 |
| Definiția dreptului internațional penal |
Definiția
dreptului internațional penal
Izvoarele
și principiile dreptului internațional penal
Subiectele
dreptului internațional penal
Subiectul 2. INFRACŢIUNILE INTERNAŢIONALE
Noțiunea
de infracțiune internațională
Clasificare
infracțiunilor internaționale
Calificarea
infracțiunilor internaționale
Subiectul 3. INSTITUIREA JURISDICŢIEI INTERNAŢIONALE
PENALE
Obiective Unități
de conținuturi
Necesitatea
unei jurisdicții internaționale penale
Premisele
instituirii jurisdicției internaționale penale
Proiecte
de instituire a jurisdicției internaționale penale
Subiectul 4. JURISDICȚIA INTERNAȚIONALĂ AD-HOC
Tribunalul
militar internațional de la Nuernberg
Tribunalul
militar internațional de la Tokio
Tribunalul
internațional penal pentru ex-Iugoslavia
Tribunalul
internațional penal pentru Rwanda
Subiectul 5. JURISDICŢIA PENALĂ NAŢIONALĂ
INTERNAŢIONALIZATĂ
Tribunalul
special pentru Sierra Leone
Tribunalul
special irakian
Tribunalul
khmerilor roșii
Tribunalul
special pentru Liban
Subiectul 6. JURISDICŢIA INTERNAŢIONALĂ PENALĂ
PERMANENTĂ
Particularitățile
jurisdicției internaționale permanente
Competenta
Curții Internaționale Penale
Organizarea
Curții Internaționale Penale
Executarea
pedepselor stabilite de CIP
Ratificare
Statutului CIP de către Republica Moldova
Amploarea deosebită a fenomenului infracțional în societatea
modernă, atingerile tot mai frecvente aduse unor valori care interesează
comunitatea internațională în ansamblu ori vizează interesele unui număr mare
de state, ca și apariția criminalității organizate care depășește granițele naționale
prin rețele infracționale ce acționează pe teritoriul mai multor state , stau
la baza constituirii şi dezvoltării dreptului internațional penal, ca expresie
a coordonării eforturilor de interzicere şi reprimare a faptelor antisociale
dăunătoare legalității și progresului întregii societăți umane contemporane.
Marele jurist internaționalist român Vespasian V. Pellea
definea dreptul internațional penal ca totalitatea regulilor de fond şi de
formă care guvernează modul de reprimare a infracțiunilor comise de state sau de
indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internațională şi armonia între
popoare.
Un alt eminent jurist de drept internațional,
belgianul Stefan Glasez, scria că dreptul internațional penal, în sensul care i
se dă în prezent, reprezintă ansamblul de reguli juridice recunoscute în relațiile
internaționale care au drept scop de a proteja ordinea juridică sau socială internațională
prin reprimarea actelor care îi aduc atingere.
Putem, deci,
defini dreptul internațional penal ca un ansamblu de norme juridice, convenționale
sau cutumiare, stabilite sau acceptate de state ca parte a dreptului internațional
public, în baza cărora este organizată incriminarea şi reprimarea faptelor
antisociale prin care se aduce atingere unor interese fundamentale ale comunității
internaționale.
Prin instrumente juridice de drept internațional penal
sunt reglementate relațiile internaționale cu caracter penal, stabilindu-se
faptele care aduc atingere intereselor superioare ale comunității internaționale,
modul de sancționare a acestora şi regulile colaborării internaționale în
incriminarea, descoperirea și sancționarea unor asemenea fapte.
