slide 1

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/ This theme is Bloggerized by @mariapescaru

slide 2

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

slide 3

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

slide 4

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

slide 5

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

Se afișează postările cu eticheta caracteristicile. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta caracteristicile. Afișați toate postările

duminică, 6 decembrie 2015

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 partea a doua

 

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 partea a doua




2.Rezumă într-o pagină caracteristicile autonomiei locale.


Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 partea a doua
Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 partea a doua

  Caracteristicile autonomiei locale


 Conceptual autonomia locală este definita  prin Legea nr. 215/2001, art. 3, alin. (1), care stabileşte de lege lata: “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii”. Pandantul acestui  concept, fără de care autonomia legală n-ar fi decât o sintagmă fără acoperire, este principiul descentralizării administrative, consacrat în detaliu de Lega cadru a descentralizării nr. 195/2006, care a abrogat fosta Lege cadru a descentralizării nr. 339/2004. Descentralizarea conduce în practică la autonomia, şi reciproc autonomia ar fi de neconceput în absenţa unui vector descentralizator.
Art. 3 al Cartei europene pentru autonomie locală prevede că “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale să reglementeze şi să administreze în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei respective, o parte importantă din treburile publice.” 
Exercitarea autonomiei locale în practică este făcută de către aleşii locali (consilii locale şi primari, consilii judeţene şi preşedinţii acestora), iar criteriul implementării ei este votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Astfel, cei care exercită autonomia locală sunt întotdeauna cetăţenii familiarizaţi cu unitatea administrativ-teritorială din care provin şi pe care o reprezintă, membri ai colectivităţii locale.
Autonomia locală se bazează pe următoarele dimensiuni doctrinare : organizatorică, funcţională şi gestionară.
La nivel organizatoric, autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale de către colectivitatea locală cu drept de vot. La nivel funcţional, autorităţile administraţiei publice pot rezolva toate problemele de interes local, competenţele lor fiind limitate doar de competenţele altor autorităţi publice. La nivel financiar, unităţile administrativ teritoriale au dreptul la resurse financiare proprii, potrivit principiului asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate. Una din expresiile autonomiei locale este constituită de asociaţiile de dezvoltare intercomunitară, constituite în vederea realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes local sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Tot ca aplicaţie a conceptului de autonomie locală notăm raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe şi municipii pe de o parte, şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean pe de altă parte. Practic, vorbim despre joncţiunea principiului descentralizării, reprezentat de primele entităţi, cu cel al desconcentrării, reprezentat de autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean. Un document politic si juridic deopotrivă este Carta europeana a autonomiei locale ce a fost deschisa semnării la 15 octombrie 1985 si a intrat in vigoare la data de 1 septembrie 1988. Importanţa sa a fost apreciata in felul următor: „Carta europeana a autonomiei locale este pentru comunitățile locale ceea ce este pentru popoarele europene Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale”.



#dreptadministrativ #tema #an1 #sem1 #temanr2 #part2

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 prima parte

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1

  Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1



1.Analizează răspunderea politică şi juridică a Preşedintelui României.


