slide 1

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/ This theme is Bloggerized by @mariapescaru

slide 2

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

slide 3

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

slide 4

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

slide 5

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

Se afișează postările cu eticheta subiecte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta subiecte. Afișați toate postările

marți, 4 iunie 2019

Drept International Penal

Definiția dreptului internațional penal
Definiția dreptului internațional penal



         Definiția dreptului internațional penal

         Izvoarele și principiile dreptului internațional penal

         Subiectele dreptului internațional penal

Subiectul 2. INFRACŢIUNILE INTERNAŢIONALE

         Noțiunea de infracțiune internațională

         Clasificare infracțiunilor internaționale

         Calificarea infracțiunilor internaționale

Subiectul 3. INSTITUIREA JURISDICŢIEI INTERNAŢIONALE PENALE
Obiective        Unități de conținuturi

         Necesitatea unei jurisdicții internaționale penale

         Premisele instituirii jurisdicției internaționale penale

         Proiecte de instituire a jurisdicției internaționale penale


Subiectul 4. JURISDICȚIA INTERNAȚIONALĂ AD-HOC

         Tribunalul militar internațional de la Nuernberg

         Tribunalul militar internațional de la Tokio

         Tribunalul internațional penal pentru ex-Iugoslavia

         Tribunalul internațional penal pentru Rwanda


Subiectul 5. JURISDICŢIA PENALĂ NAŢIONALĂ INTERNAŢIONALIZATĂ
           
         Tribunalul special pentru Sierra Leone

         Tribunalul special irakian

         Tribunalul khmerilor roșii

         Tribunalul special pentru Liban

Subiectul 6. JURISDICŢIA INTERNAŢIONALĂ PENALĂ PERMANENTĂ
         Particularitățile jurisdicției internaționale permanente
         Competenta Curții Internaționale Penale
         Organizarea Curții Internaționale Penale
         Procedura în fata CIP
         Executarea pedepselor stabilite de CIP
         Ratificare Statutului CIP de către Republica Moldova

Amploarea deosebită a fenomenului infracțional în societatea modernă, atingerile tot mai frecvente aduse unor valori care interesează comunitatea internațională în ansamblu ori vizează interesele unui număr mare de state, ca și apariția criminalității organizate care depășește granițele naționale prin rețele infracționale ce acționează pe teritoriul mai multor state , stau la baza constituirii şi dezvoltării dreptului internațional penal, ca expresie a coordonării eforturilor de interzicere şi reprimare a faptelor antisociale dăunătoare legalității și progresului întregii societăți umane contemporane.
Marele jurist internaționalist român Vespasian V. Pellea definea dreptul internațional penal ca totalitatea regulilor de fond şi de formă care guvernează modul de reprimare a infracțiunilor comise de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internațională şi armonia între popoare.
Un alt eminent jurist de drept internațional, belgianul Stefan Glasez, scria că dreptul internațional penal, în sensul care i se dă în prezent, reprezintă ansamblul de reguli juridice recunoscute în relațiile internaționale care au drept scop de a proteja ordinea juridică sau socială internațională prin reprimarea actelor care îi aduc atingere.
Putem,  deci, defini dreptul internațional penal ca un ansamblu de norme juridice, convenționale sau cutumiare, stabilite sau acceptate de state ca parte a dreptului internațional public, în baza cărora este organizată incriminarea şi reprimarea faptelor antisociale prin care se aduce atingere unor interese fundamentale ale comunității internaționale.
Prin instrumente juridice de drept internațional penal sunt reglementate relațiile internaționale cu caracter penal, stabilindu-se faptele care aduc atingere intereselor superioare ale comunității internaționale, modul de sancționare a acestora şi regulile colaborării internaționale în incriminarea, descoperirea și sancționarea unor asemenea fapte.
Convențiile internaționale cu caracter penal nu cuprind şi pedepsele corespunzătoare fiecărei fapte, ci doar unele indicii referitoare la regimul sancționator, făcându-se trimitere, de regulă, la legislația penală a statelor părți, în sensul că prin legislația internă a statelor se vor prevedea pedepse penale pentru fiecare faptă incriminată în baza convențiilor internaționale, în raport de gravitatea acesteia, uneori indicându-se că faptele respective trebuie să fie pedepsite cu pedepse aspre ori să fie considerate ca fapte grave sau că infracțiunile la care acestea se referă constituie crime internaționale şi trebuie să fie pedepsite după modalitățile stabilite prin legislația internă pentru faptele penale ce se încadrează în categoria crimelor.
De menționat este și împrejurarea că dreptul internațional cuprinde îndeosebi norme de drept material și în mică măsură norme de drept procedural, acestea din urmă fiind prezente, însă, în statutele tribunalelor penale internaționale alături de normele materiale şi cele cu caracter organizațional.
Faptele penale care fac obiectul de reglementare a dreptului internațional penal sunt atât cele prin care se aduc atingere relațiilor pașnice dintre state, precum şi drepturilor fundamentale ale omului, cum sunt crimele contra păcii, crimele împotriva umanității şi crimele de război, cât şi cele prin care sunt afectate sau tulburate alte valori fundamentale pentru societatea umană sau activități importante pentru colaborarea internațională, în această categorie intrând infracțiuni cum sunt terorismul, traficul de sclavi, traficul de femei și de copii, distrugerea unor valori culturale, traficul de droguri, pirateria şi alte asemenea fapte.



PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PENAL


    La baza reglementărilor de drept internațional penal stau câteva importante principii cărora li se adaugă , evident, principiile general recunoscute ale represiunii penale din dreptul intern al statelor.

1) Principiul represiunii universale

Spre deosebire de dreptul intern, în care acționează principiul teritorialității legii penale, în dreptul internațional penal sancționarea faptelor grave se poate face de către orice stat, indiferent de naționalitatea făptuitorului, de locul unde a fost săvârșită infracțiunea ori aceasta şi-a produs efectele, de statul care a fost lezat prin fapta respectivă sau de locul unde a fost prins făptuitorul.
În convențiile internaționale care incriminează anumite fapte penale, de regulă se includ prevederi în sensul că statele părți sunt obligate să descopere persoanele bănuite de a fi comis respectivele fapte şi să le defere propriilor lor tribunale, oricare ar fi naționalitatea lor.
În cazul pirateriei maritime, de exemplu, oricare stat are dreptul să urmărească navele pirat în largul mării și, capturându-le, să le supună legilor şi jurisdicției sale, oricare ar fi naționalitatea navelor interceptate, chiar dacă fapta nu s-a produs împotriva unor naționali ai săi şi nu a afectat interesele sale proprii, nu s-a produs în marea sa teritorială, iar nava sau echipajul nu au naționalitatea sa.

2) Principiul legalității incriminării

Inspirat din dreptul penal intern, acest principiu constituie o garanție judiciară fundamentală, în sensul că nici o persoană nu va putea fi pedepsită dacă fapta pe care a săvârșit-o nu este prevăzută de legea penală înainte de momentul săvârșirii ei.
Convențiile internaționale cu caracter penal prevăd că nimeni nu va putea fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost săvârșite, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului internațional.

3) Principiul răspunderii penale individuale

Indiferent dacă o crimă internațională a fost săvârșită de către o persoană care acționează în calitate de agent al statului, sau de către o persoană particulară, in nume propriu, răspunderea penală va reveni întotdeauna persoane respective. Se are în vedere că, indiferent de situație, orice hotărâre cu urmări criminale, orice faptă de această natură, aparțin oamenilor, persoane bine determinate, care trebuie să acționeze în cadrul normelor legale, să se conformeze interdicțiilor impuse  de legea penală internațională.

4) Principiul imprescriptibilității crimelor împotriva umanității şi a crimelor de război

Principiul este de dată mai recentă, el fiind prevăzut de Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război şi a crimelor împotriva umanității din 1968.
Din cuprinsul convenției rezultă că este vorba atât de prescripția răspunderii penale, cât şi de prescripția executării pedepselor.
Convenția precizează că dispozițiile acesteia se aplică atât reprezentanților autorităților de stat, cât şi particularilor, care au participat ca autori, complici sau instigatori la comiterea unei crime din categoriile menționate sau care ar fi luat parte la plănuirea în vedere comiterii acestora, oricare ar fi gradul ei de executare, ca şi reprezentanților autorităților de stat care vor fi tolerat săvârșirea lor.
Principiul a fost consacrat ulterior şi în alte documente juridice internaționale, între care Convenția europeană asupra imprescriptibilității crimelor împotriva umanității şi a crimelor de război, adoptată în 1974.
Argumentele aduse pentru declararea ca imprescriptibile a acestor categorii de crime sunt că ele reprezintă cele mai grave crime de drept internațional, că reprimarea efectivă a acestora este un element important  în prevenirea unor asemenea crime, în protejarea drepturilor omului şi libertăților sale fundamentale şi că aplicare regulilor de drept intern referitoare la prescripția infracțiunilor şi în ce privește asemenea crime ar avea drept rezultat nepedepsirea crimelor încă nedescoperite şi neexecutarea pedepsei de către cei condamnați în contumacie.

5) Irelevanța juridică a scuzei îndeplinirii unui act de stat

În dreptul internațional contemporan, care cuprinde reglementări ample cu privire la răspunderea internațională a statelor şi în care s-a statuat fără dubiu răspunderea persoanelor fizice pentru faptele penale săvârșite  prin încălcarea normelor de drept internațional, scuza îndeplinirii de către autorii infracțiunilor a unui act de stat, nu poate fi primită, statele şi persoanele având obligația  de a-şi regla comportamentul în conformitate cu cerințele legalității internaționale. Ca urmare, săvârșirea unei fapte penale în îndeplinirea unei însărcinări de stat nu poate constitui o cauză de înlăturare a răspunderii penale a autorului.
A se admite exonerarea  de răspundere a unei persoane pentru faptul de a fi comis o infracțiune din dispoziție guvernamentală, ca un act de stat ar însemna, practic, să se justifice cele  mai grave crime şi să se promoveze arbitrarul în cadrul legalității internaționale.
Scuza îndeplinirii unui act de stat a fost respinsă în cuprinsul a numeroase convenții internaționale. În acest sens, Statutul Tribunalului Militar International de la Nürnberg prevedea în art. 7 că: „ situația oficială a acuzaților, fie ca șefi de state, fie ca înalți funcționari, nu va fi considerată nici  o scuză absolvitorie, nici ca un motiv de reducere a pedepsei”, iar în sentința sa tribunalul menționat a respins categoric teoria actului de stat invocată de apărătorii acuzaților, argumentând, între altele, că cel care a încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să invoce mandatul  pe care l-a primit din partea statului, din moment ce statul dând acest mandat a depășit el însuși puterile pe care i le recunoaște dreptul internațional.

6) Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală

Spre deosebire de dreptul intern, în cadrul căruia dacă o persoană a acționat din ordinul expres al superiorului său poate să fie în anumite condiții  absolvit de răspundere penală, un asemenea ordin fiind asimilat constrângerii morale, în dreptul internațional ordinul superiorului nu constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale.
În cazul săvârșirii unei fapte penale din ordin superior, răspunzători penal sunt atât autorul faptei, cât şi persoana care a dat ordinul, considerată ca instigator la fapta săvârșită sau ca autor al unei infracțiuni distincte.
Acest principiu rezultă din majoritatea convențiilor penale internaționale, dar cu deosebire din cele privind crimele de război.
Tribunalele de la Nuernberg şi Tokio, respingând scuza absolvitorii a ordinului superiorului, au admis, însă, că în anumite circumstanțe faptul de a fi acționat criminal din ordin ar putea fi considerat ca un motiv de micșorare a pedepsei, dacă tribunalul ar aprecia că aceasta ar fi în interesul justiției.
Statutul Curții Penale Internaționale, semnat la Roma la 17 iulie 1998, dând expresie acestui principiu, precizează că în orice împrejurare un ordin de a comite crima de genocid sau o altă crimă împotriva umanității este un ordin în mod evident ilegal, deci pentru asemenea infracțiuni nu se va putea invoca scuza unei dispoziții primite din partea unui guvern sau a unui superior.

INFRACŢIUNEA INTERNAŢIONALĂ


    1. Noțiunea de infracțiune internațională


Trecerea în sfera internaționalului a unor infracțiuni care în perioada clasică a dreptului internațional public erau de competenta exclusivă a statelor, în cadrul dreptului intern al acestora, ca şi apariția unor noi infracțiuni grave, o dată cu interzicerea recurgerii la forța armată în relațiile dintre state şi cu dezvoltarea generală a relațiilor internaționale, care devin tot mai complexe şi impun cerințe tot mai mari de apărare a unor valori şi a interese comune, au determinat şi cristalizarea noțiunii de infracțiune internațională.
Noțiunea de infracțiune internațională este de dată mai recentă, ea fiind legată şi de două postulate importante pentru dreptul internațional penal şi anume că statul în relațiile sale este supus dreptului şi că individul poate fi făcut răspunzător pentru acțiunile ilicite ale unui stat.
Dreptul internațional penal s-a constituit ca ramură distinctă abia în ultimul secol, iar răspunderea internațională pentru săvârșirea de infracțiuni s-a adăugat celorlalte forme ale răspunderii, îndeosebi în legătură cu crimele de război, dar şi cu săvârșirea de către persoane particulare în timp de pace a unor infracțiuni a căror periculozitate afectează societatea umană  în întregul său, dincolo de interesele de protecție antiinfracțională proprii fiecărui stat.
Vespasian Pellea arăta că infracțiunea internațională constituie  o acțiune  sau inacțiune sancționată de o pedeapsă pronunțată şi executată în numele comunității statelor.
Majoritatea autorilor care au definit infracțiunea internațională au încadrat-o în categoria faptelor ilicite săvârșite de către state prin reprezentanții  lor autorizați  sau de către persoane particulare în nume propriu, dar imputabile în toate situațiile, sub aspectul sancțiunii penale, unor persoane fizice.
Infracțiunea internațională poate fi definită ca o faptă constând dintr-o acțiune sau omisiune, săvârșită cu vinovăție de către o persoană în calitate de agent al statului sau în nume şi interes propriu, prin care se încalcă dreptul şi interesele ocrotite de dreptul internațional şi care este sancționată prin incriminarea sa de către dreptul internațional.