Convențiile internaționale cu caracter penal nu
cuprind şi pedepsele corespunzătoare fiecărei fapte, ci doar unele indicii
referitoare la regimul sancționator, făcându-se trimitere, de regulă, la legislația
penală a statelor părți, în sensul că prin legislația internă a statelor se vor
prevedea pedepse penale pentru fiecare faptă incriminată în baza convențiilor internaționale,
în raport de gravitatea acesteia, uneori indicându-se că faptele respective
trebuie să fie pedepsite cu pedepse aspre ori să fie considerate ca fapte grave
sau că infracțiunile la care acestea se referă constituie crime internaționale
şi trebuie să fie pedepsite după modalitățile stabilite prin legislația internă
pentru faptele penale ce se încadrează în categoria crimelor.
De menționat este și împrejurarea că dreptul internațional
cuprinde îndeosebi norme de drept material și în mică măsură norme de drept
procedural, acestea din urmă fiind prezente, însă, în statutele tribunalelor
penale internaționale alături de normele materiale şi cele cu caracter organizațional.
Faptele penale care fac obiectul de reglementare a
dreptului internațional penal sunt atât cele prin care se aduc atingere relațiilor
pașnice dintre state, precum şi drepturilor fundamentale ale omului, cum sunt
crimele contra păcii, crimele împotriva umanității şi crimele de război, cât şi
cele prin care sunt afectate sau tulburate alte valori fundamentale pentru
societatea umană sau activități importante pentru colaborarea internațională,
în această categorie intrând infracțiuni cum sunt terorismul, traficul de
sclavi, traficul de femei și de copii, distrugerea unor valori culturale,
traficul de droguri, pirateria şi alte asemenea fapte.
PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PENAL
La baza
reglementărilor de drept internațional penal stau câteva importante principii
cărora li se adaugă , evident, principiile general recunoscute ale represiunii
penale din dreptul intern al statelor.
1) Principiul represiunii universale
Spre deosebire de dreptul intern, în care acționează
principiul teritorialității legii penale, în dreptul internațional penal sancționarea
faptelor grave se poate face de către orice stat, indiferent de naționalitatea
făptuitorului, de locul unde a fost săvârșită infracțiunea ori aceasta şi-a
produs efectele, de statul care a fost lezat prin fapta respectivă sau de locul
unde a fost prins făptuitorul.
În convențiile internaționale care incriminează
anumite fapte penale, de regulă se includ prevederi în sensul că statele părți
sunt obligate să descopere persoanele bănuite de a fi comis respectivele fapte
şi să le defere propriilor lor tribunale, oricare ar fi naționalitatea lor.
În cazul pirateriei maritime, de exemplu, oricare stat
are dreptul să urmărească navele pirat în largul mării și, capturându-le, să le
supună legilor şi jurisdicției sale, oricare ar fi naționalitatea navelor
interceptate, chiar dacă fapta nu s-a produs împotriva unor naționali ai săi şi
nu a afectat interesele sale proprii, nu s-a produs în marea sa teritorială,
iar nava sau echipajul nu au naționalitatea sa.
2) Principiul legalității incriminării
Inspirat din dreptul penal intern, acest principiu
constituie o garanție judiciară fundamentală, în sensul că nici o persoană nu
va putea fi pedepsită dacă fapta pe care a săvârșit-o nu este prevăzută de
legea penală înainte de momentul săvârșirii ei.
Convențiile internaționale cu caracter penal prevăd că
nimeni nu va putea fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul
în care au fost săvârșite, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului internațional.
3) Principiul răspunderii penale individuale
Indiferent dacă o crimă internațională a fost săvârșită
de către o persoană care acționează în calitate de agent al statului, sau de
către o persoană particulară, in nume propriu, răspunderea penală va reveni
întotdeauna persoane respective. Se are în vedere că, indiferent de situație,
orice hotărâre cu urmări criminale, orice faptă de această natură, aparțin
oamenilor, persoane bine determinate, care trebuie să acționeze în cadrul
normelor legale, să se conformeze interdicțiilor impuse de legea penală internațională.
4) Principiul imprescriptibilității crimelor împotriva
umanității şi a crimelor de război
Principiul este de dată mai recentă, el fiind prevăzut
de Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război şi a crimelor
împotriva umanității din 1968.
