Tema nr.2 Drept Procesual Civil anul 4 semestrul 1

Tema nr.2 Drept Procesual Civil anul 4 semestrul 1

1. Termenele de procedura si sancțiunile procedurale.

Termenele de procedura si sancțiunile procedurale Cunoasterea termenelor in care trebuie exercitate drepturile si obligatiile procesuale ale partilor precum si cunoasterea sanctiunilor aplicabile in cazul nerespectarii termenelor reprezinta una dintre problemele semnificative ale dreptului procesual civil  . Termenele se regasesc in Codul de procedura civila in Cartea a ii-a, titlul ii- Dispozitii generale de procedura, cap. 3-Termenele. Termenele de procedura reprezinta durata inauntrul careia trebuie indeplinit actul sau trebuie realizat dreptul. Clasificarea termenelor procedural poate fi facuta in functie de mai multe criteria si anume: 1.in functie de sursa lor sau modul in care ele sunt stabilite exista: a)termene legale , cele stabilite prin lege si a caror utilitate depaseste sfera intereselor private. b)termene judecatoresti, cele stabilite de instant sau de presedintele acesteia, care pot fi modificate, scurtate sau prelungite. c)termene conventionale, adica acele termene care sunt convenite de parti , daca legea le permite. 2.in functie de caracterul lor sau intr-o alta formulare, potrivit cu scopul lor pot fi: a)termene imperative adica acelea inauntrul carora trebuie sa se manifeste o anumita conduit procesuala. b)termene de recomandare, cele in cadrul carora este indicat sa se efectueze anumite acte ori sa se realizeze anumite activitati procesuale; termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotararii, daca legea nu dispune altfel. 3.in functie de efectul pe care il produc sau intr-o alta formulare , potrivit cu sanctiunea lor, termenele procedural pot fi grupate in: a)termene absolute, cele irepresibil obligatorii pentru parti si instant de respectarea lor depinzand direct validitatea sau invaliditatea actului procedural; b)termene relative, care nu atrag nici nulitatea , nici decaderea, dar pot justifica , eventual, alte sanctiuni,de ordin disciplinar, pecuniar etc.; 4.in functie de modul de determinare a duratelor, pot fi: a)termene fixe, desemnand o durata uniformasi invariabila; b) termene minime, desemnanad durata strict necesara , dupa consumarea careia este ingaduita efectuarea valabila a unui act procedural; c)termene maxime, desemnand data sau momentul procesual ce nu poate fi deposit. 5.dupa modul de calcul termenele pot fi: a)termene de succesiune, ele calculandu-se spre inainte; b)termene de regresiune, can dele se calculeaza spre inapoi. 6.dupa cum exista sau nu posibilitatea cunoasterea momentului cand se va implini termenul acestea pot fi: a)termene certe, adica précis determinate; b)termene incerte, imprecise determinate, dar sigure; 7.functie de modaliatatea tehnica de stabilire , termenele pot fi: a) termene directe, prevazute ca atare , explicit; acestea sunt in general termenele pentru exercitarea cailor de atac. b)termene indirecte, implicite, cele ce rezulta din anumite conditii fixate de lege; 8. dupa cum ele pot fi modificate sau nu, exista: a)termene rigide sau inflexibile, cele care nu sunt succeptibile de abreviere sau de prorogare; nu pot fi scurtate sau prelungite. b)termene mobile sau flexibile, care, dimpotriva, pot fi scurtate sau prelungite; 9. daca exista sau nu posibilitatea intreruperii ori a suspendarii, termenele procedural pot fi: a)termene continue, adica fara posibilitatea de a fi intrerupte ori suspendate; b)termene discontinue, cele care, in limitele si in conditiile prevazute de lege, sunt susceptibile de intrerupere sau suspendare; 10.potrivit cu unitatea de masurare a timpului, termenele pot fi stabilite pe minute, ore, zile, saptamani, luni, trimestru, semestru, ani. Aceasta clasificare intereseaza mai ales sub aspectul calculului termenului de procedura. Calculul termenelor procedurale Art. 101C.pr.civ. ofera reperele esentiale pentru calculul termenelor de procedura, mai putin in cazul celor statornicite pe minute, care insa, sunt socotite de momento ad momentum. Termenele stabilite pe ore incep sa curga de la miezul noptii zilei urmatoare. Din acel moment, ele curg de la ora la ora, de hora ad horam. Termenul de 24 de ore se calculeaza tot astfel, asa incat el nu trebuie confundat cu termenul de o zi. Termenele stabilite pe zile curg de la o zi la alta, nu de la ora la ora sau de momento ad momentum. Termenele statornicite pe ani, luni sau saptamani sfarsesc in ziua anului, lunii sau saptamanii corespunzatoare zilei de plecare. Intreruperea si suspendarea termenelor procedurale Intreruperea termenului de procedura inseamna modificarea cursului acestui termen , in sensul ,,stergerii,,, al ,, inlaturarii,, perioadei consumate inainte de aparitia cauzei de intrerupere si inceperea unei noi perioade, de regula facand parte din acelasi termen, dupa incetarea cauzei de intrerupere. Cauzele de intrerupere pot fi cauze generale, altele sunt cauze speciale. Cauzele generale ale intreruperii termenului de procedura nu sunt reglementate sistematic in legea de procedura civila, asa cum asemenea cauze sunt reglementate in materia prescriptiei extinctive. Suspendarea termenelor procedurale Suspendarea termenului de procedura inseamna modificarea cursului acestui termen, in sensul opririi lui pe durata existentei unor situatii limitative prevazute de lege, la sfarsitul carora acelasi termen isi reia cursul, socotindu-se si timpul consumat inainte de suspendare. Cauzele de suspendare pot fi cause generale si cauze speciale. Sanctiuni procedurale In intreaga istorie a dreptului sanctiunile au constituit o component esentiala a sistemului juridic. Sanctiunea , sub diferitele sale formr de manifestare, intervine ori de cate ori exigentele legii au fost nesocotite. Respectarea legalitatii este o cerinta fundamentala a consolidarii statului de drept. Functiile sanctiunilor procedurale Sanctiunile procedural exercita doua functii importante: -o functie preventive-educativa. Aceasta functie se realizeaza in cadrul tuturor sanctiunilor procedurale . - o functie represiv-intimidanta. Aceasta functie se concretizeaza in coercitiunea specifica fiecarei sanctiuni procedural(nulitatea, decaderea etc.). Rolul sanctiunilor procedurale Sanctiunile procedural au in toate situatiile un rol deosebit de important, intrucat ele sunt destinate sa contribuie la o optima administrare a justitiei. Fara existent unor sanctiuni procedurale activitatea judiciara, bazata pe confruntarea unor interese contradictorii, nu s-ar putea realiza in conditii proprii unui stat de drept. Consacrarea drepturilor si obligatiilor procesuale ar ramane doar formala , in lipsa unor sanctiuni care sa intervina pentru a impune o conduit adecvata a participantilor la activitatea judiciara. Dar sanctiunile procedural nu corespund numai unui interes general, ci si unui interes concret al partilor litigiante pentru care procesele civile nu trebuie bsa se eternizeze, ci dimpotriva se impune sa fie solutionate cu respectarea tuturor garantiilor prevazute de lege. In aceste conditii se poate afirma ca sanctiunea de drept procesual reprezinta ea insasi o garantie a restabilirii ordinii de drept si in ultima instant a