

Accesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii originar, cel care invocă accesiunea este considerat primul proprietar al bunului, fără să opereze o transmisiune a dreptului de proprietate. „Această dobândire nu presupune o transmitere a dreptului de proprietate de la o persoană la alta. În cazul accesiunii dreptul de proprietate asupra unui lucru (cel accesoriu) se stinge şi fie se naşte un drept nou de proprietate în patrimoniul proprietarului bunului principal, fie se măreşte obiectul dreptului de proprietate asupra acestui bun”.^[1]

Prin accesiune nu pot fi dobândite bunurile ce fac parte din domeniul public.

Potrivit art. 568 din noul Cod civil, accesiunea este de două feluri:

-                           naturală atunci când unirea sau încorporarea este urmarea unui eveniment natural;

-                           artificială când rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte persoane.

Din textele consacrate accesiunii de către noul Cod civil, rezultă că accesiunea poate privi bunuri imobile ori bunuri mobile, ceea ce înseamnă că accesiunea poate fi imobiliară şi mobiliară.^[2]

În speţa prezentată suntem sub incidenţa accesiunii imobiliare naturale ca şi instituţie de drept civil.

1. Prima situaţie potrivit art. 570 din noul Cod civil, cea în care râul şi-a schimbat cursul lăsând o porţiune de teren în plus pe proprietatea lui Secundus şi a ocupat o porţiune corespunzătoare pe proprietatea lui Primus, „proprietarul fondului riveran dobândeşte, de asemenea, terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat de la ţărmul respectiv.” Această situaţie reprezintă o variantă a aluviunii din moment ce proprietarul riveran dobândeşte, de asemenea, terenurile astfel formate, expresia „de asemenea” folosită de art. 570 urmând a fi raportată la dispoziţiile art. 569 noul Cod civil privitoare la aluviune care dispune că „adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat”. Textul se aplică în ipoteza în care o persoană deţine un teren pe malul unei ape curgătoare, aceasta se retrage treptat, eliberând astfel o suprafaţă de teren, iar proprietarul terenului situat pe malul apei curgătoare va dobândi în proprietate şi suprafaţa de teren astfel apărută.

În vechea reglementare (art. 496 C. civ. 1864) era prevăzut expres că „tot ale proprietarului riveran sunt şi pământurile lăsate de apele curgătoare, când ele se retrag pe nesimţite de la unul din ţărmuri şi se îndreaptă spre celălalt ţărm; proprietarul ţărmului de unde apa s-a retras profită de aluviune, fără ca proprietarul ţărmului opus să poată reclama pământul cel pierdut”.

Astfel, proprietarul fondului spre care s-a retras apa (Primus) nu va putea să ceară despăgubiri pentru pierderea suferită de la cel căruia i-a profitat retragerea apelor (Secundus) şi nici nu poate revendica terenul ce a fost descoperit. Aşadar, Secundus nu-i datorează despăgubiri lui Primus, instanţa va respinge acţiunea în revendicare formulată de Primus.

2. Şi în cea de a doua situaţie avem de a face cu accesiunea imobiliară naturală ca şi mod de dobândire a proprietăţii – avulsiunea –, deoarece unirea sau încorporarea porţiunii de teren desprinsă din proprietatea lui Secundus este urmarea unui eveniment natural ce are loc fără intervenţia lui Primus, cel căruia i s-a alipit terenul desprins.

Avulsiunea este reglementată în noul Cod civil de art. 572 ce constă în ruperea unei bucăţi de teren, ca urmare a acţiunii apelor curgătoare (de regulă în caz de viituri), şi alipirea ei la un teren riveran situat în aval ce aparţine altui proprietar.

Textul dispune că proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse, dacă o revendică în termen de 1 an de la data săvârşirii evenimentului. Dacă nu o face, terenul va deveni proprietatea celui unde acesta s-a alipit, chiar dacă acesta nu a intrat în posesia lui.^[3]

Avulsiunea nu poate opera în detrimentul proprietăţii publice, care este inalienabilă, iar acţiunea în revendicare a terenului proprietate publică smuls este imprescriptibilă.

Instanţa va admite acţiunea în revendicare formulată de Secundus doar dacă acesta se va încadra în termenul de 1 an de la data producerii evenimentului.