Din cuprinsul convenției rezultă că este vorba atât de
prescripția răspunderii penale, cât şi de prescripția executării pedepselor.
Convenția precizează că dispozițiile acesteia se
aplică atât reprezentanților autorităților de stat, cât şi particularilor, care
au participat ca autori, complici sau instigatori la comiterea unei crime din
categoriile menționate sau care ar fi luat parte la plănuirea în vedere
comiterii acestora, oricare ar fi gradul ei de executare, ca şi reprezentanților
autorităților de stat care vor fi tolerat săvârșirea lor.
Principiul a fost consacrat ulterior şi în alte
documente juridice internaționale, între care Convenția europeană asupra imprescriptibilității
crimelor împotriva umanității şi a crimelor de război, adoptată în 1974.
Argumentele aduse pentru declararea ca
imprescriptibile a acestor categorii de crime sunt că ele reprezintă cele mai
grave crime de drept internațional, că reprimarea efectivă a acestora este un
element important în prevenirea unor asemenea
crime, în protejarea drepturilor omului şi libertăților sale fundamentale şi că
aplicare regulilor de drept intern referitoare la prescripția infracțiunilor şi
în ce privește asemenea crime ar avea drept rezultat nepedepsirea crimelor încă
nedescoperite şi neexecutarea pedepsei de către cei condamnați în contumacie.
5) Irelevanța juridică a scuzei îndeplinirii unui act
de stat
În dreptul internațional contemporan, care cuprinde
reglementări ample cu privire la răspunderea internațională a statelor şi în
care s-a statuat fără dubiu răspunderea persoanelor fizice pentru faptele
penale săvârșite prin încălcarea
normelor de drept internațional, scuza îndeplinirii de către autorii infracțiunilor
a unui act de stat, nu poate fi primită, statele şi persoanele având obligația de a-şi regla comportamentul în conformitate
cu cerințele legalității internaționale. Ca urmare, săvârșirea unei fapte
penale în îndeplinirea unei însărcinări de stat nu poate constitui o cauză de
înlăturare a răspunderii penale a autorului.
A se admite exonerarea
de răspundere a unei persoane pentru faptul de a fi comis o infracțiune
din dispoziție guvernamentală, ca un act de stat ar însemna, practic, să se
justifice cele mai grave crime şi să se
promoveze arbitrarul în cadrul legalității internaționale.
Scuza îndeplinirii unui act de stat a fost respinsă în
cuprinsul a numeroase convenții internaționale. În acest sens, Statutul
Tribunalului Militar International de la Nürnberg prevedea în art. 7 că: „ situația
oficială a acuzaților, fie ca șefi de state, fie ca înalți funcționari, nu va
fi considerată nici o scuză absolvitorie,
nici ca un motiv de reducere a pedepsei”, iar în sentința sa tribunalul menționat
a respins categoric teoria actului de stat invocată de apărătorii acuzaților,
argumentând, între altele, că cel care a încălcat legile războiului nu poate,
spre a se justifica, să invoce mandatul
pe care l-a primit din partea statului, din moment ce statul dând acest
mandat a depășit el însuși puterile pe care i le recunoaște dreptul internațional.
6) Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură
răspunderea penală
Spre deosebire de dreptul intern, în cadrul căruia
dacă o persoană a acționat din ordinul expres al superiorului său poate să fie
în anumite condiții absolvit de răspundere
penală, un asemenea ordin fiind asimilat constrângerii morale, în dreptul internațional
ordinul superiorului nu constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale.
În cazul săvârșirii unei fapte penale din ordin
superior, răspunzători penal sunt atât autorul faptei, cât şi persoana care a
dat ordinul, considerată ca instigator la fapta săvârșită sau ca autor al unei infracțiuni
distincte.
Acest principiu rezultă din majoritatea convențiilor
penale internaționale, dar cu deosebire din cele privind crimele de război.