drepturilor subiective contestate. Identificarea principalelor sanctiuni procedurale Decaderea Expirarea termenului procedural atrage, dupa caz, perimarea, nulitatea, decaderea sau alte sanctiuni, precum amenda civila, masuri disciplinare etc. in fapt , decaderea precede si provoaca nulitatea actului procedural. Ea nu poate fi insa decat efectul si sanctiunea expirarii unui termen legal, imperativ-onerativ. Termenele judecatoresti sau cele convetionale, chiar si termenele legale, dar de ,, asteptare sau ,,prohibitive,, , nu sunt sanctionate cu decaderea , ci eventual, cu alte sanctiuni. Uneori decaderea ca sanctiune a termenului procedural nu este explicit indicate in textul de lege, dar ea este evocate prin sinonime. Clasificarea decaderilor Decaderile se clasifica in: a)decaderi riguroase, prevazute deci de lege, instant doar urmand sa le constate in urma invocarii lor; b) decaderi cominatorii, lasate la aprecierea instantei. In sistemul nostru, toate decaderile sunt ,, riguroase,, si totodata ,,restrictive,,. Functiile decaderii Functiile decaderii pot fi considerate urmatoarele: a)functia preventiva , care , derivand din virtualitatea decaderii, stimuleaza ,,activismul,, procesual al partilor si buna lor credinta in exercitarea drepturilor procesuale; b) functia sanctionatoare , constand in pierderea dreptului sau privarea partii de un drept procesual. Dar , totodata, functia sanctionatoare a decaderii se obiectiveaza si intr-un alt mos, anume in faptul ca actul indeplinit peste termen este nul, realizandu-se astfel functia reparatorie a nulitatii. Constatarea decaderii apartine instantei in fata careia aceasta a fost invocate sau care , din oficiu, are obligatia sa o constate. Odata constatata, decaderea se pronunta de catre instant , printr-o incheiere susceptibila de apel sau de recurs inpreuna cu fondul. Tardivitatea caii de atac se pronunta insa printr-o hatarare(decizie). Efectele decaderii In ceea ce priveste efectele decaderii acestea sunt: a)pierderea dreptului sau privarea de un drept; b)ineficienta actului procedural tardiv. Nulitatea Prin nulitate se desemneaza, in general, sanctiunea ce se poate aplica in cazul nesocotirii anumoitor dispozitii legale sau ,,mijlocul ethnic prevazut de lege pentru a asigura respectarea conditiilor de validitate a actului juridic,, . Clasificarea nulitatilor procedurale Clasificarea nulitatilor reprezinta o problema de real interes atat theoretic , cat si practice, intrucat ea vizeaza si regimul juridic al acestora. In realitate in literature de specialitate au fost folosite mai multe criteria pentru departajarea diferitelor categorii de nulitati procedurale si anume: 1.in functie de natura normelor de procedura incalcate nulitatile se clasifica in :nulitati absolute si nulitati relative. -este cea mai importanta clasificare care se face in doctrina si a caror implicatii practice sunt deosebite, caci ea serveste si pentru determinarea regimului juridic al nulitatilor. 2.in functie de izvorul lor nulitatile pot fi: nulitati exprese si nulitati virtuale . -nulitatile exprese sau textual ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege. -nulitatile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care isi au izvorul in nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli de drept procesual civil. 3. in functie de raportul cazual specific intre actele de procedura nulitatile pot fi: nulitati proprii si nulitati derivate. -nulitatea proprie reprezintasanctiunea care lipseste de eficienta juridical actul de procedura indeplinit cu nesocotirea conditiilor sale de validitate. - nulitatea derivate reprezinta o consecinta a invalidarii unor acte procedurale anterioare si fata de care actul in cauza se afla intr-un raport de dependenta functionala . 4. dupa natura conditiilor care determina ineficienta actului de procedura nulitatile pot fi : nulitati intrinseci si nulitati extrinseci. -nulitatile intrinseci intervin in cazul nesocotirii unor cerinte ce tin de natura sau substanta actului de procedura. -nulitatile extrinseci intervin in cazul nesocotirii nunor conditii exterioare ale actului de procedura. 5.dupa intinderea efectelor distructive ale sanctiunii nulitatile pot fi: nulitati totale si nulitati partiale. 6. dupa modul cum opereaza nulitatile pot fi: nulitati de drept si nulitati judiciare. -nulitatile judiciare sunt acelea care opereaza in temeiul legii fara sa mai fie necesara o hotarare de constatare a efectelor produse. Perimarea procesului civil Perimarea se infatiseaza ca o sanctiune ce se rasfrange asupra intregii activitati judiciare si care este determinata tocmai de lipsa de staruinta a partilor in solutionarea litigiului. Doctrina procesuala considera ca perimarea are un character mixt de sanctiune si de prezumtie de desistare de la judecata. Amenzi judiciare Amenda judiciara este sanctiunea care se aplica de catre instant persoanei care a savarsit o abatere in cursul ativitatii de judecata. Trasaturile amenzii judiciare sunt urmatoarele: a)amenda judiciara este sanctiunea care se aplica cumulative sau separat in cazul savarsirii unei abateri in cursul procesului civil, in cazul deci al incalcarii obligatiilor procesuale de catre parti sau de alti participant la activitatea judiciara. b)pentru faptele prevazute expres de lege pot fi amendate si alte personae decat acelea care au calitatea de parti ori participa la activitatea judiciara. c)sanctiunea amenzii judiciare se poate aplica numai in cazurile si in limitele prevazute de legea procedural; d)amenda si despagubirea se stabilesc , dupa caz , de instanta de judecata ori de catre presedintele instantei de executare; f)impotriva incheierii exista numai calea cererii de reexaminare in urma careia , dupa caz, instanta de judecata sau presedintele instantei de executare poate sa revina asupra amenzii ori despagubirii sau sa dispuna reducerea acestora; g)cererea de reexaminare poate fi facuta in termen de 15 zile dupa caz, de la data la care a fost luata masura sau de la data comunicarii incheierii; h) cererea se solutioneaza prin incheiere irevocabila, data in camera de consiliu, de catre instant de judecata ori de catre presedintele instantei de executare care a aplicat amenda sau despagubirea. Sanctiuni disciplinare Raspunderea disciplinara presupune, indeobste, savarsirea unei abateri disciplinare, avand ca elemente constitutive urmatoarele: a)o fapta –actiune sau inactiune-prin care se incalca obligatiile de serviciu; b)un subiect, autor al faptei, totdeauna persoana fizica, susceptibila sa raspunda juridiceste; c)vinovatia autorului faptei, sub forma intentiei sau a culpei. Se observa ca sanctiunile disciplinare au anumite functii bine determinate , acestea fiind: functia preventive-educativa si functia represiv-intimidanta. De altfel sanctiunile procedural determina o mai buna administrare a justitiei. In acest context se remarca obligativitatea respectarii termenelor de procedura in vederea realizarii drepturilor si intereselor legitime ale partilor, ele avand rolul de a ritma timpul procesului civil, iar in cazul nerespectarii acestor rtermene dispozitiile ;egale impugn anumite sanctiuni tocmai in scopul desfasurarii ritmice, operative a procesului civil.