3. Cea de a treia situaţie, Primus a prins de multe ori în capcanele sale o serie de animale de casă ale lui Secundus, se referă la accesiunea naturală asupra animalelor reglementată de alin. (1) şi alin. (2) al art. 576 din noul Cod civil, care prevede că:

„(1) Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă, dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul terenului pe care acestea au fost găsite.”

Din această dispoziţie rezultă că animalele domestice trebuie să intre pe terenul altei persoane din pură întâmplare, fără ca aceasta să fi provocat în vreun fel pătrunderea animalului pe terenul său. Proprietarul terenului pe care a fost găsit animalul domestic rătăcit are obligaţia să declarare această împrejurare la primăria localităţii pe raza căreia se află terenul. În termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute de proprietarul care a găsit animalele, proprietarul animalelor rătăcite poate cere restituirea lor fără a fi nevoie de introducerea unei acţiuni în justiţie; simpla solicitare a restituirii animalelor adresată de proprietarul acestora „găsitorului” este suficientă pentru a reintra în stăpânirea lor.^[4]

(2) „Porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar aparţin acestuia cât timp rămân pe fond, cu excepţia cazului în care trecea a fost provocată prin fraudă sau prin artificii”.

Conform textului animalele aparţin proprietarului fondului din momentul în care se stabilesc pe fond, proprietarul pierzând proprietatea acestora din momentul în care acestea părăsesc fondul. Din acest motiv proprietarul fondului nu poate să revendice sau să ceară daune interese de la proprietarul fondului vecin.

Pentru faptul că Primus a prins în capcanele sale animalele domestice ale lui Secundus, acţiune ce contravine dispoziţiilor art. 576 alin. (1) şi alin (2) din noul Cod civil, primus va fi obligat de către instanţă să restituie animalele domestice sau să îl despăgubească pe Secundus în situaţia în care acestea nu mai există.

SUBIECTUL NR. 2 (5 p.)

Analizaţi comparativ uzucapiunea pornind de la prevederile acestora în Vechiul Cod civil şi actuala reglementare.

Rezolvare

Analizând comparativ cele două reglementari ale acestei instituţii - uzucapiunea- observăm că vechiul cod civil nu se mai află în concordanţă cu evoluţia şi dinamica situaţiei sociale şi mai ales economice când inflaţia are un rol determinant în stabilirea valori economice a unui bun.

Posesia, în vechiul cod civil este definită ca „deţinerea unui lucru sau folosinţa unui drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”, spre deosebire de noul cod civil care foloseşte un limbaj nu atât de ambiguu: „posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar”.

Analizând posesia ca stare de fapt, se observă calitatea acesteia de a produce unele drepturi  independente de vreun drept anterior al posesorului. Posesia creează o aparenţă a dreptului de proprietate, astfel încât posesorul este prezumat însăşi titularul dreptului de proprietate.

Efectul cel mai important, este dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat o perioada îndelungată de timp, anume, prin uzucapiune. În vechiul cod civil termenele prescripţiei achizitive diferă după cum posesorul este de bună – credinţă, caz în care imobilul se uzucapează în 10-20 de ani, iar când este de rea credinţă, în 30 de ani.

În noua reglementare, termenele de prescripţie achizitivă sunt foarte mult reduse, 10 ani pentru uzucapiunea extratabulară, respectiv 5 ani pentru cea  tabulara ţinându-se seama de momentul înscrierii în cartea funciară. După cum se observă, daca în codul de la 1865 punctul de referinţă era buna – credinţă sau justul titlu, noul cod civil consacră înscrierea în cartea funciară, momentul de referinţă fiind data la care s-au făcut menţiunile în cartea funciară, şi desigur s-a menţinut condiţia bunei – credinţe.

În cadrul acestei instituţii atât în vechiul cod cât şi în noua reglementare, când imobilul este posedat de doi posesori succesiv, există posibilitatea contopirii perioadelor de timp cât aceştia au posedat bunul, operaţie ce poartă denumirea de „joncţiunea posesiilor”.

Spre deosebire de bunurile imobile, bunurile mobile se dobândesc prin prescripţie instantanee, excepţie făcând bunurile furate sau pierdute unde noul cod civil nu aduce nicio schimbare.

Având în vedere că termenele prescripţiei achizitive au fost stabilite încă din dreptul roman, se impunea o schimbare radicală ale acestei instituţii.

---

[1] V. Stoica, „Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 318.

[2] C. Bîrsan, „Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 359.

[3] C. Bîrsan, op. cit., p. 361.

[4] C. Bîrsan, op. cit., p. 363.

Read More