Actuala Constituţie a României consacră un executiv bicefal sau dualist, în care unul dintre şefi este Preşedintele, iar celălalt Guvernul.
Forma de guvernământ în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Constituţie, este
republica, dispoziţiile constituţionale referitoare la forma de guvernământ făcând parte din categorie celor calificate prin art. 152, ca limite ale revizuirii.
Articolul 80, intitulat „Rolul Preşedintelui”, stabileşte următoarele dimensiuni ale statutului constituţional al şefului de stat:
a) Este unul dintre cei doi şefi ai executivului, alături de Guvern.
Spre deosebire de Guvern însă, rolul executiv al Preşedintelui este mai atenuat, primând celelalte dimensiuni ale statutului său.
b) Este reprezentantul statului român, pe plan intern şi extern.
c) Este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a
ţării.
În realizarea  acestui rol, prin care garantează valori fundamentale ale  poporului român, şeful statului are o serie de atribuţii prin intermediul cărora urmăreşte să se transpună în practică acest rol. Avem în vedere, în primul rând, atribuţiile în domeniul apărării, cea de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, atribuţiile în situaţii de stare de asediu etc.
d) Rolul de a veghea la respectarea Constituţiei.
Articolul 80 alin. (2) consacră această misiune constituţională a Preşedintelui, care trebuie înţeleasă în dimensiunea ei activă, nu pasivă.
e) Funcţia de mediere între puterile statului şi între stat şi societate.
Articolul 80 alin. (2) prevede că „Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Constatăm  că  legiuitorul  constituant  leagă  funcţia  de  mediere  între  puterile
statului şi între stat şi societate de exercitarea unui alt atribut al său, prin care preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice. În scopul realizării acestei misiuni, el exercită rolul de mediere.
Nu avem de-a face cu două funcţii distincte, ci cu una singură, mai exact cu două atribute ale aceleiaşi funcţii.
„Medierea realizată de Preşedintele României nu se opreşte la autorităţile statale, ci trebuie să meargă mai departe şi să tranşeze eventualele divergenţe care se pot manifesta între autorităţile publice şi diferite segmente ale structurii sociale de pe o poziţie de neutralitate”.
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat de 5 ani. Până la revizuirea Constituţiei durata mandatului preşedintelui era de 4 ani. Prin legea de revizuire mandatul şefului de stat a fost prelungit cu un an faţă de cel al Parlamentului, soluţie care era necesară pentru a asigura continuitatea instituţiei prezidenţiale în  perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.
Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la depunerea jurământului preşedintelui nou ales. El poate fi prelungit numai prin lege organică şi numai în caz de război sau catastrofă.

Cadrul constituţional al răspunderii Preşedintelui României

Actuala lege fundamentală a României consacră 2 texte exprese răspunderii şefului de stat: articolul 96, care instituie răspunderea penală a Preşedintelui, sub forma punerii sub acuzare, şi articolul 95 consacrat suspendării din funcţie a şefului de stat, calificată de unii autori ca răspundere politică sau administrativ disciplinară a Preşedintelui.


Prin  actele  şi  faptele  săvârşite  în  exerciţiul  mandatului,  va  trebui  să  înţelegem formele de activitate compatibile cu funcţia, sau, altfel spus, acele modalităţi prin care se concretizează realizarea prerogativelor constituţionale ale şefului de stat.
Va  trebui  astfel  să  facem  distincţie  între  două  categorii  de  acte  şi  fapte  ale
Preşedintelui:
– cele prin care el îşi duce la îndeplinire mandatul, caz în care se bucură de o
protecţie juridică specială;
– cele prin care se exprimă ca simplu cetăţean, situaţie în care preşedintele se bucură de acele garanţii pe care Constituţia le asigură tuturor cetăţenilor, care sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice. Pentru aceste fapte, el urmează a răspunde potrivit dreptului comun, ca orice cetăţean.
Considerăm   că   din   coroborarea   tuturor   dispoziţiilor   constituţionale   rezultă
următoarele forme de răspundere aplicabile Preşedintelui României:
a) Răspunderea penală, reglementată de art. 96 din Constituţie;
b) Răspundere politică, sau administrativ disciplinară, sub forma suspendării din funcţie, prevăzută de art. 95 din legea fundamentală;
c) Răspunderea administrativ patrimonială, rezultată din coroborarea art. 52 şi art.
126 alin. (6) din Constituţie, raportate la Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;
d) Răspunderea care îi revine în regim de drept comun, ca simplu cetăţean, şi care este fundamentată pe principiile constituţionale privind egalitatea tuturor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări, coroborat cu acela că nimeni nu este mai presus de lege, precum şi din îndatorirea fundamentală instituită prin art. 1 alin. (5), privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.
Răspunderea politică a Preşedintelui României