Read More

Tema nr.2, Dreptul familiei, anul 4, semestrul 1

dreptul familiei (imagine generată cu AI midjourney.com)

Tema nr.2 Dreptul familiei anul 4 semestrul 1

TEMA 2

a) Calculați perioada legală de concepție a unui copil născut pe data de 20 iulie 2014. Mama copilului s-a căsătorit pe data de 1 martie 2014 (2 p.)

 R: Pentru a calcula perioada legală de concepție, putem utiliza data nașterii copilului și adăuga 266 de zile (sau 38 de săptămâni) - aceasta este durata medie a unei sarcini umane.

Așadar, perioada legală de concepție pentru un copil născut pe 20 iulie 2014 ar fi:

20 iulie 2014 - 266 zile = 27 octombrie 2013

Acest lucru înseamnă că data aproximativă a concepției este undeva în jurul datei de 27 octombrie 2013.

În ceea ce privește data căsătoriei, aceasta nu este direct relevantă pentru calculul perioadei de concepție, deoarece poate exista o variație a momentului concepției de la caz la caz și nu este neapărat legată de data căsătoriei.

b) Având aceste date, menționați care este . (1 p.)

Perioada legală de concepție a unui copil născut pe data de 20 iulie 2014 este între 22 octombrie 2013 și 28 ianuarie 2014. Aceasta se calculează prin adăugarea a 266 de zile (durata medie a unei sarcini) la data nașterii și scăderea acestei sume din data nașterii.

Mama copilului s-a căsătorit pe data de 1 martie 2014, ceea ce înseamnă că perioada cuprinsă între 22 octombrie 2013 și 28 ianuarie 2014 se afla înainte de căsătorie.

statutul legal al copilului

 În mod normal, în această situație, copilul ar fi considerat ilegitim și ar avea anumite restricții în ceea ce privește drepturile succesorale și de moștenire. Cu toate acestea, aceste restricții nu mai sunt aplicabile în România începând cu data de 1 ianuarie 2015, când a intrat în vigoare noul Cod Civil.

Astfel, statutul legal al copilului este acela de copil legitim.

c) Plecând de la o situație imaginară, redactați o acțiune în tăgada paternității promovată de soțul mamei sau de mama copilului (4 p.).

d) În situația în care se admite acțiunea în tăgada paternității formulată de dumneavoastră, precizați cum se stabilește paternitatea copilului față de un alt bărbat       

                

 e) În cazul în care acțiunea în tăgada paternității se respinge şi, ulterior, intervine divorţul părinților copilului, precizați în ce condiții acest copil (minor) poate fi adoptat de viitorul soţ al mamei, pe baza dispozițiilor Legii nr. 273/2004 (3 p.)

 f) Calculați cuantumul pensiei de întreținere la care poate fi obligat de instanța de judecată tatăl în favoarea copilului minor, în ipoteza unor venituri din muncă în cuantum de 2.400  lei și a unor rate bancare lunare în sumă de 1.200 lei. Menționăm că pârâtul mai are un copil dintr-o căsătorie anterioară și un copil din afara căsătoriei recunoscut (2 p.).

Toate subiectele sunt obligatorii pentru obținerea punctajului maxim. (15 p.) 

dreptul familiei #dreptulfamiliei

transiton word

Here are some examples about transition words / phrase:

enumerate: and, first of all, also, another, furthermore, finally, in addition

cause: because, so, due to, while, since, therefore

comparison/ contrast: same, less, rather, while, yet, opposite, much as, either

conclusion: as a result, hence, consequently, therefore, in conclusion

fuzzy signals: seems like, maybe, probably, almost

emphasis: most of all, most noteworthy, especially relevant

cuvinte tranzitive în română 

Iată câteva exemple despre cuvinte/expresie de tranziție: enumera: și, în primul rând, de asemenea, altul, mai departe, în sfârșit, în plus; cauza: deoarece, deci, datorita, in timp ce, din moment ce, prin urmare; comparație/ contrast: același, mai puțin, mai degrabă, în timp ce, totuși, opus, mult ca, fie;

concluzie: ca urmare, deci, în consecință, deci, în concluzie; semnale neclare: pare, poate, probabil, aproape; accent: mai ales, cel mai demn de remarcat, deosebit de relevant;

Read More

Tema nr.2 drept civil anul 4 semestrul 2

Speţa nr. 1

Prin înscrisul sub semnatură privată datat 1 septembrie 1997 şi intitulat „Contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere” M.T. şi M.G. au convenit cu M.T.V. să-i transmită în proprietate o casă şi anexe gospodăreşti, terenul aferent gospodăriei, precum şi 8 terenuri agricole în schimbul întreţinerii obligându-se a face demersurile legale pentru transferul dreptului de proprietate .

Promitentul M.T. a decedat la 15 septembrie 1997.

La data de 6 ianuarie 1998 M.A., fiică a defunctului M.T., a solicitat constatarea nulităţii absolute a convenţiei din 1 septembrie 1997 şi partajarea bunurilor obiect al acestei convenţii între moştenitorii lui M.T., anume reclamanta M.A. (fiica) şi M.G. soţia supravieţuitoare.