2.  Elementele constitutive ale infracțiunii internaționale


Infracțiunea internațională se caracterizează prin următoarele elemente constitutive:

a) Elementul material, constând dintr-un act de natură fizică , voluntar, care se poate manifesta sub două forme: ca acțiune (delicat comisiva) sau ca inacțiune ori omisiune (delicat omisiva).
Actul material ia aspecte diferite în raport de configurația faptei incriminate în baza dreptului internațional convențional sau cutumiar (genocid, apartheid, terorism, etc.).

b) Elementul ilicit constituie un alt factor care condiționează existenta infracțiunii internaționale, ilegalitatea fiind aceea care diferențiază şi atrage sancțiunea penală. Caracterul ilicit rezultă dintr-o încălcare a unei norme de drept internațional cuprinsă fie într-o convenție internațională, fie într-o cutumă, ori dintr-un act contrar echității şi justiției internaționale.
Infracțiunile internaționale nu pot fi reprimate dacă au intervenit anumite cauze care înlătură caracterul ilicit al actului de violare a obligației internaționale (forța majoră, starea de necesitate, legitima apărare etc.) sau dacă faptele au fost săvârșite în limitele unei obligații rezultând din legi sau tratate internaționale.

c) Elementul moral. Pentru a constitui infracțiune internațională, actul incriminat trebuie să fie imputabil autorului. Se pune, deci, problema săvârșirii cu vinovăție a faptei incriminate. Aceasta presupune atât voința de a comite o faptă de drept internațional penal, cât şi conștiința caracterului ilicit al faptei.

3. Clasificarea infracțiunilor internaționale


În dreptul internațional penal, infracțiunile se pot clasifica după mai multe criterii:

1) O primă clasificare are la bază obiectul infracțiunii, în raport de care infracțiunile se împart în:

a) Infracțiuni comise de către persoane fizice în numele sau în contul unui stat, cum ar fi : declanșarea şi ducerea unui război de agresiune, violarea angajamentelor asumate prin tratate internaționale, apartheidul, genocidul etc.

b) Infracțiunii comise de către persoane particulare, în afara împuternicirii din partea vreunei autorități a unui stat. În această categorie intră o multitudine de infracțiuni, între care: terorismul, pirateria maritimă, deturnarea de aeronave, distrugerea cablurilor sau a conductelor submarine, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă, circulația şi traficul cu publicații obscene, aducerea în sclavie şi traficul de sclavi, traficul de femei şi de copii, luarea de ostatici, munca forțată, infracțiunile împotriva bunurilor culturale etc.

2) O a doua clasificare are drept criteriu motivul sau scopul urmărit de autorul infracțiunii, în sensul dacă acesta ( motivul sau scopul) are sau nu un caracter politic ori ideologic. În prima categorie a infracțiunilor cu caracter politic sau ideologic se încadrează crimele împotriva umanității, crimele de război, genocidul, apartheidul şi terorismul internațional, iar în cea de-a doua categorie intră toate celelalte infracțiuni menționate şi altele de același gen.

3) Un al treilea criteriu de clasificare îl constituie perioada în care au fost comise infracțiunile, după cum acestea  au fost săvârșite în timp de pace sau în timp de război, din acest punct de vedere unele infracțiuni putând fi săvârșite numai în timp de pace, altele numai în timp de război, iar altele atât în timp de pace cât şi în timp de război.

4) Cea de-a patra clasificare a infracțiunilor internaționale se face după natura obiectului împotriva căruia sunt dirijate şi căruia îi aduc atingere, cu alte cuvinte, după natura valorilor afectate, în infracțiuni contra unor valori morale şi infracțiuni contra unor valori materiale.

a) Din prima categorie a infracțiunilor îndreptate împotriva unor valori morale, fac parte infracțiunile prin care se aduce atingere ordinii politice şi juridice internaționale, cum sunt războiul de agresiune și terorismul internațional, sau persoanei umane concepută ca o valoare universală indiferent de naționalitate, rasă sau religie și anume vieții, integrității sale fizice sau morale, demnității umane, cum ar fi crimele de război, crimele împotriva umanității, tratamentele inumane, sclavia și faptele analoage sclaviei, munca forțată, traficul de stupefiante etc.

b) Din cea de-a doua categorie, a infracțiunilor internaționale prin care se aduce atingere valorilor materiale, adică acele valori care pot face obiectul unei aprecieri sau evaluări materiale și pecuniare, se  încadrează cele prin care se lezează bunurile culturale (opere literare, științifice, artistice, de cult, etc, bunurile a căror folosință este indispensabilă tuturor oamenilor (telegraful, telefonul, cablurilor și conductele submarine), ori  bunurile a căror autenticitate sau conservare este importantă atât pentru comunitatea statelor, cât și pentru fiecare individ ( moneda, biletele de bancă, titlurile de valoare și altele).

CRIMELE CONTRA PĂCII


    1. Conceptul de crime contra păcii


Crimele contra păcii  constituie, alături de crimele împotrivi umanității şi de crimele de război, cele mai grave crime sancționate de dreptul internațional penal contemporan.
Incriminarea faptelor ce constituie crime contra păcii a fost posibilă odată cu interzicerea  războiului ca mijloc de soluționare a diferendelor internaționale și ca instrument al politicii naționale a statelor.
Potrivit statutului Tribunalului de la Nürenberg, crimele contra păcii constau în conducerea, pregătirea, declanșarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanțiilor și a acordurilor internaționale, ca și participarea la un plan concertat sau la un complot pentru săvârșirea oricăruia din actele menționate. Carta Tribunalului de la Tokio dădea crimelor contra păcii o definiție asemănătoare.
În cuprinsul sentinței prin care a condamnat pentru crime contra păcii pe reprezentanții statului german vinovați de dezlănțuirea şi purtarea unui război de agresiune, Tribunalul de la Nürenberg statua că declanșarea războiului de agresiune nu este o crimă internațională pur și simplu, ci crimă internațională supremă, care diferă de celelalte crime legate de război prin faptul că le conține pe toate.
Incriminarea războiului de agresiune a fost ulterior însușită și de Adunarea Generală a O.N.U., o dată cu confirmarea principiilor de drept internațional recunoscute de statutul și hotărârea Tribunalului de la Nürenberg, prin Rezoluția nr. 95 (I) din 1947.
Se poate astfel afirma că, în baza instrumentelor politice şi juridice menționate şi a practicii celor două tribunale militare internaționale, de la Nürenberg și Tokio, însușită de cvasi-totalitatea statelor lumii, ca și în lumina principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan, crimele contra păcii constituie cele mai grave crime internaționale.
Crimele contra păcii sunt agresiunea armată şi propaganda în favoarea războiului.

2. Agresiunea armată


Definirea agresiunii armate într-o formă care să cuprindă toate actele agresive săvârșite de către state a constituit şi constituie încă un obiect de preocupare pentru comunitatea internațională, în condițiile în care deși Carta O.N.U. interzice în mod expres războiul de agresiune, aceasta nu cuprinde şi o definiție a agresiunii, iar definiția agresorului cuprinsă în Convențiile de la Londra din 1933 a fost considerată ca nefiind întru totul satisfăcătoare.
După eforturi intense  care au început cu anul 1953, când Adunarea Generală a O.N.U. a înființat un Comitet special pentru definirea agresiunii, la 14 decembrie 1974, s-a ajuns la un acord asupra textului final al definiției, care a fost adoptat de Adunarea Generală prin Rezoluția nr. 3314 (XXIX), deci nu printr-un tratat multilateral general, cu forța juridică a unui asemenea instrument convențional.
Definiția agresiunii, astfel cum a fost adoptată, constituie o formulă de compromis.
Art. 2 al definiției prevede că „ Folosirea forței armate prin violarea Cartei O.N.U., de câte un stat care a acționat primul, constituie dovada suficientă prima facie a unui act de agresiune”.
Deci, faptul de a acționa primul în modul arătat constituie o primă dovadă, dar nu şi suficientă, pentru a se aprecia că s-a comis un act de agresiune. Preambulul  definiției menționează că problema de a stabili dacă s-a comis sau nu un act de agresiune trebuie să fie examinată în lumina tuturor împrejurărilor proprii fiecărui  caz în parte, iar potrivit art. 2 al acesteia Consiliul de Securitate al O.N.U. poate, în conformitate cu Carta, să conchidă că o apreciere în sensul că un act de agresiune a fost comis nu ar fi justificată în lumina altor împrejurări relevante, inclusiv faptul că actele în cauză sau consecințele lor nu sunt de a agresivitate suficientă.
Definiția cuprinde şi mențiunea „Nici un considerent, de orice natură ar fi el, politică, economică, militară sau de alt fel, nu poate să justifice o agresiune” (art.5 alin. 1).
De asemenea, actul privind definiția agresiunii  prevede în mod expres că războiul de agresiune constituie o crimă împotriva păcii, care dă naștere la răspundere internațională .

În cuprinsul documentului menționat, prin care se adoptă definiția agresiunii, sunt enumerate ca acte de agresiune următoarele acte săvârșite cu sau fără declarație de război:

a) Invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forțele armate ale altui stat sau orice ocupație militară, chiar temporară, rezultând dintr-o asemenea invazie sau dintr-un asemenea atac, precum şi orice anexare prin folosirea forței a teritoriului sau a unei părți a teritoriului altui stat;
b) Bombardarea de către forțele armate ale unui stat a teritoriului altui stat sau folosirea oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;
c) Blocada porturilor sau a coastelor unui stat de către forțele armate ale altui stat;
d) Atacul efectuat de către forțele armate ale unui stat împotriva forțelor armate terestre, maritime sau aeriene, ori a marinei şi aviației civile a altui stat;
e) Folosirea forțelor armate ale unui stat, care sunt staționate pe teritoriul altui stat cu acordul statului  gazdă, contrar condițiilor stabilite în acord, sau orice extindere a prezentei lor pe teritoriul în cauză, după expirarea acordului;
f) Fapta unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziția altui stat, să fie utilizat de către acesta din urmă pentru comiterea unui act de agresiune împotriva unui stat terț;
g) Trimiterea de către un stat sau în numele lui de bande ori grupuri înarmate, de forte neregulate sau de mercenari, care se dedau la acte de forța armată împotriva unui alt stat, de o gravitate care echivalează cu cea a actelor enumerate mai sus, sau faptul de a se angaja în mod substanțial într-o asemenea acțiune.
Art. 4 al definiției cuprinde mențiunea că enumerarea actelor de agresiune nu este limitativă, Consiliul de Securitate al O.N.U. putând califica şi alte atacuri armate ca acte de agresiune, potrivit competențelor sale conferite de Cartă în menținerea păcii şi securității internaționale.
În lumina principiilor de drept internațional se apreciază că pot fi considerate ca acte de agresiune, deci crime internaționale, deși nu sunt cuprinse în definiția dată, şi următoarele:
-declarația de război;
-represaliile cu folosirea forței armate împotriva popoarelor şi națiunilor care luptă pentru dreptul lor la autodeterminare, la libertate şi independentă.

3. Propaganda în favoarea războiului


Propaganda prin care se face apologia războiului sau se îndeamnă la recurgerea la război, indiferent prin ce mijloace s-ar face aceasta, constituie şi ea o crimă împotriva păcii şi securității internaționale. Propaganda în favoarea războiului a fost încorporată ca atare în statutul Tribunalului de la Nürenberg, care în art. 6, lit. a) incriminează nu numai războiul, ci şi orice acte pregătitoare în vederea dezlănțuirii unui război de agresiune.
Propaganda în favoarea războiului s-a detașat ca o infracțiune internațională distinctă dată fiind periculozitatea sa deosebită pentru acțiunea comună a statelor de menținere a păcii, pentru securitatea fiecărui stat în parte, în condițiile interzicerii internaționale a războiului de agresiune.
În cadrul O.N.U., în afara rezoluției prin care au fost aprobate statutele şi lucrările tribunalelor militare internaționale de la Nürenberg şi Tokio, Adunarea Generală a incriminat propaganda în favoarea războiului prin Rezoluția nr. 110 din 3 noiembrie 1947, în care se comandă propaganda de război în orice formă şi în orice țara, care are ca scop sau care poate crea ori mări o amenințare a păcii, o violare a ei sau un act de agresiune, precum și prin Pactul internațional cu privire la drepturile civile şi politice, din 1968, în care, la art. 20, se prevede că „ orice  propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege”.
Propaganda de război este interzisă şi prin Declarația O.N.U. referitoare la principiile relațiilor pașnice dintre state, din 1970, în cuprinsul căreia, în cadrul prevederilor referitoare la principiul nerecurgerii la forță, se prevede în mod expres:” conform scopurilor şi principiilor Națiunilor Unite, statele au obligația de a se abține de la orice propagandă în favoarea războiului de agresiune”.