„Suspendarea din funcţie nu este ea însăşi o formă a răspunderii politice, ci procedura premergătoare şi obligatorie pentru eventuala sancţionare a Preşedintelui, întrucât: Preşedintele nu răspunde politic în faţa Parlamentului, ci  în faţa corpului electoral; suspendarea din funcţie poate fi infirmată prin referendum sau ea devine ineficace dacă referendumul nu a fost organizat în termenul prevăzut de Constituţie”.
Această formă de răspundere a Preşedintelui României are o natură complexă, juridică şi politică în egală măsură, cea juridică îmbrăcând forma suspendării din funcţie, care implică Parlamentul în calitatea sa de organ suprem reprezentativ şi cea politică implicând în primul rând poporul, ca titular al dreptului fundamental de  a-l  alege  pe  şeful  statului  şi  de  a-l  demite  atunci  când  el  nu  mai  justifică încrederea cu care a fost învestit de electorat.
Din punctul de vedere al temeiului obiectiv, această formă de răspundere intervine atunci când Preşedintele a săvârşit fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei27.
În  ceea  ce  priveşte  regimul procedural aplicabil, intervenţia acestei  forme  de răspundere implică parcurgerea următoarelor faze:
a)  declanşarea  procedurii  de  suspendare,  realizată  de  o  treime  din  numărul
parlamentarilor.
Lista se depune la Secretariatul General al Camerei care este preponderent reprezentată printre iniţiatori şi care are obligaţia să o aducă la cunoştinţa şi a celeilalte Camere.
b)  Comunicarea  în  mod  neîntârziat  a  propunerii  de  suspendare  Preşedintelui
României.
Acest lucru se impune deoarece Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu
privire la faptele care i se impută, înţelegând, din modul în care este formulat textul, că
nu este obligat să facă acest lucru.
c) Sesizarea Curţii Constituţionale, pentru ca aceasta să emită avizul consultativ prevăzut de art. 95 alin. (1) coroborat cu art. 146 lit. h) din Constituţie.
d)   Discutarea   propunerii   de   suspendare,   după   primirea   avizului   Curţii
Constituţionale.
Avizul va trebui să fie comunicat şi Preşedintelui, care va putea da explicaţii atât
Parlamentului, cât şi Curţii Constituţionale pentru faptele care i se impută.
Parlamentul votează cu majoritate simplă, în şedinţa comună a celor două Camere. e) Consecinţele votării propunerii de suspendare constau în instaurarea stării de
interimat,   deci   întreruperea   exercitării   mandatului   Preşedintelui,   având   astfel aplicabilitate art. 98 din Constituţie.
f) Referendumul se organizează, potrivit art. 95 alin. (3), în termen de 30 de zile de la aprobarea propunerii de suspendare de către cele două Camere ale Parlamentului.
Deşi Constituantul nu face nici o precizare cu privire la subiectul de drept care are obligaţia
să organizeze referendumul, înţelegem că va fi vorba despre Guvern, care are misiunea prevăzută de art. 102 alin. (1) de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării.
În privinţa rezultatelor referendumului şi a consecinţelor acestor rezultate, nu poate fi vorba decât despre două variante:
– aprobarea, de către popor, ceea ce atrage demiterea Preşedintelui şi organizarea de noi alegeri în termen de 3 luni de la data referendumului.
– respingerea propunerii, situaţie pe care Constituţia nu o mai are în vedere. Pe fondul absenţei unor reglementări exprese, în doctrină s-a exprimat teza că în acest caz avem  de-a  face  cu  o  încetare  a  legitimităţii  organului  reprezentativ  suprem,  „data
retragerii legitimităţii Parlamentului prin referendum este data de la care începe să
curgă termenul celor trei luni privind organizarea de noi alegeri, prevăzute de articolul
63 (2) din Constituţie”. Este o soluţie exagerată, în afara cadrului constituţional şi care, date fiind raporturile dintre cele două autorităţi publice, nu o împărtăşim.
Există autori care apreciază, pornind de la procedura răspunderii politice, care implică atât
Parlamentul cât şi poporul, că răspunderea politică a Preşedintelui cuprinde, practic, două faze distincte: răspunderea politică propriu-zisă, pe care şeful de stat şi-o asumă în condiţiile art. 95
alin. (1) din Constituţie, faţă de Camera Deputaţilor şi Senat, şi o răspundere faţă de popor, concretizată în referendumul organizat pentru demiterea Preşedintelui”.