Probleme de soluţionat:

a) Clasificaţi bunurile cuprinse în contractual încheiat între M.T. şi M.G., pe de o parte, şi M.T.V., pe de altă parte, ţinând cont de criteriile pe care le cunoaşteţi. (2 puncte).

b) Se poate considera că între M.T: şi M.G, pe de o parte, şi M.T.V, pe de altă parte,  s-a încheiat un act juridic valabil? Argumentaţi. (3 puncte)

c) Câte părţi identificaţi în raporul juridic născut între M.T, M.G şi M.T.V.? (1 punct)

d) Care este natura raportului juridic civil concret din speţă? (1 punct)

e) Care sunt caracteristicile dreptului lui M.T.V., născut din convenţia încheiată? (2 puncte)

f) Ce soluţie va da instanţa? (1 punct)

               Speţa nr. 2

Petenta A.S. a introdus acțiune în justiție în contradictoriu cu pârâta S.D., solicitând instanței să o oblige pe pârâtă să plătească către reclamantă suma de 4560 lei reprezentând chiria neachitată în perioada mai-decembrie și de 456 lei reprezentând penalități de întârziere.

       Motivându-și acțiunea, petenta A.S. susține că a închiriat pârâtei,  prin contractul încheiat de cele două părți, un spațiu cu destinație de locuință, contract în care s-a stipulat o chirie în cuantum de 65 USD pe lună și 0,05% penalități de neplată a chriei pentru fiecare zi de întârziere.

Pârâta  a susținut că, la rândul ei, a subînchiriat, ceea ce nu era interzis în contractul principal, o cameră lui S.E., iar celelalte două lui D.R., fixând pentru primul o chirie de 25 de USD, iar pentru cel de al doilea 50 USD.

Pârâta s-a apărat arătând că nici ea nu a încasat chiria de la cei doi sub-chiriași și pentru acest motiv nuși-a achitat datoria față de A.S.

Pârâta a depus la dosar actele prin care a subînchiriat, acte sub semnătură privată, dar reclamanta a susținut că aceste acte nu sunt valabile, întrucât trebuiau incheiate în formă autentică, așa cum a fost încheiat contractul principal.

Probleme de soluționat:

1. Identificați natura raportului juridic concret din speță. (1 punct)

2. Care sunt elementele raportului juridic? (enumerați-le și apoi analizati-le pe fiecare în parte). (2 puncte)

3. Identificați subiectul activ și subiectul pasiv din speță (argumentați răspunsul). (2 puncte)

4. Clasificați, în funcție de criteriile cunoscute, dreptul subiectiv al lui A.S., dobândit prin  încheierea contractului de închiriere; aceeași operație și pentru obligația lui S.D. (2 punct)

5. Enumerați  și caracterizați categoriile de fructe reglementate de lege lata. (2 puncte)

6. Explicați distincția dintre fructe și producte.(1 punct)

Read More

Tema nr.2 drept civil an.3 semestrul 2

Tema nr. 2 drept civil an.3 semestrul 2

Printr-un testament olograf, testatorul dispune următoarele:

a. îl dezmoşteneşte pe cel mai mare fiu, pe motiv că nu i-a fost aproape în ultimii ani de viaţă, iar pe fiul cel mic nedemn pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor, îl iartă, lăsându-i jumătatea de avere.

b. o dezmoşteneşte pe soţie, numai dacă aceasta îi va supravieţui;

c. recunoaşte un copil din afara căsătoriei, căruia îi lasă o sumă de bani (20.000 euro) dintr-un cont bancar

d. îi lasă fratelui său mai mare casa şi toate bunurile din gospodărie, cu dorinţa ca imobilul să nu fie înstrăinat, ci să o lase moştenire verişoarei, care, la rândul său să o lase moştenire primului născut băiat;

e. lasă soţiei fratelui său autoturismul, cu sarcina ca aceasta să plătească pentru testator o datorie de 5.000 euro către un vecin;

f. un teren îl lasă nepotului de frate N, pe care îl însărcinează cu îndeplinirea testamentului şi cu cele cuvenite înmormântării.

1. Explică ce a realizat testatorul, atunci când a îndepărtat de la moştenire pe fiul său cel mare, precum şi pe soţie, iar pe fiul cel mic l-a iertat?

2. Ce instituţie au la îndemână aceştia, având în vedere că prin testament li s-a încălcat rezerva succesorală?

3. Interpretează clauză de la lit. d din testament.

4. Stabileşte moştenitorii rezervatari din speţă.

5. Ce se întâmplă dacă la data deschiderii succesiunii, soţia fratelui de cujus-ului nu mai este în viaţă? Dar dacă aceasta renunţă la legat ori se face vinovată de injurii grave la adresa memoriei testorului?

6. În cazul în care testamentul este declarat nul, explicaţi care sunt moştenitorii testatorului şi cum se împarte moştenirea.

7. Analizează dispoziţiile art. 1.075 din Noul Cod civil referitoare la dezmoştenire.

Read More

Rezolvare Tema nr.2 an 2 Drept Civil sem. 1

Rezolvare Tema nr.2 an 2 Drept Civil sem. 1

SUBIECTUL NR. 1 (10 p.)

Proprietatea lui Primus este delimitată în mod natural de cea a lui Secundus, printr-un râu cu un debit mic de apă. În anotimpurile ploioase acesta se umflă şi devine adânc şi periculos, apele sale fiind tulburi şi greu de trecut dacă nu există un pod sau ceva improvizat în acest sens. După topirea bruscă a zăpezii, acesta s-a umflat şi a inundat proprietăţile celor doi riverani. După retragerea apelor între aceştia a izbucnit un litigiu, care a fost dedus judecăţii instanţei competente. Conflictul de interese adus în faţa instanţei constă în următoarele:

- la momentul retragerii râul şi-a schimbat cursul, cu alte cuvinte a lăsat o porţiune de teren în plus pe proprietatea lui Secundus şi a ocupat o porţiune corespunzătoare pe proprietatea lui Primus; în această situaţie, Primus a revendicat de la Secundus partea din terenul cu care proprietatea lui Secundus a crescut, respectiv proprietatea lui Primus s-a diminuat;

- de asemenea, în momentul umflării râului, din porţiunea de teren proprietatea lui Secundus s-a desprins o bucată însemnată de teren care s-a alipit la proprietatea lui Primus; Secundus a reclamat această porţiune de teren, dar Primus a refuzat, considerând că, prin situaţia creată, pretenţiile părţilor au fost compensate;

- în această stare de neînţelegere, Primus a prins de multe ori în capcanele sale o serie de animale de casă ale lui Secundus, acesta din urmă solicitând despăgubiri pentru animalele prinse şi ucise. Primus a recunoscut că acestea au fost prinse de el, dar nu le-a ademenit, ci au venit singure şi nu vede de ce să le mai restituie. Instanţa a dat dreptate atât lui Secundus, dar şi lui Primus.