CRIMELE ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII


    1. Conceptul de crime împotriva umanității


Crimele contra umanității sunt definite ca fapte grave de violență, comise pe scară largă de către indivizi, fie că aceștia sunt sau nu agenți ai statului, împotriva altor indivizi într-un scop esențialmente politic, ideologic, rasial, național, etnic sau religios.
Crimele contra umanității au apărut în cadrul dreptului internațional penal după al doilea război mondial, ca o reacție la atrocitățile săvârșite de către naziștii germani și militariștii japonezi, în teritoriile ocupate, împotriva populației locale și, în cadrul lagărelor de exterminare, a unor categorii largi de persoane pe motive naționale, etnice sau rasiale.
Ele au figurat pentru prima oară în actele constitutive ale tribunalelor de la Nürenberg și Tokio. Ulterior, alte acte politico-juridice internaționale au interzis fapte ce se încadrează în conceptul de crime împotriva umanității. Printre acestea sunt de menționat:

-Convenția din 1948 pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid;
-Declarația Națiunilor Unite asupra interzicerii utilizării armelor nucleare și termonucleare, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr. 1653 (XVI) din 24 noiembrie 1961;
-Convenția din 1973 asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid;
-Declarația asupra protecției oricărei persoane împotriva disparițiilor forțate (Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr. 47/133 din 18 decembrie 1992);
-Statutele tribunalelor internaționale penale pentru fosta Iugoslavei, respectiv pentru Ruanda, precum și Statutul Curții Penale Internaționale.
Din coroborarea conținutului diverselor convenții sau al altor instrumente politico-juridice internaționale, rezultă că fac parte din categoria crimelor împotriva umanității următoarele fapte:
a) Asasinatul (omorul intenționat);
b) Exterminarea;
c) Aducerea în sclavie sau obligarea la muncă forțată;
d) Deportarea, inclusiv epurarea etnică;
e) Expulzările forțate;
f) Orice alte acte inumane împotriva oricărei populații civile (tortura, violul, lipsirea de libertate etc);
g) Persecuțiile pentru motive politice, rasiale sau religioase;
h) Practica sistematică a disparițiilor forțate;
i) Folosirea armelor nucleare şi a altor tipuri de arme de distrugere în masă;
j) Genocidul;
k) Apartheidul.
Se poate observa că unele dintre faptele ce se încadrează în categoria crimelor împotriva umanității figurează şi printre infracțiunile clasice de drept comun (omorul, tortura, violul, lipsirea de libertate, obligarea la muncă forțată etc.).
Crimele împotriva umanității se deosebesc, însă, de infracțiunile de drept comun prin unele trăsături proprii, în special prin gravitatea deosebită, caracterul de masă şi mobilul săvârșirii lor.
Gravitatea deosebită a crimelor împotriva umanității este exprimată de aceea că prin asemenea fapte se aduc atingeri importante vieții, integrității corporale fizice şi mentale, valori supreme ale ființei umane, într-un mod care pune în pericol existenta biologică a mai multor persoane, faptele grave de natura crimelor împotriva umanității fiind expresia unor planuri concertate, ele constituind acțiuni premeditate de anvergură.
Caracterul de masă al crimelor împotriva umanității se manifestă prin numărul mare de victime pe care acestea le produc, asemenea crime fiind îndreptate împotriva populației civile ca atare, nu a unor indivizi, fie că se referă la o masă amorfă de indivizi, fie că lezarea privește anumite grupuri, constituite în baza unor criterii precise care le delimitează de populația civilă în general.
Mobilul săvârșirii crimelor împotriva umanității îl constituie, de regulă, o politică deliberată şi urmărită consecvent pentru reprimarea, persecutarea sau exterminarea unor grupuri de oameni, fie pentru că acestea ar constitui un pericol actual sau potențial pentru cei ce inițiază asemenea fapte ori le săvârșesc, fie în baza unor convingeri, de regulă, cu caracter extremist, de natură ideologică, etnică sau religioasă, ale autorilor sau inspiratorilor faptelor respective.
La incriminarea în concret a unor fapte de natura crimelor împotriva umanității, una sau alta dintre trăsăturile care le caracterizează poate să prevaleze, dar, de regulă, cele trei trăsături trebuie să fie întrunite cumulativ.

2.  Genocidul


Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte penale incriminate potrivit dreptului internațional. Ea constă în distrugerea sau persecutarea unor grupuri umane constituite ca entități naționale, etnice, rasiale sau religioase.
Convenția din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid prevede in acest sens, în art. I, următoarele: „ părțile contractante confirmă că genocidul, fie că este comis în timp de pace sau în timp de război, este o crimă internațională, pe care ele se angajează să o prevină şi să o pedepsească”.
Potrivit art. II al Convenției din 1948, genocidul constă într-unul din actele enumerate în continuare, săvârșit cu intenția de a distruge total sau parțial un grup național, etnic, rasial sau religios ca atare:
a) Uciderea membrilor grupului;
b) Atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor grupului;
c) Supunerea intenționată a grupului la condiții de existenta care antrenează în mod necesar distrugerea sa fizică totală sau parțială;
d) Măsurile vizând împiedicarea nașterilor în sânul grupului;
e) Transferul forțat dintr-un grup în alt grup.
Analiza definiției genocidului evidențiază câteva elemente semnificative pentru fizionomia juridică a acestei crime internaționale.
Genocidul este caracterizat in primul rând prin intenția de a distruge un grup uman, în baza unor criterii. Prin acest element genocidul se particularizează în raport cu celelalte crime împotriva umanității, apărând ca un caz agravat, calificat, de crimă împotriva umanității.
Intenția calificată a autorului unei crime de genocid este de a distruge, fie în totalitate, fie parțial, un anumit grup uman. Nu este, prin urmare, necesar, pentru a exista o crimă de genocid, ca prin fapta săvârșită să se distrugă întotdeauna în întregime un grup uman, uneori așa ceva fiind chiar imposibil, dacă se are în vedere numărul adesea imens al indivizilor care compun un asemenea grup. Distrugerea  parțială a grupului ca intenție sau ca realizare în fapt este în aceeași măsură o condiție suficientă pentru existenta infracțiunii de genocid, ca şi distrugerea integrală.
Convenția din 1948 enumeră printre categoriile de persoane protejate împotriva actelor de genocid grupurile naționale, etnice, rasiale sau religioase.
La elaborarea convenției, s-a ridicat problema dacă nu ar fi necesar ca, alături de cele patru categorii, să figureze şi alte grupuri umane care de-a lungul istoriei au format obiectul unor catedre reprimări masive cu intenții de lichidare, cum ar fi grupările politice, sau dacă nu ar trebui incriminat şi genocidul cultural sau ecocidul, dar pentru diverse motive compromisul realizat în definirea genocidului a exclus asemenea elemente.
Convenția din 1948 prevede în art. III că vor fi pedepsite actele de genocid dar şi înțelegerea în vederea  comiterii genocidului, incitarea directă şi publică, precum şi complicitatea la comiterea genocidului, ca şi tentativa de a comite acte de genocid.
Art. IV al aceleiași convenții prevede că persoanele care au comis genocidul, deci autorii faptelor, cei ce complotează în scopul comiterii unor asemenea acte, instigatorii şi complicii, precum şi cei care încearcă  să comită crima de genocid, vor fi pedepsiți indiferent de calitatea lor, guvernanți, funcționari ori particulari, pentru subiectele crimei de genocid neimpunându-se o calificare a acestora în sensul dreptului penal, o poziție specială în raport de victimă sau de locul pe care îl ocupă în angrenajul social.
Convenția din 1948 cuprinde în art. V angajamentul statelor-părți de a lua în cadrul legislației lor interne măsurile necesare  pentru asigurarea aplicării dispozițiilor convenției şi, în mod deosebit, de a prevedea sancțiuni penale eficace care să lovească persoanele vinovate de genocid sau de celelalte acte în legătură cu genocidul (asocierea în vederea comiterii faptei, instigarea, complicitatea, etc.).
În ce privește judecarea crimei de genocid, Convenția prevede în art. VI că persoanele vinovate de genocid sau de o faptă în legătură cu acesta vor fi aduse în fata tribunalelor competente ale statului pe teritoriul căruia s-a comis actul sau în fata unei curți penale internaționale. O asemenea curte penală specială nu a fost niciodată înființată, dar genocidul figurează în prezent  printre infracțiunile ce intră în competenta Curții Penale Internaționale, înființată în 1998.
Se stabilea astfel o competentă  jurisdicțională alternativă, a statelor pe teritoriul cărora s-a comis actul şi a unei curți penale internaționale. Aceasta nu exclude, desigur, competenta şi a altor state, în conformitate cu principiul represiunii universale.

3. Apartheidul


Discriminarea rasială, unul din cele mai odioase aspecte ale discriminării în defavoarea persoanei umane şi a popoarelor, practicată pe scară largă de-a lungul  istoriei, constituie astăzi o încălcare gravă a principiilor şi normelor de drept internațional.
Prin numeroase declarații și rezoluții, între care, Declarația Națiunilor Unite asupra eliminării oricăror forme de discriminare rasială, adoptată în 1963, Adunarea Generală a O.N.U. a afirmat în mod solemn necesitatea de a se elimina rapid toate formele și toate manifestările de discriminare rasială în toate părțile lumii și de a se asigura protecția și respectarea persoanei umane.
Ca urmare, la 21 decembrie 1965, a fost adoptată printr-o rezoluție a Adunării Generale a O.N.U. şi deschisă spre semnare „ Convenția internațională asupra eliminării oricăror forme de discriminare rasială”, în cadrul; căreia statele părți condamnă orice formă de discriminare, în special segregația rasială şi apartheidul, şi se angajează să prevină, să interzică şi să elimine pe teritoriul lor practicile de această natură prin toate mijloacele de care dispun, inclusiv prin incriminarea lor şi luarea unor măsuri de sancționare penală.
La 30 noiembrie 1973, tot printr-o rezoluție a Adunării Generale a O.N.U. a fost adoptată „ Convenția internațională privind eliminarea şi reprimarea crimei de apartheid”, care a intrat în vigoare în 1976.
Potrivit acestei convenții (art. 1) , apartheidul constituie o crimă împotriva umanității. Convenția declară în mod expres criminale organizațiile, instituțiile şi persoanele care comit crima de apartheid, stipulând că sunt pasibili de răspunderea penală internațională, indiferent care ar fi motivul faptelor lor, atât persoanele considerate pur şi simplu ca indivizi, cât şi membrii unor organizații şi instituții sau reprezentanții statului, dacă aceștia comit una din faptele incriminate prin convenție.
Crima de apartheid este definită ca acte inumane comise cu scopul de a institui sau de a întreține dominația unui grup rasial de ființe umane şi de a oprima în mod sistematic grupul respectiv, inclusiv politicile şi practicile asemănătoare , de segregare şi discriminare rasială.
În cuprinsul convenției se enumeră, limitativ, categoriile de acte inumane care constituie latura obiectivă a crimei de apartheid, dacă sunt săvârșite în condițiile şi cu scopurile prevăzute în definiția acesteia (art. 2):
a) Refuzul, fată de un membru sau de membrii unui grup rasial, al dreptului la viață şi la libertate al persoanei umane prin recurgerea la unul din următoarele acte: atentatul asupra vieții, atingerea gravă a integrității fizice sau mentale, a libertății ori a demnității sau supunerea la torturi, la pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, precum şi arestarea arbitrară sau deținerea ilegală a acestora;
b) Impunerea deliberată fată de un grup rasial a unor condiții de viață destinate să antreneze distrugerea lor fizică totală sau parțială;
c)  Luarea de măsuri legislative sau de altă natură, destinate să împiedice un grup rasial să participe la viața politică, socială, economică şi culturală a țării şi să creeze în mod deliberat condiții care să împiedice dezvoltarea deplină a grupului în cauză, în special prin privarea de libertățile şi drepturile fundamentale ale omului;
d) Luarea de măsuri, inclusiv de ordin legislativ, vizând divizarea populației după criterii rasiale, prin crearea de rezervații sau ghetouri separate pentru membrii grupurilor rasiale, interzicerea călătoriilor între persoane aparținând unor grupuri rasiale diferite sau exproprierea bunurilor şi a fondurilor aparținând unor asemenea grupuri sau membrilor acestora;
e) Exploatarea muncii grupurilor rasiale, îndeosebi prin supunerea lor la  muncă forțată;
f) Persecutarea organizațiilor sau a persoanelor prin privarea lor de libertăți sau drepturi fundamentale pentru motivul că se opun politicii de apartheid.
Statele părți la convenție se angajează să ia toate măsurile, de ordin legislativ sau de altă natură, necesare pentru a împiedica încurajarea în orice mod a crimei de apartheid şi a altor politici segregaționiste asemănătoare acesteia, ca şi a practicilor de această natură, precum şi pentru a elimina orice asemenea încurajări.
De asemenea, ele se angajează să urmărească şi să pedepsească potrivit jurisdicției proprii persoanele răspunzătoare pentru săvârșirea crimei de apartheid şi să ia măsurile legislative, judiciare şi administrative care se impun în acest scop. Asemenea măsuri trebuie să fie luate  de fiecare stat, indiferent dacă persoana care a comis o asemenea faptă este cetățean al țării respective, este cetățean al altei tari, ori are statut de apatrid şi indiferent dacă aceasta este rezidentă sau nu pe teritoriul statului în care s-au produs faptele.
Convenția referitoare la apartheid conține o dispoziție similară celei din convenția referitoare la genocid în ce privește judecarea de către un tribunal penal internațional cu o competentă specială pentru această categorie specială de crime. Un asemenea tribunal nu a fost creat, dar apartheidul figurează printre crimele internaționale cu care a fost investită noua Curte Penală Internațională.