Tribunalele de la Nuernberg şi Tokio, respingând scuza
absolvitorii a ordinului superiorului, au admis, însă, că în anumite circumstanțe
faptul de a fi acționat criminal din ordin ar putea fi considerat ca un motiv
de micșorare a pedepsei, dacă tribunalul ar aprecia că aceasta ar fi în
interesul justiției.
Statutul Curții Penale Internaționale, semnat la Roma
la 17 iulie 1998, dând expresie acestui principiu, precizează că în orice
împrejurare un ordin de a comite crima de genocid sau o altă crimă împotriva umanității
este un ordin în mod evident ilegal, deci pentru asemenea infracțiuni nu se va
putea invoca scuza unei dispoziții primite din partea unui guvern sau a unui
superior.
INFRACŢIUNEA INTERNAŢIONALĂ
1. Noțiunea
de infracțiune internațională
Trecerea în sfera internaționalului a unor infracțiuni
care în perioada clasică a dreptului internațional public erau de competenta
exclusivă a statelor, în cadrul dreptului intern al acestora, ca şi apariția
unor noi infracțiuni grave, o dată cu interzicerea recurgerii la forța armată
în relațiile dintre state şi cu dezvoltarea generală a relațiilor internaționale,
care devin tot mai complexe şi impun cerințe tot mai mari de apărare a unor
valori şi a interese comune, au determinat şi cristalizarea noțiunii de infracțiune
internațională.
Noțiunea de infracțiune internațională este de dată
mai recentă, ea fiind legată şi de două postulate importante pentru dreptul internațional
penal şi anume că statul în relațiile sale este supus dreptului şi că individul
poate fi făcut răspunzător pentru acțiunile ilicite ale unui stat.
Dreptul internațional penal s-a constituit ca ramură
distinctă abia în ultimul secol, iar răspunderea internațională pentru săvârșirea
de infracțiuni s-a adăugat celorlalte forme ale răspunderii, îndeosebi în
legătură cu crimele de război, dar şi cu săvârșirea de către persoane
particulare în timp de pace a unor infracțiuni a căror periculozitate afectează
societatea umană în întregul său,
dincolo de interesele de protecție antiinfracțională proprii fiecărui stat.
Vespasian Pellea arăta că infracțiunea internațională
constituie o acțiune sau inacțiune sancționată de o pedeapsă pronunțată
şi executată în numele comunității statelor.
Majoritatea autorilor care au definit infracțiunea internațională
au încadrat-o în categoria faptelor ilicite săvârșite de către state prin reprezentanții lor autorizați sau de către persoane particulare în nume
propriu, dar imputabile în toate situațiile, sub aspectul sancțiunii penale,
unor persoane fizice.
Infracțiunea internațională poate fi definită ca o
faptă constând dintr-o acțiune sau omisiune, săvârșită cu vinovăție de către o
persoană în calitate de agent al statului sau în nume şi interes propriu, prin
care se încalcă dreptul şi interesele ocrotite de dreptul internațional şi care
este sancționată prin incriminarea sa de către dreptul internațional.
2. Elementele
constitutive ale infracțiunii internaționale
Infracțiunea internațională se caracterizează prin
următoarele elemente constitutive:
a) Elementul material, constând dintr-un act de natură
fizică , voluntar, care se poate manifesta sub două forme: ca acțiune (delicat comisiva)
sau ca inacțiune ori omisiune (delicat omisiva).
Actul material ia aspecte diferite în raport de configurația
faptei incriminate în baza dreptului internațional convențional sau cutumiar
(genocid, apartheid, terorism, etc.).
b) Elementul ilicit constituie un alt factor care condiționează
existenta infracțiunii internaționale, ilegalitatea fiind aceea care diferențiază
şi atrage sancțiunea penală. Caracterul ilicit rezultă dintr-o încălcare a unei
norme de drept internațional cuprinsă fie într-o convenție internațională, fie
într-o cutumă, ori dintr-un act contrar echității şi justiției internaționale.