Probleme de soluţionat:

1. Ce instituţie de drept civil este incidentă în speţă?

2. De câte feluri este aceasta, stabilind şi exemple pentru fiecare caz.

3. Definiţi modalitatea şi arătaţi sediul materiei.

4. Câte tipuri ale instituţiei identificaţi în speţă?

5. Cum soluţionaţi speţa?

Rezolvare

Conform art. 557 alin. 1 din noul Cod civil, „dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi.”

Prezenta speţă face referire la dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune. Noul Cod civil prevede în art. 567că: „Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel.”

Textul consacră principiul potrivit căruia proprietarul unui bun dobândeşte, în temeiul accesiunii, proprietatea a tot ce se uneşte sau se încorporează cu acesta. Esenţial în materia accesiunii este ca cele două bunuri care se unesc să aibă proprietari diferiţi. De regulă, proprietarul bunului considerat mai important va fi proprietar al bunului mai puţin important.

Accesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii originar, cel care invocă accesiunea este considerat primul proprietar al bunului, fără să opereze o transmisiune a dreptului de proprietate. „Această dobândire nu presupune o transmitere a dreptului de proprietate de la o persoană la alta. În cazul accesiunii dreptul de proprietate asupra unui lucru (cel accesoriu) se stinge şi fie se naşte un drept nou de proprietate în patrimoniul proprietarului bunului principal, fie se măreşte obiectul dreptului de proprietate asupra acestui bun”.^[1]

Prin accesiune nu pot fi dobândite bunurile ce fac parte din domeniul public.

Potrivit art. 568 din noul Cod civil, accesiunea este de două feluri:

-                           naturală atunci când unirea sau încorporarea este urmarea unui eveniment natural;

-                           artificială când rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte persoane.

Din textele consacrate accesiunii de către noul Cod civil, rezultă că accesiunea poate privi bunuri imobile ori bunuri mobile, ceea ce înseamnă că accesiunea poate fi imobiliară şi mobiliară.^[2]

În speţa prezentată suntem sub incidenţa accesiunii imobiliare naturale ca şi instituţie de drept civil.

1. Prima situaţie potrivit art. 570 din noul Cod civil, cea în care râul şi-a schimbat cursul lăsând o porţiune de teren în plus pe proprietatea lui Secundus şi a ocupat o porţiune corespunzătoare pe proprietatea lui Primus, „proprietarul fondului riveran dobândeşte, de asemenea, terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat de la ţărmul respectiv.” Această situaţie reprezintă o variantă a aluviunii din moment ce proprietarul riveran dobândeşte, de asemenea, terenurile astfel formate, expresia „de asemenea” folosită de art. 570 urmând a fi raportată la dispoziţiile art. 569 noul Cod civil privitoare la aluviune care dispune că „adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat”. Textul se aplică în ipoteza în care o persoană deţine un teren pe malul unei ape curgătoare, aceasta se retrage treptat, eliberând astfel o suprafaţă de teren, iar proprietarul terenului situat pe malul apei curgătoare va dobândi în proprietate şi suprafaţa de teren astfel apărută.

În vechea reglementare (art. 496 C. civ. 1864) era prevăzut expres că „tot ale proprietarului riveran sunt şi pământurile lăsate de apele curgătoare, când ele se retrag pe nesimţite de la unul din ţărmuri şi se îndreaptă spre celălalt ţărm; proprietarul ţărmului de unde apa s-a retras profită de aluviune, fără ca proprietarul ţărmului opus să poată reclama pământul cel pierdut”.

Astfel, proprietarul fondului spre care s-a retras apa (Primus) nu va putea să ceară despăgubiri pentru pierderea suferită de la cel căruia i-a profitat retragerea apelor (Secundus) şi nici nu poate revendica terenul ce a fost descoperit. Aşadar, Secundus nu-i datorează despăgubiri lui Primus, instanţa va respinge acţiunea în revendicare formulată de Primus.

2. Şi în cea de a doua situaţie avem de a face cu accesiunea imobiliară naturală ca şi mod de dobândire a proprietăţii – avulsiunea –, deoarece unirea sau încorporarea porţiunii de teren desprinsă din proprietatea lui Secundus este urmarea unui eveniment natural ce are loc fără intervenţia lui Primus, cel căruia i s-a alipit terenul desprins.

Avulsiunea este reglementată în noul Cod civil de art. 572 ce constă în ruperea unei bucăţi de teren, ca urmare a acţiunii apelor curgătoare (de regulă în caz de viituri), şi alipirea ei la un teren riveran situat în aval ce aparţine altui proprietar.

Textul dispune că proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse, dacă o revendică în termen de 1 an de la data săvârşirii evenimentului. Dacă nu o face, terenul va deveni proprietatea celui unde acesta s-a alipit, chiar dacă acesta nu a intrat în posesia lui.^[3]

Avulsiunea nu poate opera în detrimentul proprietăţii publice, care este inalienabilă, iar acţiunea în revendicare a terenului proprietate publică smuls este imprescriptibilă.

Instanţa va admite acţiunea în revendicare formulată de Secundus doar dacă acesta se va încadra în termenul de 1 an de la data producerii evenimentului.

3. Cea de a treia situaţie, Primus a prins de multe ori în capcanele sale o serie de animale de casă ale lui Secundus, se referă la accesiunea naturală asupra animalelor reglementată de alin. (1) şi alin. (2) al art. 576 din noul Cod civil, care prevede că:

„(1) Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă, dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul terenului pe care acestea au fost găsite.”

Din această dispoziţie rezultă că animalele domestice trebuie să intre pe terenul altei persoane din pură întâmplare, fără ca aceasta să fi provocat în vreun fel pătrunderea animalului pe terenul său. Proprietarul terenului pe care a fost găsit animalul domestic rătăcit are obligaţia să declarare această împrejurare la primăria localităţii pe raza căreia se află terenul. În termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute de proprietarul care a găsit animalele, proprietarul animalelor rătăcite poate cere restituirea lor fără a fi nevoie de introducerea unei acţiuni în justiţie; simpla solicitare a restituirii animalelor adresată de proprietarul acestora „găsitorului” este suficientă pentru a reintra în stăpânirea lor.^[4]

(2) „Porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar aparţin acestuia cât timp rămân pe fond, cu excepţia cazului în care trecea a fost provocată prin fraudă sau prin artificii”.