CRIMELE DE RĂZBOI

    1. Definiție și izvoare juridice

Reglementările internaționale privind modul de ducere a războiului și protecția victimelor conflictelor armate ori interzicerea sau limitarea folosirii unor arme, muniții sau metode de război contrar principiilor consacrate ale dreptului internațional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat, prevăd, alături de dispozițiile de protejare a victimelor războiului şi a anumitor categorii de bunuri, şi norme specifice vizând stabilirea răspunderii internaționale a statelor pentru nerespectarea acestor reglementări, precum şi sancționarea penală a persoanelor care săvârșesc încălcări ale prevederilor convențiilor internaționale în materie.
Crimele de război sunt fapte penale grave săvârșite pe timpul unui conflict armat prin încălcarea regulilor de ducere a războiului prevăzute de dreptul internațional umanitar.
Faptele prin care se încalcă regulile de drept internațional umanitar, care prin gravitatea lor au caracterul unor crime de război, sunt prevăzute în mai multe  instrumente juridice internaționale, care se completează reciproc, în principal în:
-Statutul Tribunalului Militar International de la  Nürenberg (art. 6, lit. a) şi Carta Tribunalului Militar International de la Tokio (art. 5, lit. b));
-Convențiile de la Geneva din 1949, articolele 50 (Convenția I), 51 (Convenția a II-a), 130 (Convenția a III-a), respectiv 147 (Convenția a IV-a);
-Convențiile de la Haga din 1954 (art. 28);
-Convenția de la Geneva din 1976 asupra interzicerii folosirii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în alte scopuri ostile (art. IV);
-Protocolul adițional I de la Geneva din 1977, în special art. 11, par. 4, şi art. 85;
-Statutul Tribunalului International Penal pentru fosta Iugoslavei (art.2 şi 3) şi Statutul Tribunalului International Penal pentru Ruanda (art. 2-4).
Crimele de război figurează şi în Statutul Curții Penale Internaționale semnat la Roma în 1998 (art. 5 şi 8).
Instrumentele juridice menționate permit a se face  o împărțire a crimelor de război în două mari categorii: crime împotriva persoanelor şi bunurilor protejate şi crime săvârșite prin violarea regulilor de întrebuințare a unor mijloace şi metode de luptă.

2.  Crime de război împotriva persoanelor şi bunurilor protejate

a) Omorurile, tortura şi relele tratamente ale persoanelor
Toate aceste infracțiuni sunt prevăzute în special de Statutul Tribunalului de la Nürenberg, apoi de Convenția de la Geneva din 1949 şi de Protocolul adițional I din 1977.
Potrivit convențiilor internaționale incriminatorii, asemenea fapte pot consta în omoruri intenționate (asasinat sau ucidere), în torturarea sau supunerea la tratamente inumane şi rele tratamente a civililor în teritoriul ocupat de inamic, a prizonierilor de război, a bolnavilor, râniților şi a naufragiaților , a personalului sanitar sau religios şi, în general, a oricăror persoane care se află într-un regim permanent sau temporar de protecție în perioada de conflict armat.
b) Efectuarea de experiențe biologice şi medicale
Toate cele patru convenții de la Geneva din 1949 interzic experiențele biologice efectuate de beligeranți asupra persoanelor aflate în puterea lor, iar Protocolul I din 1977, dezvoltând aceste interdicții, încadrează printre crimele de război faptul de a supune orice persoană protejată unui act medical care nu ar fi motivat de starea sănătății sale şi care nu ar fi conform cu normele medicale în general recunoscute,  dacă sănătatea şi integritatea fizică sau mentală a unei persoane ar putea fi compromisă.
Este în special interzis de a practica asupra acestor persoane, chiar şi cu consimțământul lor, mutilări fizice, experiențe medicale sau științifice, prelevări de țesuturi sau de organe pentru transplanturi, dacă acestea nu sunt justificate de rațiuni privind apărarea sănătății persoanelor în cauză. Caracter criminal are şi constrângerea de a dona sânge    pentru transfuzii sau piele destinată grefelor.
c) Luarea de ostatici
Statutul Tribunalului de la Nürenberg a prevăzut luarea de ostatici printre crimele de război, în baza prevederilor art. 46 al Regulamentului Convenției a IV-a de la Haga din 1907, care prevede că viața indivizilor trebuie protejată de către puterea ocupantă, iar Convenția a IV-a de la Geneva din 1949 enumeră luarea de ostatici printre infracțiunile grave prevăzute de art. 147 al acesteia.
d) Deportarea populației civile
Deportarea populației civile a fost considerată crimă de război prin Statutul Tribunalului de la Nürenberg, pe baza reglementărilor mai generale din convențiile anterioare (din 1899,1907,1929).
Convenția a IV-a de la Geneva din 1949 interzice în mod expres în art. 49 deportarea populației civile din teritoriul ocupat de inamic, dacă nu se face în propriul interes al acesteia, din cauza pericolului operațiilor militare  şi nu permite ca dislocarea sau deportarea să se facă pe teritoriul național al statului ocupant şi o declară crimă de război.
Protocolul I de la Geneva din 1977 adaugă la deportarea populației statului inamic şi transferul de către puterea ocupantă al populației statului său în teritoriul ocupat, considerând în art. 85 drept crimă de război ambele forme de deportare a populației civile.
e) Deținerea ilegală a populației civile
Executarea unor acte de deținere a persoanelor civile ale statului inamic de către oricare din pârțile beligerante prin depășirea prevederilor Convenției referitoare la internarea unor asemenea persoane pentru rațiuni de securitate este considerată crimă de război potrivit art. 147 al Convenției a IV-a de la Geneva din 1949.

f) Înrolarea forțată a persoanelor aflate în puterea inamicului
Constrângerea unui prizonier de război sau a unei persoane civile aparținând pârții adverse, chiar dacă la începutul ostilităților acestea au fost în serviciul țării inamice, de a lua parte la operațiuni militare împotriva țării lor, este incriminată de Convențiile a III-a şi a IV-a de la Geneva din 1949, care reintegrează o interdicție în acest sens formulată prin Regulamentul Convenției a IV-a de la Haga din 1907.
Constituie astfel crimă de război atât înrolarea forțată în armata inamicului a persoanelor menționate, cât şi constrângerea acestora de a lua parte la efortul de război îndreptat  împotriva propriei tari.
g) Refuzul unui proces echitabil
Convențiile de la Geneva din 1949 referitoare la protecţia prizonierilor de război şi, respectiv, la protecţia populației civile, prevăd că privarea persoanelor protejate , în caz de săvârșire a unor fapte penale de către acestea, de dreptul lor de a fi judecate conform legii şi imparțial, constituie o crimă de război. Incriminarea este reluată şi dezvoltată în cuprinsul Protocolului I de la Geneva din 1977, potrivit căruia faptul de a priva orice persoană protejată de convențiile internaționale umanitare de un asemenea drept constituie crimă de război.
Sunt, ca atare, crime de război executarea fără judecată a civililor, a prizonierilor de război, ca şi a spionilor sau a membrilor rezistenței armate, precum şi executarea oricăror persoane protejate de convențiile internaționale umanitare, dacă acestea au fost condamnate după un proces sumar sau fără acordarea garanțiilor judiciare fundamentale.
h) Întârzierea nejustificată a repatrierii prizonierilor de război şi a civililor
Faptele de acest gen, care în timp de pace constituie crime împotriva umanității, pot constitui şi crime de război, fiind incriminate ca atare prin art. 85 al Protocolului adițional I din 1977, care interzice orice atingeri aduse demnității persoanelor, precum şi relele tratamente sau tratamentele inumane aplicate oricăror persoane protejate.
j) Aplicarea unor pedepse colective
Pedepsele colective sunt interzise prin Regulamentul Convenției a IV-a de la Haga din 1907 şi prin Convenția a IV-a de la Geneva din 1949 fără a se indica, însă, că aplicarea unor asemenea pedepse ar constitui o crimă internațională.
k) Jefuirea bunurilor publice
Asemenea acte au fost considerate crime de război prin Statutul Tribunalului de la Nürenberg, iar ulterior prin Convențiile de la Geneva din 1949, care incriminează apropierea ilicită, masivă, arbitrară şi fără o necesitate militară a bunurilor publice sau private. În afara unei asemenea însușiri calificate a bunurilor, jefuirea acestora constituie furt sau tâlhărie şi se pedepsește potrivit legislației penale ordinare.
l) Producerea de distrugeri inutile
Distrugerea de către inamic a bunurilor publice sau private aflate în puterea sa și aparținând statului sau cetățenilor statului advers a fost incriminată prin Statutul Tribunalului de la Nürenberg, care consideră crimă de război distrugerea fără motiv a orașelor și satelor sau devastările care nu sunt justificate de exigențele militare.
Convențiile de la Geneva din 1949 incriminează „ distrugerea şi însușirea de bunuri, nejustificată de necesitățile militare şi executată la scară mare, într-un mod ilicit şi arbitrar” (Convenția I, art. 50, Convenția a II-a , art. 51, Convenția a IV-a , art. 147).
m) Atingerile aduse bunurilor culturale
În cuprinsul Convenției din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat se includea și obligația statelor de a incrimina prin legislația proprie orice infracțiune la acea convenție ( art. 28), fără a se stabili caracterul de crimă internațională al atingerilor aduse bunurilor culturale.
Ulterior, prin Protocolul I de la Geneva din 1977, s-a prevăzut în mod expres că sunt crime de război atacurile armate îndreptate împotriva monumentelor istorice, a operelor de artă şi a lăcașurilor de cult clar recunoscute și care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor, dacă acestora le este acordată o protecție specială prin acorduri internaționale şi dacă distrugerea lor se produce pe o scară largă, nu există nici o dovadă că adversarul ar fi utilizat asemenea bunuri pentru sprijinirea efortului său militar, iar asemenea bunuri nu sunt situate în imediata apropiere  a unor obiective militare.
Statutul Curții Penale Internaționale prevede şi el printre crimele internaționale cu judecarea cărora este investit crima de război constând în îndreptarea intenționată a unor atacuri împotriva clădirilor dedicate religiei, educației, artei şi științei sau împotriva monumentelor istorice, dacă acestea nu sunt obiective militare (art. 8, lit. b, par.IX).

3. Crime de război săvârșite prin violarea regulilor de întrebuințare a unor mijloace şi metode de luptă

Precizarea faptelor săvârșite prin violarea regulilor de întrebuințare a unor mijloace de luptă, care constituie crime de război, s-a făcut în special prin Protocolul adițional I de la Geneva din 1977, în cadrul infracțiunilor grave prevăzute de art. 85 al acestuia.
Faptele respective, tratate în continuare, constituie crime de război dacă prin săvârșirea lor cu intenție şi cu violarea dispozițiilor pertinente ale protocolului, se produc anumite urmări – moartea ori lezarea în mod grav a integrității fizice sau mentale a unor persoane protejate de dreptul internațional umanitar.
a) Atacurile dirijate contra civililor
Supunerea populației civile sau a persoanelor civile unui atac militar constituie crimă de război conform art. 85, par. 3, lit. a) din Protocolul I de la Geneva din 1977.
b) Atacurile fără discriminare
Lansarea unui atac fără discriminare, care aduce atingere populației civile sau bunurilor cu caracter civil, dacă autorul cunoștea că un asemenea atac va cauza pierderi  în vieți omenești, rănirea persoanelor civile sau pagube bunurilor cu caracter civil, care sunt excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct așteptat, constituie crimă de război potrivit art. 85, par. 3, lit. b) al Protocolului I menționat.
c) Atacurile împotriva lucrărilor care conțin forțe periculoase
Protocolul I din 1977 prevede în art. 85, par. 3, lit. c) că este interzisă, fiind considerată o infracțiune gravă, deci crimă de război, lansarea unui atac împotriva lucrărilor sau instalațiilor care conțin forțe periculoase, cunoscând că un asemenea atac va cauza pierderi de vieți omenești, rănirea persoanelor civile, sau pagube bunurilor cu caracter civil, care sunt excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct așteptat.
Atacarea în condițiile arătate a digurilor, barajelor sau a centralelor nucleare, este crimă de război chiar dacă lucrările sau instalațiile în cauză constituie obiective militare sau se află în imediata apropiere a unor obiective militare.
d) Atacurile împotriva localităților neapărate sau a zonelor demilitarizate
Sunt considerate crime de război atacurile îndreptate împotriva localităților neapărate şi a zonelor demilitarizate dacă, potrivit art. 59 şi 60 ale Protocolului I, cel care lansează un asemenea atac cunoștea caracterul respectivelor zone sau localități, iar acestea nu fuseseră  folosite de partea adversă în scopuri contrare statutului lor special.
e) Atacarea unei persoane scoasă din luptă
Atacarea unei persoane, cunoscând că aceasta este scoasă din luptă, deci se află în puterea părții adverse, se predă sau este incapabilă să se apere datorită rănilor primite, a bolii sau a pierderii cunoștinței, este crimă de război potrivit art. 85, par. 3, lița e) al Protocolului menționat.