 Răspunderea penală a Preşedintelui României

1. Natura juridică a faptei de înaltă trădare
De la principiul potrivit căruia Preşedintele se bucură de imunitate, pe durata exercitării mandatului său, se admite o excepţie.
Sediul materiei îl reprezintă art. 96 potrivit căruia Preşedintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare de cele două Camere ale Parlamentului, cu votul majorităţii de 2/3 din numărul total al parlamentarilor.
Împărtăşim  calificarea  faptei  de  înaltă  trădare  ca  o  faptă  având  caracter complex, politic şi juridic în acelaşi timp, care nu se poate confunda cu infracţiunea de trădare  din  Codul  penal31,  însă  susţinem necesitatea  ca  această  faptă  să-şi  găsească consacrarea într-o lege organică.
Neconsacrarea juridică a faptei ar putea face loc arbitrariului politic şi ar încălca principiul constituţional al legalităţii infracţiunii.
2. Fazele procedurii constituţionale a intervenţiei răspunderii penale a şefului de stat
De vreme ce am admis că fapta de înaltă trădare are, în egală măsură, o dimensiune  politică  şi  una  juridică,  vom  identifica,  şi  în  derularea  procedurii răspunderii penale a Preşedintelui, o fază politică şi o fază judiciară.

Faza politică
I. Declanşarea procedurii de punere sub acuzare
Potrivit art. 96 alin. (2) din Constituţie, propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului impune ca solicitarea să cuprindă descrierea faptelor care îi sunt imputate Preşedintelui şi încadrarea lor juridică.
Cererea se depune la Birourile permanente ale fiecărei Camere, cărora le revine obligaţia de a informa neîntârziat pe Preşedinte despre cererea de punere sub acuzare.

În şedinţa în care se face propunerea se procedează la constituirea unei comisii care are misiunea să cerceteze temeinicia faptelor de care este acuzat şeful statului. Această comisie prezintă un raport în şedinţa comună a celor două Camere, în care urmează să fie votată punerea sub acuzare.

II. Votarea cererii de punere sub acuzare
Potrivit art. 96 din Constituţie, punerea sub acuzare a Preşedintelui României poate fi hotărâtă de 2/3 din numărul total al parlamentarilor. Votarea se face prin vot secret.

Votarea acesteia impune întrunirea Parlamentului în şedinţă comună, la fel ca şi în cazul în care se decide suspendarea din funcţie a  Preşedintelui. Dacă se întruneşte majoritatea necesară, Parlamentul urmează să sesizeze Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, declanşându‐se astfel cea de‐a doua fază a acestei forme de răspundere.

b. Faza judiciară

Şi această fază, la rândul ei, se identifică prin mai multe etape procedurale.

1. Primirea sesizării formulate de Parlament

În ceea ce priveşte competenţa Parchetului General, după ce a fost sesizat de Parlament, ne raliem opiniei potrivit căreia Parchetul este liber ca, în urma propriilor cercetări, să stabilească dacă fapta primeşte încadrarea juridică a înaltei trădări, şi atunci să întocmească rechizitoriul de trimitere în judecată, sau nu întruneşte un asemenea caracter, şi atunci va hotărî scoaterea de sub urmărire penală a Preşedintelui.
2. Judecarea Preşedintelui, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această etapă
putând avea, la rândul ei, două etape:

– judecata în fond, de către Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
– judecata în recurs, de către Secţiile Reunite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Potrivit Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere, Preşedintelui îi
este recunoscut dreptul de a se apăra pe tot parcursul procedurii de punere sub acuzare, în cele două faze ale sale, politică şi penală. 3.   Demiterea   Preşedintelui,   ca   urmare   a   rămânerii   definitive   a   hotărârii judecătoreşti de condamnare.
Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  poate  ajunge,  în  urma  judecării  definitive  a
Preşedintelui, la două concluzii:

– că Preşedintele este vinovat, situaţie în care data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti echivalează cu demiterea Preşedintelui.

Constituţia prevede că „Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.

– că Preşedintele este nevinovat, ceea ce atrage achitarea Preşedintelui.
Ca orice alt cetăţean, Preşedintele se bucură, în cursul derulării procedurii, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, de prezumţia de nevinovăţie.

#dreptadministrativ #tema #an1 #sem1 #temanr2 #part1