Conform textului animalele aparţin proprietarului fondului din momentul în care se stabilesc pe fond, proprietarul pierzând proprietatea acestora din momentul în care acestea părăsesc fondul. Din acest motiv proprietarul fondului nu poate să revendice sau să ceară daune interese de la proprietarul fondului vecin.

Pentru faptul că Primus a prins în capcanele sale animalele domestice ale lui Secundus, acţiune ce contravine dispoziţiilor art. 576 alin. (1) şi alin (2) din noul Cod civil, primus va fi obligat de către instanţă să restituie animalele domestice sau să îl despăgubească pe Secundus în situaţia în care acestea nu mai există.

SUBIECTUL NR. 2 (5 p.)

Analizaţi comparativ uzucapiunea pornind de la prevederile acestora în Vechiul Cod civil şi actuala reglementare.

Rezolvare

Analizând comparativ cele două reglementari ale acestei instituţii - uzucapiunea- observăm că vechiul cod civil nu se mai află în concordanţă cu evoluţia şi dinamica situaţiei sociale şi mai ales economice când inflaţia are un rol determinant în stabilirea valori economice a unui bun.

Posesia, în vechiul cod civil este definită ca „deţinerea unui lucru sau folosinţa unui drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”, spre deosebire de noul cod civil care foloseşte un limbaj nu atât de ambiguu: „posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar”.

Analizând posesia ca stare de fapt, se observă calitatea acesteia de a produce unele drepturi  independente de vreun drept anterior al posesorului. Posesia creează o aparenţă a dreptului de proprietate, astfel încât posesorul este prezumat însăşi titularul dreptului de proprietate.

Efectul cel mai important, este dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat o perioada îndelungată de timp, anume, prin uzucapiune. În vechiul cod civil termenele prescripţiei achizitive diferă după cum posesorul este de bună – credinţă, caz în care imobilul se uzucapează în 10-20 de ani, iar când este de rea credinţă, în 30 de ani.

În noua reglementare, termenele de prescripţie achizitivă sunt foarte mult reduse, 10 ani pentru uzucapiunea extratabulară, respectiv 5 ani pentru cea  tabulara ţinându-se seama de momentul înscrierii în cartea funciară. După cum se observă, daca în codul de la 1865 punctul de referinţă era buna – credinţă sau justul titlu, noul cod civil consacră înscrierea în cartea funciară, momentul de referinţă fiind data la care s-au făcut menţiunile în cartea funciară, şi desigur s-a menţinut condiţia bunei – credinţe.

În cadrul acestei instituţii atât în vechiul cod cât şi în noua reglementare, când imobilul este posedat de doi posesori succesiv, există posibilitatea contopirii perioadelor de timp cât aceştia au posedat bunul, operaţie ce poartă denumirea de „joncţiunea posesiilor”.

Spre deosebire de bunurile imobile, bunurile mobile se dobândesc prin prescripţie instantanee, excepţie făcând bunurile furate sau pierdute unde noul cod civil nu aduce nicio schimbare.

Având în vedere că termenele prescripţiei achizitive au fost stabilite încă din dreptul roman, se impunea o schimbare radicală ale acestei instituţii.

---

[1] V. Stoica, „Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 318.

[2] C. Bîrsan, „Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 359.

[3] C. Bîrsan, op. cit., p. 361.

[4] C. Bîrsan, op. cit., p. 363.

Read More

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 partea a doua

 

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 partea a doua

2.Rezumă într-o pagină caracteristicile autonomiei locale.

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 partea a doua

  Caracteristicile autonomiei locale

 Conceptual autonomia locală este definita  prin Legea nr. 215/2001, art. 3, alin. (1), care stabileşte de lege lata: “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii”. Pandantul acestui  concept, fără de care autonomia legală n-ar fi decât o sintagmă fără acoperire, este principiul descentralizării administrative, consacrat în detaliu de Lega cadru a descentralizării nr. 195/2006, care a abrogat fosta Lege cadru a descentralizării nr. 339/2004. Descentralizarea conduce în practică la autonomia, şi reciproc autonomia ar fi de neconceput în absenţa unui vector descentralizator.

Art. 3 al Cartei europene pentru autonomie locală prevede că “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale să reglementeze şi să administreze în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei respective, o parte importantă din treburile publice.” 

Exercitarea autonomiei locale în practică este făcută de către aleşii locali (consilii locale şi primari, consilii judeţene şi preşedinţii acestora), iar criteriul implementării ei este votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Astfel, cei care exercită autonomia locală sunt întotdeauna cetăţenii familiarizaţi cu unitatea administrativ-teritorială din care provin şi pe care o reprezintă, membri ai colectivităţii locale.

Autonomia locală se bazează pe următoarele dimensiuni doctrinare : organizatorică, funcţională şi gestionară.

La nivel organizatoric, autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale de către colectivitatea locală cu drept de vot. La nivel funcţional, autorităţile administraţiei publice pot rezolva toate problemele de interes local, competenţele lor fiind limitate doar de competenţele altor autorităţi publice. La nivel financiar, unităţile administrativ teritoriale au dreptul la resurse financiare proprii, potrivit principiului asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate. Una din expresiile autonomiei locale este constituită de asociaţiile de dezvoltare intercomunitară, constituite în vederea realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes local sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Tot ca aplicaţie a conceptului de autonomie locală notăm raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe şi municipii pe de o parte, şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean pe de altă parte. Practic, vorbim despre joncţiunea principiului descentralizării, reprezentat de primele entităţi, cu cel al desconcentrării, reprezentat de autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean. Un document politic si juridic deopotrivă este Carta europeana a autonomiei locale ce a fost deschisa semnării la 15 octombrie 1985 si a intrat in vigoare la data de 1 septembrie 1988. Importanţa sa a fost apreciata in felul următor: „Carta europeana a autonomiei locale este pentru comunitățile locale ceea ce este pentru popoarele europene Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale”.

#dreptadministrativ #tema #an1 #sem1 #temanr2 #part2

Read More

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 prima parte

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1

  Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1

1.Analizează răspunderea politică şi juridică a Preşedintelui României.

Actuala Constituţie a României consacră un executiv bicefal sau dualist, în care unul dintre şefi este Preşedintele, iar celălalt Guvernul.

Forma de guvernământ în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Constituţie, este

republica, dispoziţiile constituţionale referitoare la forma de guvernământ făcând parte din categorie celor calificate prin art. 152, ca limite ale revizuirii.