f) Utilizarea perfidă a semnelor protectoare
Utilizarea cu perfidie, în condițiile prevăzute de art. 37 al Protocolului I 1977 care interzice perfidia ca metodă de război, deci dacă prin aceasta se produce uciderea, rănirea ori capturarea unui adversar, a semnului distinctiv al Crucii Roșii, precum şi a oricărui alt semn protector recunoscut de către Convențiile de la Geneva din 1949 sau de către Protocolul I din 1977, este incriminată prin același art. 85, la par. 3, lit. f).
g) Utilizarea tehnicilor de modificare a mediului
Convenția de la Geneva din 1976 asupra interzicerii utilizării în scopuri militare sau în alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului obligă statele părți să interzică şi să prevină orice activitate care contravine dispozițiilor convenției, obligații care implică în mod necesar și incriminarea prin legislația internă a unor asemenea fapte.
h) Utilizarea anumitor arme
Folosirea în cadrul conflictelor armate a unor arme care contravin principiilor dreptului internațional umanitar, cum sunt cele care produc suferințe inutile, cele care produc efecte nediscriminatorii sau armele perfide, este interzisă în baza Convențiilor de la Geneva din 1949 și în special prin Protocolul I din 1977, iar unele categorii de arme specifice care produc asemenea efecte au fost interzise prin convenții speciale, fără ca prin respectivele instrumente juridice internaționale să se prevadă caracterul criminal al recurgerii la asemenea arme.
Unele reglementări cu caracter penal sunt cuprinse în Convenția din 1993 asupra interzicerii armelor chimice, care obligă statele părți să incrimineze în legislația lor proprie încălcarea prevederilor convenției, iar prin rezoluția din 1961 a Adunării Generale  a O.N.U. asupra armelor nucleare și termonucleare utilizarea unor asemenea arme se asimilează unei crime împotriva umanității.
În Statutul Tribunalului Penal pentru fosta Iugoslavei se consideră crimă de război     „ folosirea armelor toxice sau a altor arme concepute pentru a produce suferințe inutile”.
Statutul Curții Penale Internaționale încadrează în categoria crimelor de război care intră în competenta sa „folosirea unor arme interzise prin diverse convenții internaționale și care prin natura lor sunt contrare principiilor ducerii războiului”, menționând în cadrul acestora otrăvurile și armele otrăvite, gazele asfixiante și alte gaze sau lichide analoage, precum și gloanțele care explodează sau se desfac ușor în corpul uman.
În cuprinsul aceluiași statut se menționează, de asemenea, că sunt de competenta Curții crimele de război constând în folosirea unor arme, proiectile sau materiale şi  a unor metode de război care sunt de natură să cauzeze daune inutile sau suferințe superflue sau care au un caracter nediscriminator, fără a indica precis care sunt acestea.
Utilizarea unor asemenea arme constituie, potrivit Statutului Curții Penale Internaționale, crime internaționale numai cu condiția ca interzicerea lor să fie foarte clară, armele respective urmând a fi prevăzute într-o anexă la statut, care se va elabora ulterior.

INFRACȚIUNI INTERNAȚIONALE COMISE DE CĂTRE PERSOANE PARTICULARE

    1. Scurte considerații generale

În acesta categorie de infracțiuni internaționale intră faptele penale care de regulă sunt săvârșite de către persoane care nu au calitatea de agenți ai statului şi care nu acționează din însărcinarea sau în numele unor guverne.
Includerea unor asemenea infracțiuni în sfera represiunii internaționale se datorează faptului că acestea, prin pericolul pe care îl prezintă, prin formele de manifestare sau prin efectele pe care le produc, depășesc cadrul limitat al dreptului intern al unei tari, constituind un atentat la valori ce țin de interesul general al statelor, de stabilitatea raporturilor internaționale şi de cooperarea pașnică între națiuni şi prezintă astfel un înalt grad de periculozitate pentru întreaga comunitate internațională.

2. Terorismul internațional

Terorismul este definit în general ca folosirea deliberată şi sistematică a unor mijloace de natură să promoveze pe scară largă teroare în vederea obținerii unor scopuri criminale.
Această infracțiune este cunoscută din cele mai vechi timpuri, incriminată ca atare şi reprimată de legislația internă a statelor.
Caracteristica principală a terorismului este intimidarea prin violență, iar mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop sunt extrem de variate, incluzând răpirea de persoane, luare de ostatici, asasinatul, execuțiile sumare, producerea de explozii, distrugerea unor edificii publice, sabotarea căilor ferate sau a unor instalații industriale ori a mijloacelor de telecomunicații, ruperea unor diguri, otrăvirea apei potabile, producerea de boli contagioase etc.
Terorismul internațional are drept scop să complice sau să determine ruperea ori deteriorarea relațiilor dintre state, să înlăture anumiți lideri politici, inclusiv șefi de state, să influențeze prin intimidare politică generală a unor state sau poziția pe care acestea urmează să o adopte fată de unele probleme politice concrete, să impună o doctrină politică sau o anumită formă de organizare a statului, să creeze tensiune în relațiile internaționale, punând prin aceasta în pericol pacea şi securitatea mondială.
În ultimul secol, terorismul internațional a luat o amploare deosebită, în special sub formă de atentate contra unor șefi de state, atacarea misiunilor diplomatice şi a diplomaților, atentate împotriva personalităților politice sau a unor persoane particulare cunoscute pentru opiniilor lor, atacarea unor instituții publice, a unor întreprinderi comerciale sau a unor clădiri importante, a unor nave şi aeronave etc.
Prima convenție internațională în scopul combaterii terorismului a fost „Convenția pentru prevenirea şi reprimarea terorismului”, adoptată la Geneva în 1937, însoțită şi de a Convenție asupra unei curți  penale speciale care să judece persoanele acuzate de terorism, ambele nefiind ratificate.
Potrivit acestei convenții, statele se angajau să pedepsească persoanele vinovate pentru: atentatele împotriva șefilor de stat şi a altor persoane cu funcții oficiale; faptele care pun în pericol mai multe vieți omenești; actele diversioniste asupra bunurilor private şi de stat; fabricarea, procurarea, deținerea sau furnizarea de arme şi muniții, pașapoarte sau alte documente false în scopuri teroriste.
Actele de terorism au figurat şi printre crimele sancționate de tribunalele militare de la Nürenberg şi Tokio.
Sub egida Națiunilor Unite, deși problema terorismului a făcut obiectul preocupării statelor şi au fost adoptate numeroase rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U., nu s-a putut ajunge la încheierea unei convenții internaționale cu caracter general şi universal asupra terorismului, cauza rezidând în special în atitudinea politică foarte diferențiată a unor state fată de terorism şi în împrejurarea că nu s-a putut realiza un acord asupra definiției terorismului.
În raport de recrudescența în anumite perioade a unor forme de terorism s-au încheiat, însă, unele convenții cu caracter parțial, specializat, pentru realizarea unei colaborări internaționale în combaterea acestora:
-Convenția cu privire la prevenirea şi reprimarea  infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de o protecție diplomatică, inclusiv agenții diplomatici, adoptată în 1973, incrimina faptele intenționate constând în: comiterea unui omor, a unei răpiri sau a altui atac împotriva persoanei sau a libertății unei persoane care se bucură de o protecție internațională; comiterea, prin violentă, împotriva localurilor oficiale, a locuinței private sau a mijloacelor de transport a unei persoane, a unui atac de natură a pune persoana sau libertatea sa în pericol; amenințarea cu comiterea unui asemenea atac, tentativa şi complicitatea la asemenea acte.
Convenția încorporează acordul statelor-părți de a considera asemenea fapte ca infracțiuni în cadrul legislației lor naționale şi de a le prevedea pedepse corespunzătoare, în raport de gravitatea lor.
-Convenția împotriva luării de ostatici, din 1979, cuprinde acordul statelor de a incrimina prin legile lor interne infracțiunea de luare de ostatici, constând în faptul de a sechestra o persoană sub amenințarea că o va omorî, de a răni o asemenea persoană sechestrată sau de a continua să o rețină pentru a constrânge un stat, o organizație internațională sau o persoană fizică, să îndeplinească un act sau să se abțină de la îndeplinirea lui, ca o condiție a eliberării ostaticului;
-Convenția privind securitatea personalului Națiunilor Unite şi a celui asociat, din 1994, cuprindea  sub aspect penal angajamentul  statelor de a pedepsi prin legislația lor națională faptele îndreptate împotriva unor asemenea persoane, constând în omucideri, răpiri sau orice alt atac şi de a colabora în pedepsirea unor asemenea crime.
În domeniul securității navigației aeriene împotriva deturnărilor de aeronave şi a altor acte de natură a răspândi teroarea în rândul pasagerilor, au fost adoptate de către statele membre ale Organizației Internaționale  a Aviației Civile (O.A.C.I.) patru convenții internaționale:
-Convenția relativă la infracțiunile şi alte acte săvârșite la bordul aeronavelor, semnată la Tokio în 1963;
-Convenția pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave, semnată la Haga în 1970;
-Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securității aviației civile, semnată la Montreal în 1971 şi completată ulterior de Convenția pentru reprimarea actelor ilicite de violență la aeroporturile care servesc aviația civilă (Montreal 1988).
Convențiile din 1970,1971 şi 1988 interesează în mod deosebit întrucât incriminează fapte grave de terorism, prima referindu-se la deturnarea de aeronave, faptă constând în capturarea sau exercitarea controlului asupra unei aeronave civile şi deturnarea ei de la ruta de zbor în mod ilegal prin folosirea forței sau a amenințării cu forța, ori a altei forme de intimidare asupra echipajului acesteia, iar celorlalte două la fapte grave cum ar fi : punerea în pericol a siguranței aeronavei prin acțiuni violente îndreptate împotriva persoanelor aflate la bordul acesteia, distrugerea unui avion aflat în serviciu sau plasarea de substanțe ori dispozitive capabile să distrugă un avion aflat în serviciu aerian, distrugerea ori deteriorarea unor facilități ale aviației civile, comunicare de informații false care pun în pericol siguranța unei aeronave aflate în zbor etc.
Pentru sancționarea faptelor grava prin care se atentează la siguranța navigației maritime s-au încheiat la Roma , în 1988, două instrumente juridice şi anume: Convenția pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime și Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței platformelor fixe situate pe platoul continental.
În același cadru de reglementare se situează şi Convenția pentru protecția fizică a materialului nuclear (Viena, 1980) care interzice orice acte care ar pune în pericol siguranța materialelor nucleare, precum şi Convenția pentru reprimarea bombardamentelor teroriste (O.N.U. , 1997) prin care este interzisă plasarea de substanțe explozive în locuri publice, în facilități aparținând statului, în sistemele de transport public şi în infrastructură.
Nu lipsesc din sistemul convențional de combatere a terorismului nici unele reglementări pentru limitarea surselor de finanțare a acestuia. Pentru acest scop s-au încheiat: Convenția internațională împotriva recrutării,  folosirii, finanțării şi instruirii mercenarilor (O.N.U., 1989) şi Convenția privind suprimarea finanțării terorismului (O.N.U., 1999).
În cadru regional, au fost încheiate mai multe convenții internaționale vizând combaterea terorismului. Dintre acestea sunt de menționat în primul rând:
-Convenția pentru prevenirea sau reprimarea actelor de terorism care iau forma delictelor contra persoanelor, ca şi a extorcărilor conexe acestor delicte, dacă asemenea acte au repercusiuni internaționale, semnată la Washington în 1971 de către statele membre ale Organizației Statelor Americane (OSA);
-Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, încheiată la Strasbourg în 1977 între statele membre ale Consiliului Europei.
Cele două convenții nu dau o definiție a actelor de terorism şi nu sunt în fapt convenții de incriminare a unor asemenea fapte. Ele se referă la anumite aspecte privind prevenirea şi sancționarea unor categorii de acte de terorism asupra incriminării cărora s-a ajuns pe plan internațional la un acord.
Convenția americană cuprinde angajamentul statelor părți de a coopera la luare oricăror măsuri pe care le vor considera eficace pentru prevenirea şi reprimarea actelor de terorism, în special cu privire la răpirea , uciderea sau alte atingeri aduse vieții sau integrității fizice a persoanelor cărora statele sunt obligate de dreptul internațional să le acorde o protecție specială.
Potrivit Convenției, asemenea crime trebuie să fie considerate crime internaționale indiferent de mobilul care le-ar inspira (deci inclusiv cel politic).
Convenția europeană pentru reprimarea terorismului vizează luarea unor măsuri eficace de întrajutorarea judiciară şi extrădare, angajându-se să nu considere asemenea fapte ca infracțiuni politice, pentru ca autorii unor acte de terorism să nu scape urmăririi şi pedepsirii.
Convenția are în vedere următoarele fapte criminale:
-infracțiunile cuprinse în câmpul de aplicare al Convenției pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave de la Haga din 1970 şi al Convenției pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securității aviației civile, de la Montreal, 1971;
-infracțiunile grave îndreptate împotriva vieții, integrității corporale sau libertății persoanelor care au dreptul la o protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici;
-infracțiunile care comportă răpirea, luarea de ostatici sau sechestrarea arbitrară;
-infracțiunile care comportă utilizarea de bombe, grenade, proiectile, arme de foc automate ori scrisori sau valize capcană, în măsura în care asemenea utilizare prezintă pericol pentru persoane.
Celelalte convenții adoptate în cadru regional sunt: Convenția Asociației Asiei de Sud-Est pentru Cooperare Regională privind reprimarea terorismului (Kathmandu, 1997), Convenția Arabă privind reprimarea terorismului (Liga Statelor Arabe, Cairo, 1998), Convenția Organizației Conferinței Islamice pentru reprimarea terorismului internațional (Ouagadougou, 1999) şi Convenția Organizației Statelor Africane privind prevenirea şi combaterea terorismului (Alger, 1999).
Numeroase convenții internaționale pentru combaterea terorismului s-au încheiat şi în cadru bilateral, îndeosebi în contextul mai larg al asistenței juridice internaționale pe care statele şi-o acordă în mod reciproc.