Articolul 80, intitulat „Rolul Preşedintelui”, stabileşte următoarele dimensiuni ale statutului constituţional al şefului de stat:

a) Este unul dintre cei doi şefi ai executivului, alături de Guvern.

Spre deosebire de Guvern însă, rolul executiv al Preşedintelui este mai atenuat, primând celelalte dimensiuni ale statutului său.

b) Este reprezentantul statului român, pe plan intern şi extern.

c) Este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a

ţării.

În realizarea  acestui rol, prin care garantează valori fundamentale ale  poporului român, şeful statului are o serie de atribuţii prin intermediul cărora urmăreşte să se transpună în practică acest rol. Avem în vedere, în primul rând, atribuţiile în domeniul apărării, cea de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, atribuţiile în situaţii de stare de asediu etc.

d) Rolul de a veghea la respectarea Constituţiei.

Articolul 80 alin. (2) consacră această misiune constituţională a Preşedintelui, care trebuie înţeleasă în dimensiunea ei activă, nu pasivă.

e) Funcţia de mediere între puterile statului şi între stat şi societate.

Articolul 80 alin. (2) prevede că „Preşedintele României veghează la respectarea

Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.

Constatăm  că  legiuitorul  constituant  leagă  funcţia  de  mediere  între  puterile

statului şi între stat şi societate de exercitarea unui alt atribut al său, prin care preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice. În scopul realizării acestei misiuni, el exercită rolul de mediere.

Nu avem de-a face cu două funcţii distincte, ci cu una singură, mai exact cu două atribute ale aceleiaşi funcţii.

„Medierea realizată de Preşedintele României nu se opreşte la autorităţile statale, ci trebuie să meargă mai departe şi să tranşeze eventualele divergenţe care se pot manifesta între autorităţile publice şi diferite segmente ale structurii sociale de pe o poziţie de neutralitate”.

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat de 5 ani. Până la revizuirea Constituţiei durata mandatului preşedintelui era de 4 ani. Prin legea de revizuire mandatul şefului de stat a fost prelungit cu un an faţă de cel al Parlamentului, soluţie care era necesară pentru a asigura continuitatea instituţiei prezidenţiale în  perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.

Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la depunerea jurământului preşedintelui nou ales. El poate fi prelungit numai prin lege organică şi numai în caz de război sau catastrofă.

Cadrul constituţional al răspunderii Preşedintelui României

Actuala lege fundamentală a României consacră 2 texte exprese răspunderii şefului de stat: articolul 96, care instituie răspunderea penală a Preşedintelui, sub forma punerii sub acuzare, şi articolul 95 consacrat suspendării din funcţie a şefului de stat, calificată de unii autori ca răspundere politică sau administrativ disciplinară a Preşedintelui.

Prin  actele  şi  faptele  săvârşite  în  exerciţiul  mandatului,  va  trebui  să  înţelegem formele de activitate compatibile cu funcţia, sau, altfel spus, acele modalităţi prin care se concretizează realizarea prerogativelor constituţionale ale şefului de stat.

Va  trebui  astfel  să  facem  distincţie  între  două  categorii  de  acte  şi  fapte  ale

Preşedintelui:

– cele prin care el îşi duce la îndeplinire mandatul, caz în care se bucură de o

protecţie juridică specială;

– cele prin care se exprimă ca simplu cetăţean, situaţie în care preşedintele se bucură de acele garanţii pe care Constituţia le asigură tuturor cetăţenilor, care sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice. Pentru aceste fapte, el urmează a răspunde potrivit dreptului comun, ca orice cetăţean.

Considerăm   că   din   coroborarea   tuturor   dispoziţiilor   constituţionale   rezultă

următoarele forme de răspundere aplicabile Preşedintelui României:

a) Răspunderea penală, reglementată de art. 96 din Constituţie;

b) Răspundere politică, sau administrativ disciplinară, sub forma suspendării din funcţie, prevăzută de art. 95 din legea fundamentală;

c) Răspunderea administrativ patrimonială, rezultată din coroborarea art. 52 şi art.

126 alin. (6) din Constituţie, raportate la Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;

d) Răspunderea care îi revine în regim de drept comun, ca simplu cetăţean, şi care este fundamentată pe principiile constituţionale privind egalitatea tuturor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări, coroborat cu acela că nimeni nu este mai presus de lege, precum şi din îndatorirea fundamentală instituită prin art. 1 alin. (5), privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.

Răspunderea politică a Preşedintelui României

„Suspendarea din funcţie nu este ea însăşi o formă a răspunderii politice, ci procedura premergătoare şi obligatorie pentru eventuala sancţionare a Preşedintelui, întrucât: Preşedintele nu răspunde politic în faţa Parlamentului, ci  în faţa corpului electoral; suspendarea din funcţie poate fi infirmată prin referendum sau ea devine ineficace dacă referendumul nu a fost organizat în termenul prevăzut de Constituţie”.

Această formă de răspundere a Preşedintelui României are o natură complexă, juridică şi politică în egală măsură, cea juridică îmbrăcând forma suspendării din funcţie, care implică Parlamentul în calitatea sa de organ suprem reprezentativ şi cea politică implicând în primul rând poporul, ca titular al dreptului fundamental de  a-l  alege  pe  şeful  statului  şi  de  a-l  demite  atunci  când  el  nu  mai  justifică încrederea cu care a fost învestit de electorat.

Din punctul de vedere al temeiului obiectiv, această formă de răspundere intervine atunci când Preşedintele a săvârşit fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei27.

În  ceea  ce  priveşte  regimul procedural aplicabil, intervenţia acestei  forme  de răspundere implică parcurgerea următoarelor faze:

a)  declanşarea  procedurii  de  suspendare,  realizată  de  o  treime  din  numărul

parlamentarilor.

Lista se depune la Secretariatul General al Camerei care este preponderent reprezentată printre iniţiatori şi care are obligaţia să o aducă la cunoştinţa şi a celeilalte Camere.

b)  Comunicarea  în  mod  neîntârziat  a  propunerii  de  suspendare  Preşedintelui

României.

Acest lucru se impune deoarece Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu

privire la faptele care i se impută, înţelegând, din modul în care este formulat textul, că

nu este obligat să facă acest lucru.

c) Sesizarea Curţii Constituţionale, pentru ca aceasta să emită avizul consultativ prevăzut de art. 95 alin. (1) coroborat cu art. 146 lit. h) din Constituţie.

d)   Discutarea   propunerii   de   suspendare,   după   primirea   avizului   Curţii

Constituţionale.