3. Pirateria maritimă

Încă din antichitate şi până în epoca modernă, dreptul cutumiar considera pirateria o crimă internațională, iar pe pirat un dușman al întregii umanități. Datorită pericolului pe care îl prezintă pentru siguranța mărilor şi oceanelor şi pentru comerțul tuturor statelor, navele-pirat erau considerate în afara legii, pirații pierzând dreptul la protecția pavilionului statului lor şi caracterul național, ei putând fi urmăriți de navele de război ale tuturor statelor.
Pedeapsa pentru piraterie era deosebit de severă, de regulă moartea.
Prima reglementare cu caracter convențional a regimului juridic al pirateriei potrivit dreptului internațional a fost cuprinsă în Convenția asupra mării libere de la Geneva din 1958. Prevederile acesteia referitoare la piraterie au fost ulterior preluate în formă aproape identică de Convenția asupra drepturilor mării din 1982, care consacră acestei probleme 8 articole ( art. 100-107).
În cuprinsul celor două convenții, pirateria este definită ca orice act nelegitim de violență, de deținere sau de jefuire, comis în scopuri personale de către echipajul sau pasagerii  unei nave private sau ai unei aeronave private, îndreptat împotriva unei alte nave sau aeronave, ori a persoanelor sau bunurilor aflate la bordul acestora în marea liberă, ori împotriva unei nave sau aeronave, a persoanelor sau bunurilor, într-un loc ce nu tine de jurisdicția vreunui stat.
Constituie acte de piraterie şi actele de aceeași natură comise de echipajele răsculate care au pus stăpânire pe navele de război, navele de stat sau aeronavele militare, situație în care navele şi aeronavele respective sunt asimilate celor private.
Faptul că o navă sau o aeronavă s-au dedat la acte de piraterie nu le lipsește ipso  facto de caracterul lor național, ca în dreptul cutumiar. Conservarea ori pierderea naționalității navei sau aeronavei pirat se determină de către statul care le-a conferit naționalitatea, acesta dispunând dacă este cazul sau nu să continue  a le acorda protecția sa, potrivit dreptului maritim.
Se observă unele deosebiri între reglementarea convențională şi dreptul cutumiar.
Dreptul internațional convențional a extins sfera subiectelor infracțiunii de piraterie, aceasta putând fi comisă nu numai de către navele maritime, ci şi de către aeronave, iar infracțiunea se poate săvârși nu numai împotriva unor nave, ci şi a aeronavelor aflate în zone maritime.
Actele de piraterie se pot săvârși atât în marea liberă, cât şi în orice alte zone nesupuse suveranității unui stat, precum şi în spațiul aerian de deasupra acestora.
De asemenea, acte de piraterie pot să comită nu numai membrii echipajelor navelor sau aeronavelor pirat, ci şi pasagerii acestora, precum şi echipajele răsculate care au pus stăpânire pe o navă sau aeronavă militară ori aflată în serviciul public.
Convenția din 1982 consacră principiul represiunii universale pentru crima de piraterie atât sub aspectul reținerii navei sau aeronavei pirat şi al arestării autorilor, cât şi sub acela al jurisdicției.
Potrivit convenției, statele părți se obligă să colaboreze, în măsura posibilităților lor, la reprimarea pirateriei.

4. Distrugerea cablurilor submarine

Convenția privind protecția cablurilor telegrafice submarine, încheiată în 1884 la Paris, cuprindea, alături de unele prevederi privind condițiile instalării şi protecția cablurilor submarine, dispoziții referitoare  la răspunderea penală internațională în cazul săvârșirii unor fapte prin care se aduc atingeri securității cablurilor submarine instalate.
Ruperea sau deteriorarea unui cablu submarin, făcută voluntar sau din neglijență culpabilă şi care ar putea avea drept rezultat întreruperea sau împiedicare totală sau parțială a comunicațiilor, ca şi nerespectarea regulilor impuse de convenții privind regulile de instalare a cablurilor, se pedepsesc penal.
Cercetarea şi judecarea infracțiunii de distrugere a cablurilor submarine se face, potrivit Convenției, de autoritățile juridice ale statului căruia îi aparține nava la bordul căreia s-a săvârșit infracțiunea, dar fiecare stat poate pedepsi pe naționalii proprii prezumați ca vinovați, dacă statul respectiv nu-şi îndeplinește această obligație.
Prevederile Convenției din 1884 au fost preluate de Convenția de la Geneva asupra mării libere din 1958, apoi de Convenția asupra dreptului mării din 1982 (art. 112-115) fără a se abroga convenția originară.
Potrivit Convenției din 1982, constituie infracțiune ruperea nu numai a cablurilor telegrafice submarine, ci şi a cablurilor telefonice, a cablurilor electrice de înaltă tensiune şi a conductelor petroliere.
Convenția obligă statele părți să incrimineze în legislația lor penală ruperea cablurilor submarine şi să ia măsuri de sancționare a autorilor acestei infracțiuni.

5. Traficul ilicit de stupefiante

Începând  cu anul 1912, când s-a încheiat la Haga Convenția asupra opiumului, numeroase alte convenții internaționale au reglementat controlul asupra fabricării, importului şi exportului substanțelor stupefiante.
Convenția pentru reprimarea traficului  ilicit al drogurilor dăunătoare, încheiată în 1936, este primul instrument juridic în cuprinsul căruia traficul ilicit de stupefiante este incriminat, anumite operațiuni legate de fabricarea , importul și exportul de stupefiante fiind considerate ca infracțiuni internaționale.
Dispozițiile acesteia au fost apoi preluate de Convenția unică asupra stupefiantelor, semnată la New York în 1961, care cuprinde alături de numeroase reglementări privind controlul asupra operațiunilor cu asemenea substanțe şi dispoziții cu caracter  penal privind reprimarea traficului de stupefiante.
Sunt considerate, potrivit Convenției unice asupra stupefiantelor, ca trafic ilicit de stupefiante, numeroase acte privind cultivarea, producerea, fabricarea, extracția, prepararea, deținerea, oferirea, punerea în vânzare, distribuirea, procurarea, vânzarea, livrarea sub orice formă, mijlocirea, trimiterea, expediția în tranzit, transportul, importul şi exportul stupefiantelor, dacă acestea nu se efectuează în conformitate cu dispozițiile convenției, precum şi orice alte acte pe care o tara le consideră ca fiind contrare convenției.
Statele semnatare sunt obligate să includă în legislația lor penală faptele menționate şi să le pedepsească aspru pe cele grave.
Se pedepsesc, de asemenea, potrivit Convenției, asocierea  sau înțelegerea în vederea comiterii acestor infracțiuni, tentativa, dar şi actele preparatorii, precum şi operațiunile financiare îndeplinite cu intenție, referitoare la aceste infracțiuni.
Convenția instituie, de asemenea, un sistem complex de cooperare între state pentru prevenirea şi sancționarea traficului ilicit de stupefiante.

6. Circulația şi traficul publicațiilor obscene

Convenția internațională asupra reprimării răspândirii şi traficului publicațiilor obscene, din 1923, stabilește mai multe fapte pe care fiecare stat parte se obligă să le pedepsească prin legislația proprie şi împotriva autorilor cărora se angajează să ia toate măsurile pentru descoperirea, urmărirea şi sancționarea lor penală. Sunt incriminate următoarele fapte:
a) Fabricarea sau deținerea de scrieri, desene, gravuri, picturi, tipărituri, imagini, afișe, embleme, fotografii, filme sau alte obiecte obscene, cu scopul de a face comerț cu ele, de a le distribui sau a le expune în mod public;
b) Importul, transportul, exportul cu obiectele şi în scopurile menționate la lit. a) sau pentru a le pune în circulație într-un  mod oarecare;
c) Comercializarea, chiar dacă nu este făcută în public, a unor asemenea produse, efectuarea oricărei operații privitoare la acestea, indiferent de modul în care s-ar face distribuirea lor, expunerea ol publică sau închirierea cu caracter de îndeletnicire a acestora;
d) Încunoștințarea, într-un mod oarecare, în vederea favorizării circulației sau traficului de reprimat, că o persoană se dedă la orice din faptele pedepsibile amintite sau că respectivele înscrisuri, desene, gravuri, picturi, imprimate, imagini, afișe, embleme, fotografii, filme sau alte obiecte obscene pot fi procurate direct sau indirect.

7. Falsificarea de monedă

Potrivit Convenției internaționale pentru reprimarea falsului de monedă, încheiată în 1929, infracțiunea de falsificare de monedă constă în următoarele:

a) Orice act fraudulos de falsificare sau de alterare a monedei, indiferent de mijlocul folosit pentru producerea rezultatului;
b) Punerea în circulație frauduloasă a monedei false;
c) Faptele care au drept scop punerea în circulație, introducerea în țara, primirea sau procurarea de monedă falsă, știind că aceasta este falsă;
d) Tentativa la aceste infracțiuni şi actele de participare intenționată;
e) Faptele frauduloase de fabricare, primire sau procurare a instrumentelor sau altor obiecte destinate prin natura lor la fabricarea de monedă falsă ori la alterarea monedelor.
Constituie infracțiune orice falsificare de monedă, fie că este vorba de monedă metalică, de monedă de hârtie sau de bilete de bancă.
Convenția obligă statele ca, în cadrul legislației lor, să nu facă distincție la incriminare între moneda națională  şi monedele altor state şi să pedepsească în mod egal falsul, fără a putea invoca condiția reciprocității.
Falsificarea de monedă este supusă principiului represiunii universale şi constituie un caz de extrădare chiar dacă s-a comis în scopuri politice.

8. Sclavia şi traficul de sclavi

Sclavia reprezintă condiția impusă  unei ființe umane asupra căreia se exercită atributele dreptului de proprietate sau unele din acestea.
Primul document politico-juridic internațional prin care este condamnată sclavia de o manieră generală îl constituie Declarația semnată în cadrul Congresului de la Viena din 1815, urmată de Actul General al Conferinței împotriva sclaviei, încheiat la Bruxelles în 1890, şi de Convenția de la Saint-Germane-en –Lase din  1919, care statuau asupra înlăturării complete a sclaviei sub toate formele și a comerțului cu sclavi, atât pe pământ, cât și pe mare.
În 1926 a fost adoptată Convenția referitoare la sclavie, care cuprindea angajamentul statelor părți de a lua toate măsurile necesare de ordin legislativ şi administrativ pentru incriminarea şi combaterea sclaviei şi a traficului de sclavi în cadrul legislației proprii şi de a colabora între ele în acest scop.
Traficul de sclavi era definit ca orice act de capturare, achiziționare sau cesionare a unui individ în vederea aducerii în stare de sclavie, de achiziționare a unui sclav în vederea vinderii sau schimbului, de cesionare prin vânzare sau schimb a unui sclav dobândit, pentru ca acesta să fie vândut sau schimbat, ca şi orice act de comerț sau de transport de sclavi.
Convenția din 1926 a fost completată din 1956 de Convenția suplimentară referitoare la abolirea sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituțiilor şi practicilor analoge sclaviei.
Convenția din 1926 desființa în drept de o manieră clară sclavia, prevăzând că nici un stat, nici o organizație şi nici  o persoană particulară nu au dreptul de a practica sclavia.
În cuprinsul convenției se lărgea totodată sfera persoanelor ocrotite, prin introducerea şi a categoriei persoanelor de condiție servilă, al căror statut rezultă din instituțiile şi practicile analoge sclaviei. Sunt considerate persoane de condiției servilă persoanele aservite pentru datorii, servitorii, femeia dată în căsătorie fără acordul acesteia contra unei contribuții bănești sau materiale plătită părinților săi, minorul dat unei alte persoane în vederea exploatării muncii sale etc.
De asemenea, se condamnau practicile inumane de orice natură, cum ar fi mutilarea, marcarea cu fierul roșu a unui sclav ori a unei persoane de condiție servilă, care erau considerate infracțiuni.
Sclavia şi traficul de sclavi sunt interzise şi prin Pactul internațional cu privire la drepturile civile şi politice din 1966 (art. 8), iar Convenția asupra dreptului mării din 1982 cuprinde în art. 99 prevederi referitoare la reprimarea sclaviei şi a traficului de sclavi pe mare.

9. Traficul de femei şi de copii

Traficul de femei şi de copii, un adevărat atentat la demnitatea şi valoarea ființei umane, a fost incriminat pentru prima dată prin Aranjamentul internațional cu privire la reprimarea traficului de femei, încheiat la Paris în 1904, între 16 state, urmat de Convenția internațională cu privire la traficul de femei, semnată tot la Paris  în 1910 şi deschisă tuturor statelor.
Convenția din 1910 considera ca infracțiune faptul de a recruta ori de a antrena sau a influenta în vederea recrutării femei sau fete minore, spre a practica prostituția, chiar cu consimțământul lor. Aceeași faptă, dacă era săvârșită asupra unei femei majore, constituia infracțiune numai dacă se recurgea la fraudă, violență, amenințări sau abuz de autoritate.
Convenția din 1921 referitoare la traficul de femei și de copii completa și întărea convenția anterioară, extinzând reglementarea și la traficul de copii, indiferent de sexul acestora.
O nouă convenție, încheiată în 1933, care se referea la reprimarea traficului de femei majore, incrimina traficul de femei majore efectuat chiar cu consimțământul acestora.
Cea mai cuprinzătoare interdicție asupra traficului de femei şi de copii s-a realizat prin Convenția pentru reprimarea şi abolirea traficului de ființe umane şi a exploatării prostituării altuia, din 1949.
Potrivit Convenției, părțile se angajează să pedepsească orice persoană care, pentru a satisface pasiunile altuia, recrutează, antrenează sau influențează în vederea prostituției o altă persoană, chiar cu consimțământul acesteia, exploatează prostituarea altei persoane, chiar dacă aceasta consimte, sau ține, dirijează ori finanțează o casă de prostituție.
Convenția se remarcă nu numai prin lărgirea interdicției formulate, ci şi prin incriminarea şi a actelor preparatorii, a tentativei şi a tuturor formelor de participare la infracțiune, precum şi printr-o foarte largă paletă de măsuri privind cooperarea judiciară între state în vederea reprimării traficului de ființe umane (extrădare, recunoașterea hotărârilor de condamnare în alte state etc.).

JURISDICŢIA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ

    1. Necesitatea unei jurisdicții penale internaționale

Dreptul penal internațional a cunoscut până în prezent progrese remarcabile în plan material, prin adoptarea unor importante convenții internaționale de reglementare a colaborării în diverse domenii, care cuprind și dispoziții cu caracter penal pentru sancționarea încălcărilor grave ale prevederilor acestora, sau prin încheierea unor convenții cu caracter pur penal de incriminare şi sancționare a unor fapte grave ce aduc atingere unor valori universale.
În plan jurisdicțional, al creării unor instituții judiciare internaționale, care să pună în aplicare normele de drept material consacrate, realizările sunt, însă, mai puține.
În lipsa unei asemenea jurisdicții penale, sancționarea infracțiunilor internaționale  continuă să fie realizată, cu unele excepții limitate şi conjuncturale, în cadru național, de către instanțele penale ale fiecărui stat.
Convențiile internaționale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor infracțiuni şi să-i pedepsească indiferent de cetățenia acestora ori a victimelor lor, de locul unde au fost comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă, să-i extrădeze altui stat interesat, precum şi să coopereze între ele, astfel ca aceștia să nu rămână nepedepsiți, ele exercitând în acest mod, o competentă universală cu caracter alternativ.
Convențiile internaționale respective nu stabilesc, însă, şi reguli de drept judiciar sau procedural, în afara unor dispoziții destul de sumare referitoare la obligația respectării de către instanțele judecătorești naționale a garanțiilor procesuale general recunoscute şi comune legislației penale  a statelor civilizate.
În baza convențiilor internaționale care asigură protecția  umanitară a victimelor conflictelor armate, statele părți s-au angajat să ia toate măsurile legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracțiunilor grave, cu caracter de crime internaționale, definite în cuprinsul acestora.
Astfel, Convențiile de la Geneva din 1949 (art. 49 al Convenției I, art. 50 al Convenției a II-a, art. 105-108 şi 129 ale Convenției a III-a şi art. 146 al Convenției a IV-a), Protocolul I adițional la aceste convenții , încheiat în 1977 (art. 85, par. 1), ca şi Convenția de la Geneva din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (art. 28) impun statelor semnatare, între altele, trei categorii de obligații: de a incrimina în legislația națională faptele grave de încălcare a regulilor umanitare, de a sancționa persoanele care comit infracțiuni de această natură şi de a asigura anumite garanții de ordin procedural pentru inculpați referitoare la judecată, dreptul la apărare, căile de recurs sau executarea pedepselor.
Asemenea obligații sunt asumate de către statele părți şi în cuprinsul convențiilor referitoare la reprimarea altor infracțiuni internaționale, cum ar fi genocidul (art. V al Convenției din 1948), terorismul (art. 1 al Convenției din 1937), traficul de stupefiante (art. 36 al Convenției unice asupra stupefiantelor din 1961) etc.
Sancționarea potrivit jurisdicțiilor naționale a infracțiunilor incriminate prin convenții internaționale constituie o modalitate juridică necesară, dar nu suficientă. Practica a dovedit  că lipsa unei jurisdicții internaționale permanentă şi imparțială, competentă să judece toate infracțiunile cu caracter internațional, astfel cum acestea sunt definite şi caracterizate prin convențiile respective, constituie o lacună majoră a dreptului internațional actual, cu consecințe defavorabile pentru comunitatea internațională în efortul tot mai organizat al acesteia de a controla fenomenul infracțional şi de a sancționa pe cei ce încalcă legalitatea internațională.
Dacă în cazul infracțiunile săvârșite de către persoane particulare acest inconvenient este în mare măsură limitat prin formele de colaborare internațională instituționalizate în cuprinsul convențiilor (asistenta judiciară, extrădarea, comisiile rogatorii, cooperarea în prinderea infractorilor etc.), în cazul celorlalte crime (contra păcii, împotriva umanității şi de război), care constituie cele mai grave încălcări ale dreptului internațional, posibilitatea ca faptele să fie pedepsite de către tribunalele naționale este redusă, dacă nu iluzorie, deoarece asemenea infracțiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de către guvernele statelor.
Ideea creării unui tribunal penal internațional care să fie competent a judeca infracțiunile comise prin încălcare normelor de drept internațional datează încă din secolul al XIX-lea, iar tentativele de materializare au început a se face după primul război mondial, în cadrul Societății Națiunilor, susținute fiind şi de înalte foruri ale științei juridice, în special de Asociația de Drept International, Institutul de Drept International şi Asociația Internațională de Drept Penal, o contribuție importantă având în cadrul acestora românul Vespasian V. Pellea, şi au fost continuate apoi în cadrul Organizației Națiunilor Unite, începând cu anul 1950.
Convenții internaționale importante privind incriminarea unor fapte grave cum sunt cele referitoare la terorism (1937), genocid (1948) şi apartheid (1973), prevedeau că judecarea faptelor de acest gen să se facă nu numai de către instanțele naționale, ci şi de către o curte sau un tribunal penal internațional, dar proiectele întocmite nu au putut să fie finalizate.
În lipsa unui tribunal internațional cu competentă universală, unele nevoi presante şi punctuale au fost satisfăcute prin înființarea de tribunale penale ad-hoc.
În 1945 s-au constituit tribunalele militare internaționale de la Nürenberg şi Tokio, care au judecat pe principalii vinovați de declanșarea şi purtarea celui de-al doilea război mondial, iar mai târziu s-au înființat Tribunalul International pentru fosta Iugoslavie şi cel pentru Ruanda, astăzi în funcțiune.
Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie a fost înființat în 1993 pentru pedepsirea persoanelor responsabile de violări grave ale dreptului umanitar, comise pe teritoriul acestei țări, începând cu 1 ianuarie 1991, iar Tribunalul Internaţional pentru Ruanda a fost înființat în 1994, având drept sarcină pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte violări grave ale dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a cetățenilor ruandezi vinovați de genocid şi alte asemenea violări comise pe teritoriile statelor vecine, între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994. Ambele tribunale internaționale au fost constituite în baza unor rezoluții ale Consiliului de Securitate al O.N.U.