Avizul va trebui să fie comunicat şi Preşedintelui, care va putea da explicaţii atât

Parlamentului, cât şi Curţii Constituţionale pentru faptele care i se impută.

Parlamentul votează cu majoritate simplă, în şedinţa comună a celor două Camere. e) Consecinţele votării propunerii de suspendare constau în instaurarea stării de

interimat,   deci   întreruperea   exercitării   mandatului   Preşedintelui,   având   astfel aplicabilitate art. 98 din Constituţie.

f) Referendumul se organizează, potrivit art. 95 alin. (3), în termen de 30 de zile de la aprobarea propunerii de suspendare de către cele două Camere ale Parlamentului.

Deşi Constituantul nu face nici o precizare cu privire la subiectul de drept care are obligaţia

să organizeze referendumul, înţelegem că va fi vorba despre Guvern, care are misiunea prevăzută de art. 102 alin. (1) de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării.

În privinţa rezultatelor referendumului şi a consecinţelor acestor rezultate, nu poate fi vorba decât despre două variante:

– aprobarea, de către popor, ceea ce atrage demiterea Preşedintelui şi organizarea de noi alegeri în termen de 3 luni de la data referendumului.

– respingerea propunerii, situaţie pe care Constituţia nu o mai are în vedere. Pe fondul absenţei unor reglementări exprese, în doctrină s-a exprimat teza că în acest caz avem  de-a  face  cu  o  încetare  a  legitimităţii  organului  reprezentativ  suprem,  „data

retragerii legitimităţii Parlamentului prin referendum este data de la care începe să

curgă termenul celor trei luni privind organizarea de noi alegeri, prevăzute de articolul

63 (2) din Constituţie”. Este o soluţie exagerată, în afara cadrului constituţional şi care, date fiind raporturile dintre cele două autorităţi publice, nu o împărtăşim.

Există autori care apreciază, pornind de la procedura răspunderii politice, care implică atât

Parlamentul cât şi poporul, că răspunderea politică a Preşedintelui cuprinde, practic, două faze distincte: răspunderea politică propriu-zisă, pe care şeful de stat şi-o asumă în condiţiile art. 95

alin. (1) din Constituţie, faţă de Camera Deputaţilor şi Senat, şi o răspundere faţă de popor, concretizată în referendumul organizat pentru demiterea Preşedintelui”.

 Răspunderea penală a Preşedintelui României

1. Natura juridică a faptei de înaltă trădare

De la principiul potrivit căruia Preşedintele se bucură de imunitate, pe durata exercitării mandatului său, se admite o excepţie.

Sediul materiei îl reprezintă art. 96 potrivit căruia Preşedintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare de cele două Camere ale Parlamentului, cu votul majorităţii de 2/3 din numărul total al parlamentarilor.

Împărtăşim  calificarea  faptei  de  înaltă  trădare  ca  o  faptă  având  caracter complex, politic şi juridic în acelaşi timp, care nu se poate confunda cu infracţiunea de trădare  din  Codul  penal31,  însă  susţinem necesitatea  ca  această  faptă  să-şi  găsească consacrarea într-o lege organică.

Neconsacrarea juridică a faptei ar putea face loc arbitrariului politic şi ar încălca principiul constituţional al legalităţii infracţiunii.

2. Fazele procedurii constituţionale a intervenţiei răspunderii penale a şefului de stat

De vreme ce am admis că fapta de înaltă trădare are, în egală măsură, o dimensiune  politică  şi  una  juridică,  vom  identifica,  şi  în  derularea  procedurii răspunderii penale a Preşedintelui, o fază politică şi o fază judiciară.

Faza politică

I. Declanşarea procedurii de punere sub acuzare

Potrivit art. 96 alin. (2) din Constituţie, propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului impune ca solicitarea să cuprindă descrierea faptelor care îi sunt imputate Preşedintelui şi încadrarea lor juridică.

Cererea se depune la Birourile permanente ale fiecărei Camere, cărora le revine obligaţia de a informa neîntârziat pe Preşedinte despre cererea de punere sub acuzare.

În şedinţa în care se face propunerea se procedează la constituirea unei comisii care are misiunea să cerceteze temeinicia faptelor de care este acuzat şeful statului. Această comisie prezintă un raport în şedinţa comună a celor două Camere, în care urmează să fie votată punerea sub acuzare.

II. Votarea cererii de punere sub acuzare

Potrivit art. 96 din Constituţie, punerea sub acuzare a Preşedintelui României poate fi hotărâtă de 2/3 din numărul total al parlamentarilor. Votarea se face prin vot secret.

Votarea acesteia impune întrunirea Parlamentului în şedinţă comună, la fel ca şi în cazul în care se decide suspendarea din funcţie a  Preşedintelui. Dacă se întruneşte majoritatea necesară, Parlamentul urmează să sesizeze Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, declanşându‐se astfel cea de‐a doua fază a acestei forme de răspundere.

b. Faza judiciară

Şi această fază, la rândul ei, se identifică prin mai multe etape procedurale.

1. Primirea sesizării formulate de Parlament

În ceea ce priveşte competenţa Parchetului General, după ce a fost sesizat de Parlament, ne raliem opiniei potrivit căreia Parchetul este liber ca, în urma propriilor cercetări, să stabilească dacă fapta primeşte încadrarea juridică a înaltei trădări, şi atunci să întocmească rechizitoriul de trimitere în judecată, sau nu întruneşte un asemenea caracter, şi atunci va hotărî scoaterea de sub urmărire penală a Preşedintelui.

2. Judecarea Preşedintelui, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această etapă

putând avea, la rândul ei, două etape:

– judecata în fond, de către Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

– judecata în recurs, de către Secţiile Reunite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Potrivit Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere, Preşedintelui îi

este recunoscut dreptul de a se apăra pe tot parcursul procedurii de punere sub acuzare, în cele două faze ale sale, politică şi penală. 3.   Demiterea   Preşedintelui,   ca   urmare   a   rămânerii   definitive   a   hotărârii judecătoreşti de condamnare.

Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  poate  ajunge,  în  urma  judecării  definitive  a

Preşedintelui, la două concluzii:

– că Preşedintele este vinovat, situaţie în care data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti echivalează cu demiterea Preşedintelui.

Constituţia prevede că „Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.

– că Preşedintele este nevinovat, ceea ce atrage achitarea Preşedintelui.

Ca orice alt cetăţean, Preşedintele se bucură, în cursul derulării procedurii, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, de prezumţia de nevinovăţie.

#dreptadministrativ #tema #an1 #sem1 #temanr2 #part1

Read More