2. Curtea penală internațională
Retrospectivă şi viitor

Secolul XXI e marcat puternic în anul său de debut de apocalipticul 11 septembrie 2001.
Atunci, în acea zi atât de dramatică şi de crucială a istoriei contemporane Statele Unite ale Americii, simbolul democrației siguranței şi civilizației umanității s-au clătinat, dar nu s-au prăbușit.
Terorismul, acest flagel ce parcă astăzi “stăpânește” omenirea, a lovit neașteptat America şi prin ea, întreaga lume civilizată, cu o forță şi o cruzime cutremurătoare. Pentru astfel de crime colective, odioase şi barbare, teroriștii trebuie să răspundă în fata justiției.
Cum într-o tara sunt săvârșite actele teroriste, iar într-o altă tara se exercită comanda acestor acte, la care se adaugă şi faptul că o altă tara îi finanțează pe teroriști şi într-o altă tara se refugiază teroriștii, o justiție internă în fata acestor cazuri este neputincioasă.
Numai o justiție internațională penală poate fi instrumentul juridic de reprimare şi pedepsire a acestor acte şi atacuri teroriste. Iată, poate, argumentul “forte” ce va călăuzi viitorul justiției penale internaționale.
Dar pentru a întrezări şi a circumscrie traiectoriile generale ale acestui viitor e absolut necesar să aruncăm, cel puțin o privire sumară spre trecut. Privirea retrospectivă va fi structurată în esență pe trei perioade şi anume:
A. Justiția internațională penală pană la finele celui de-al doilea război mondial;
B. De la Nürenberg la Haga;
C. Curtea penală internațională.
A. În cadrul privirii retrospective vizând prima perioadă enunțată şi anume până la finele celui de-al doilea război mondial vor fi avute în vedere în principal trei planuri:
1. Proiecte de creare a unor instanțe internaționale penale.
2. Realități.
3. Idei de esență subsumate acestor proiecte şi realități.
Analizând aceste planuri evidențiem următoarele:
1. În legătură cu proiectele de creare a unor instanțe internaționale penale:
    Primul proiect a aparținut juristului elvețian Gustav Mocnire care a conceput în anul 1872 organizarea unei “Jurisdicții criminale internaționale”.
    Convenția de la Haga, din 1907 este un prim act de rezonanță internațională prin care s-a încercat instituirea unei Curți internaționale de prize maritime.
    Tratatul de la Versailles încheiat la finele primului război mondial în 1919 este tratatul care prevedea în articolul 227 constituirea unui tribunal special pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzollern, împăratul Germaniei învinsă în război dar împăratul n-a fost judecat pentru că Olanda – unde se refugiase – nu l-a extrădat.
    În anul 1920 în cadrul Societății Națiunilor se propunea întocmirea unui proiect de organizare a unei Înalte Curți de Justiție Internațională separată de Curtea Permanentă de Justiție Internațională.
    În anul 1928 reputatul jurist roman Vespasian Pellea ca președinte al Asociației internaționale de drept penal întocmea un proiect de Statut ce prevedea crearea unei Camere criminale în sânul Curții Permanente de Justiție Internațională.
    În anul 1935 Vespasian Pellea întocmea şi planul unui cod represiv mondial ce includea şi proiectul de Statut din anul 1928.
    La 16 noiembrie 1937 o dată cu Convenția asupra prevenirii şi reprimării terorismului a fost adoptată “Convenția pentru crearea unei Curți penale internaționale”, ca o reacție a actului de terorism internațional ce a afectat şi a zguduit comunitatea internațională şi anume atentatul de la Marsilia în care a fost ucis regele Alexandru al Iugoslaviei şi ministrul de externe al Franţei Louis Barthou. Deși semnată de 24 de state, Convenția pentru crearea unei Curți penale internaționale n-a intrat în vigoare, procedurile de ratificare fiind împiedicate de declanșarea celui de-al doilea război mondial.
2. Cu referire la realități, mai exact, la înființarea efectivă a instanțelor internaționale penale:
Proiectele de realizare a unor instanțe internaționale penale au devenit realitate la finele celui de-al doilea război mondial. Au fost instituite în 1945 pentru a judeca pe responsabilii celei mai mari conflagrații din istoria omenirii:
    Tribunalul militar internațional de la Nürenberg creat de puterile victorioase în urma “Acordului privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene ale Axei” din 8 august 1945 care să judece pe criminalii de război naziști ale căror crime erau fără localizare geografică precisă. Acest tribunal a condamnat la moarte 12 persoane, la muncă silnică pe viață 3 persoane, la închisoare între 10 şi 20 de ani 4 persoane, iar în privința a 3 inculpați s-a dispus achitarea.
    Tribunalul internațional penal Tokio creat în condiții istorice asemănătoare cu cele ale Tribunalului de la Nürenberg ce a fost convenit în cuprinsul “Declarației de la Potsdam” din 26 iulie 1945 semnate de S.U.A., Marea Britanie şi China, acest tribunal fiind cadrul juridic necesar pentru a pedepsi pe militanții japonezi răspunzători de crimele comise în Extremul Orient. A condamnat la moarte 7 persoane, la închisoare pe viață 11 persoane iar la detenție pe viață 7 persoane.
3. În ceea ce privește ideile de esență subsumate acestor proiecte şi realități privind ființarea de instanțe internaționale penale:
    Proiectele precum şi funcționarea efectivă a celor două instanțe penale internaționale de la finele celui de-al doilea război mondial vizau numai crimele internaționale, crimele cele mai grave a căror distincție şi specificitate era dată de lezarea valorilor supreme ale comunității internaționale – pacea şi securitatea – şi nu de vreun element de extraneitate al vreunei crime ce ar aparține unui drept național.
    Din punct de vedere al competenței “rațiune materiale”, astfel de crime ce afectau grav pacea şi securitatea internațională, ce puteau fi judecate de instanțele internaționale penale propuse sau create erau într-un plan mai general: crimele de război, crimele contra păcii – în special agresiunea – sau crimele contra umanității, dintre care se poate detașa nu numai ca rezonanță dar şi ca actualitate genocidul şi terorismul.
    Privit prim prisma competenței “rațiune persoane” era vizată responsabilitatea penală individuală – departe de orice protecție a actului de stat sau a ordinului ierarhic – în principiu a elitei puterii, a guvernanților aflați la putere sau a responsabililor aflați în etajele imediate ale ierarhiei puterii, care trebuiau să conștientizeze că este sau urma să fie o lege şi pentru ei, şi mai presus de ei, care să antreneze o atare răspundere penală.
    Deși s-a militat în toate proiectele pentru instituirea unei instanțe internaționale permanente, în realitate, astfel de instanțe cum au fost tribunalele de la Nürenberg şi Tokio au fost înființate ad-hoc, în urma războiului ele având numai un caracter temporar.
    Fiind o justiție dictată de învingători învinșilor, o atare justiție purta firesc cu ea trăsături evidente de partizanat ce afectau profund esența actului de justiție fie el intern sau internațional care se definește în primul rând prin echidistanță şi imparțialitate.
    Pornind de la această idee se naște legitima întrebare: oare rușii n-au săvârșit crime de război sau crime împotriva umanității când în timpul războiului au distrus orașe întregi precum Dresda sau Koln-ul sau americanii atunci când au aruncat cea mai cumplită bombă,  bomba atomică asupra așezărilor civile din orașele japoneze de cea mai tristă şi dramatică faimă Hiroshima şi Nagasaki? Cine i-a judecat pe învingătorii din război? Răspunsul e atât de simplu şi de scurt: nimeni!
B. De la Nürenberg la Haga.
Cum o justiție internațională penală temporară își avea limitele sale – şi experiența trăită la tribunalele internaționale de la Nürenberg şi Tokio o demonstra cu prisosință – comunitatea internațională după război devenea preocupată din ce în ce mai mult pentru instituirea unei jurisdicții internaționale penale cu caracter permanent.
În acest sens Organizația Națiunilor Unite, cea mai reprezentativă organizație mondială înființată imediat după finele celui de-al doilea război mondial a însărcinat organismul său specializat, Comisia de drept internațional să redacteze în paralel două proiecte şi anume: Proiectul unei jurisdicții criminale internaționale şi Proiectul unui cod al crimelor contra păcii şi securității umanității.
Deși aceste proiecte au fost elaborate de această Comisie în anul 1953 şi 1954 totuși abordarea lor a trecut tot timpul pe plan secundar pe agenda O.N.U., dezbaterea lor fiind amânată “sine die”.
A trebuit să treacă aproape cincizeci de ani, să vină momentul istoric de mare răscruce al anului 1989 când, în această zonă atât de explozivă a Balcanilor a izbucnit sângerosul conflict din Iugoslavia.
S-au comis crime, s-au comis atrocități de o parte şi de alta şi, din nou, comunitatea internațională n-avea instrumentul judiciar penal internațional oportun şi necesar prin care să judece guvernanții ce au săvârșit sau ordonat astfel de crime ce au afectat grav pacea şi securitatea internațională. Pentru crearea unui asemenea instrument juridic, mai exact, pentru crearea unei instanțe internaționale penale, de această dată, Organizația Națiunilor Unite a hotărât să meargă pe două drumuri paralele: unul pentru înființarea unei instanțe internaționale penale permanente – prin rezoluția numărul 4733 din 25 noiembrie 1992 a O.N.U. – iar altul pentru înființarea unor instanțe internaționale ad-hoc, temporare numai pentru conflictul din Iugoslavia.
Această ultimă instanță intitulată Tribunalul Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie a fost înființată de Consiliul de Securitate al O.N.U. care a decis prin rezoluția nr. 808 din 22 februarie 1993 şi prin rezoluția nr. 827 din 25 mai 1993 “stabilirea unui tribunal internațional pentru scopul unic de a pedepsi persoanele responsabile de violări grave ale dreptului umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii între 1 ianuarie 1991 şi o dată ce urmează a fi stabilită de Consiliul de Securitate la restabilirea păcii” așa cum rezultă expres din titlul celei de-a doua rezoluții a Consiliului de Securitate al O.N.U. enunțată mai sus. Sediul acestui tribunal s-a dispus a fi la Haga.
Tot în această perioadă Consiliul de Securitate al O.N.U. prin rezoluția nr. 955 din 8 noiembrie 1994 a înființat o altă instanță similară cu Tribunalul internațional penal de la Haga pentru fosta Iugoslavie şi anume Tribunalul internațional pentru Ruanda.
    Critici privind legitimitatea Tribunalului internațional penal pentru fosta Iugoslavie:
    Invocarea în crearea tribunalului a capitolului VII din Carta O.N.U. intitulat “Acțiunea în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune” nu îndrituiește prin prevederile articolelor cuprinse în acest capitol, nici cel puțin indirect, că se impune înființarea de către Consiliul de Securitate al O.N.U. a unui organism judiciar ca măsură – care nu implică folosirea forței armate potrivit art. 41 din Carta O.N.U. – necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii şi securității internaționale.
    Un alt temei invocat în legitimitatea acestui tribunal a fost prevederea art. 29 din Carta O.N.U. conform căruia Consiliul de Securitate poate înființa organele subsidiare pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale. Dar acest temei nu poate subzista cel puțin pentru următoarele două considerente:
    din practica de peste o jumătate de secol a O.N.U. rezultă că au fost create numeroase şi variate organe subsidiare – comitete, comisii, misiuni etc. – dar printre acestea nu s-a găsit niciodată instituirea vreunei jurisdicții.
    dacă e creația unui organism politic cum e Consiliul de Securitate atunci înseamnă că justiția e dependentă exclusiv de organismul politic ce a înființat-o sădind, în consecință, neîncrederea statelor într-o atare justiție.
    Este anormal, atipic pentru o jurisdicție ca adoptarea şi modificarea regulilor de procedură aplicabile tribunalului pentru fosta Iugoslavie de la Haga să fie atributul chiar al judecătorilor ce compun această instanță.
Sunt poziții critice – mai pot fi invocate şi altele – care conferă suport atitudinii de contestare a legitimității acestui tribunal de principalul responsabil de crimele şi atrocitățile comise în Iugoslavia, fostul președinte Slobodan Miloșevici, în prezent inculpat la Tribunalul Internațional Penal de la Haga pentru fosta Iugoslavie.
Este şi la Haga ca şi la Nürenberg justiția învinșilor dictată de învingători?
Mă întreb, de asemenea: organizația N.A.T.O. prin factorii ei responsabili n-a săvârșit nici o crimă pentru așa-zisele pagube “colaterale” soldate cu numeroase victime din rândul civililor?
Dar, dacă Slobodan Miloșevici a fost deferit justiției internaționale penale de chiar statul său, atunci asumarea acestei justiții de către Iugoslavia înseamnă asumarea acestei justiții şi de către fostul lider al Iugoslaviei.
Sunt multe limite ale acestui Tribunal pentru fosta Iugoslavie ca şi cele vizând Tribunalele de la Nürenberg şi Tokio, toate fiind circumscrise de altfel de limitele firești ale unei justiții temporare ad-hoc.
De aceea celălalt drum ales de O.N.U. pentru o justiție permanentă e mult  mai sigur, e mult mai bun.
Astăzi Curtea Penală Internațională ca instanță internațională penală permanentă a devenit realitate. În ce condiții a fost creată, care este viitorul ei confundat cu cel al justiției penale internaționale, iată câteva întrebări la care încercăm să răspundem mai jos.
C. Curtea penală internațională.
Curtea penală internațională a devenit realitate după anul de grație al istoriei 1989, demersurile pentru crearea unei astfel de instanțe internaționale penale permanente fiind începute în anul 1992 – cum se arăta mai înainte – de către Comisia de drept internațional a O.N.U.
Aceste demersuri au fost împlinite la Conferința diplomatică a plenipotențiarilor Națiunilor Unite asupra înființării unei Curți penale internaționale desfășurată la Roma în perioada 15 iunie – 17 iulie 1998 când a fost adoptat Statutul de la Roma al Curții penale internaționale.
Din 148 de state prezente la vot au votat 120 de state – printre care şi Romania – 7 au fost împotrivă şi 21 s-au abținut.
A învins la Roma  viziunea modernă, actuală că într-o lume globală trebuie să prevaleze convenția internațională fată de dreptul intern în detrimentul unei viziuni autarhice ce punea accent pe prerogativele suverane ale statului mai ales într-un domeniu pe atât de sensibil pe atât de conservator cum este cel al justiției.
O atare poziție a avut-o fără rezerve şi România care nu numai că a semnat Statutul de la Roma dar în prima parte a anului 2002 în martie România a ratificat acest Statut – a se vedea Legea nr. 111/ 2002 pentru ratificarea acestui Statut – răspunzând astfel generos, în timp, ilustrului ei înaintaș Vespasian Pellea, cel care a aruncat “scânteia creatoare” a unei astfel de justiții internaționale penale.
Şi totuși, orice început, fie el al unei justiții internaționale penale își are limitele sale, cum ar fi:
    Deși Curtea se declară competentă în art. 5 din Statut asupra crimei de genocid, crimelor împotriva umanității, crimelor de război şi crimelor de agresiune, în privința crimei de agresiune – care se află la originea oricărei crime de război – aceasta nu poate fi instrumentată decât după definirea ei şi după acceptarea ei ca amendament. Dacă se ia în considerare că orice amendament nu poate fi propus înainte de 7 ani de la data intrării în vigoare a statutului şi care la rândul său trebuie să fie ratificat de către state, atunci este clar, că numai peste cel puțin 7-8 ani o atare crimă internațională poate fi instrumentată.
    Mai mult, conform art. 12 din Statut tot pentru o perioadă de 7 ani de la intrarea în vigoare a Statutului statele părți pot să declare că nu acceptă jurisdicția Curții în privința crimei de război – cele mai frecvente şi barbare dintr-o atare perioadă de conflict – când se presupune că o astfel de crimă a fost comisă pe teritoriul său de cetățenii săi.
    Acest Statut deja aprobat nu este suficient şi trebuie completat de un Proiect de reguli de procedură şi probațiune şi un altul pentru “definirea Elementelor crimelor”.
    Interesant de subliniat că în Statut nu a fost calificată ca armă criminalăinterzisă de dreptul internațional bomba atomică, dar paradoxal a fost incriminat glonțul “dum-dum”.
    În fine, interesant de menționat este faptul că nu au fost incluse în statut crimele atât de grave ale omenirii actuale: traficul ilicit de droguri şi terorismul.
În legătură cu terorismul de precizat că nici de această dată o crimă ce înfoiară groaznic comunitatea internațională nu şi-a găsit cadrul juridic procesual concret de instrumentare şi judecare.
Alt cadru mai potrivit şi mai eficient decât sub emblema O.N.U., în opinia noastră, nu poate fi şi, cum Curtea penală internațională a fost înființată sub egida O.N.U., în cadrul acestei Curți, sub jurisdicția acesteia terorismul poate să fie judecat.
De altfel, la Haga în cadrul Curții penale internaționale în acest for juridic de mare amplitudine şi rezonanță se pot concentra şi totodată se pot soluționa cauzele penale internaționale având ca obiect crimele cele mai grave prin care sunt lezate şi atacate valorile supreme ale comunității internaționale pacea şi securitatea.
Războiul mondial împotriva terorismului a fost declanșat. Statele Unite ale Americii au fost lovite din plin şi în consecință riposta este oportună şi necesară. Până la urmă teroriștii – cei mai mulți dintre ei – vor fi prinși şi deferiți justiției.
Curtea penală internațională poate oferi cadrul procesual juridic al  unei justiții penale internaționale eficiente privind tragerea la răspundere penală a autorilor actelor de terorism.
De aceea e necesar ca această Curte penală internațională să nu rămână numai un reper al trecutului ci trebuie să se proiecteze cu putere în viitor.
Există totuși o rezervă ce strecoară o anume îndoială: de ce nu se schimbă mentalitatea americană? De ce soldatul american se supune, numai şi numai, unei justiții americane şi nu internaționale?
Există o luptă comună, un front comun împotriva terorismului şi, în consecință, trebuie să fie şi o justiție comună neselectivă căreia să i se supună atât cetățeanul european cat şi cetățeanul american.
Din păcate Statele Unite ale Americii au fost printre cele 7 țări – din 148 – care au votat contra Statutului Curții penale internaționale.
Mai mult, o dată adoptat Statutul, Statele Unite ale Americii au semnat Tratatul pe 31 decembrie 2000 dar acesta nu a fost ratificat de parlamentarii americani deși aliați Statelor Unite cum ar fi Marea Britanie, Germania, Franța au ratificat acest Tratat.
De asemenea, în luna mai 2002 Statele Unite s-au retras din Tratatul care a creat această Curte renunțând la angajamentul pe care şi l-au luat de a nu face nimic pentru a afecta “scopul şi obiectivele Tratatului”.
Şi totuși terorismul a declanșat multe şi profunde mutații, atâtea şi atâtea atitudini, alianțe care păreau imposibile odată au devenit realitate şi în acest context, de ce oare nu s-ar declanșa şi o schimbare fundamentală în optica americană privind justiția internațională?
Astfel, de ce oare SUA n-ar renunța la politica sa actuală de a încheia cu fiecare stat tratate bilaterale prin care militarii săi să fie scoși de sub jurisdicția unei instanțe internaționale penale şi supuși numai unei justiții americane?
Războiul împotriva terorismului a fost declanșat. Afganistanul a fost o țintă, Irakul este astăzi altă țintă şi în mod, sigur vor urma şi altele. America împreună cu întreaga comunitate internațională a pornit la o luptă de durată împotriva terorismului.
În acest front comun trebuie să fie însă şi o justiție comună.
“Nimeni nu este mai presus de lege” proclamă un dicton românesc constituțional. De ce n-ar fi şi universal?
Numai pornind de la acest principiu sfânt, pe cât de vechi, pe atât de actual – o justiție egală într-o lume inegală – se poate da coeziune, substanță şi fermitate luptei în războiul antiterorist declanșat la scară planetară.
Numai în acest mod justiția penală internațională își va găsi forța şi ecoul reverberat în timp de al său trecut.