Infracțiunile internaționale nu pot fi reprimate dacă
au intervenit anumite cauze care înlătură caracterul ilicit al actului de
violare a obligației internaționale (forța majoră, starea de necesitate,
legitima apărare etc.) sau dacă faptele au fost săvârșite în limitele unei obligații
rezultând din legi sau tratate internaționale.
c) Elementul moral. Pentru a constitui infracțiune internațională,
actul incriminat trebuie să fie imputabil autorului. Se pune, deci, problema săvârșirii
cu vinovăție a faptei incriminate. Aceasta presupune atât voința de a comite o
faptă de drept internațional penal, cât şi conștiința caracterului ilicit al
faptei.
3. Clasificarea infracțiunilor internaționale
În dreptul internațional penal, infracțiunile se pot
clasifica după mai multe criterii:
1) O primă clasificare are la bază obiectul infracțiunii,
în raport de care infracțiunile se împart în:
a) Infracțiuni comise de către persoane fizice în
numele sau în contul unui stat, cum ar fi : declanșarea şi ducerea unui război
de agresiune, violarea angajamentelor asumate prin tratate internaționale,
apartheidul, genocidul etc.
b) Infracțiunii comise de către persoane particulare,
în afara împuternicirii din partea vreunei autorități a unui stat. În această
categorie intră o multitudine de infracțiuni, între care: terorismul, pirateria
maritimă, deturnarea de aeronave, distrugerea cablurilor sau a conductelor
submarine, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă, circulația
şi traficul cu publicații obscene, aducerea în sclavie şi traficul de sclavi,
traficul de femei şi de copii, luarea de ostatici, munca forțată, infracțiunile
împotriva bunurilor culturale etc.
2) O a doua clasificare are drept criteriu motivul sau
scopul urmărit de autorul infracțiunii, în sensul dacă acesta ( motivul sau scopul)
are sau nu un caracter politic ori ideologic. În prima categorie a infracțiunilor
cu caracter politic sau ideologic se încadrează crimele împotriva umanității,
crimele de război, genocidul, apartheidul şi terorismul internațional, iar în
cea de-a doua categorie intră toate celelalte infracțiuni menționate şi altele
de același gen.
3) Un al treilea criteriu de clasificare îl constituie
perioada în care au fost comise infracțiunile, după cum acestea au fost săvârșite în timp de pace sau în timp
de război, din acest punct de vedere unele infracțiuni putând fi săvârșite
numai în timp de pace, altele numai în timp de război, iar altele atât în timp
de pace cât şi în timp de război.
4) Cea de-a patra clasificare a infracțiunilor internaționale
se face după natura obiectului împotriva căruia sunt dirijate şi căruia îi aduc
atingere, cu alte cuvinte, după natura valorilor afectate, în infracțiuni
contra unor valori morale şi infracțiuni contra unor valori materiale.
a) Din prima categorie a infracțiunilor îndreptate
împotriva unor valori morale, fac parte infracțiunile prin care se aduce
atingere ordinii politice şi juridice internaționale, cum sunt războiul de
agresiune și terorismul internațional, sau persoanei umane concepută ca o
valoare universală indiferent de naționalitate, rasă sau religie și anume vieții,
integrității sale fizice sau morale, demnității umane, cum ar fi crimele de
război, crimele împotriva umanității, tratamentele inumane, sclavia și faptele
analoage sclaviei, munca forțată, traficul de stupefiante etc.
b) Din cea de-a doua categorie, a infracțiunilor internaționale
prin care se aduce atingere valorilor materiale, adică acele valori care pot
face obiectul unei aprecieri sau evaluări materiale și pecuniare, se încadrează cele prin care se lezează bunurile
culturale (opere literare, științifice, artistice, de cult, etc, bunurile a
căror folosință este indispensabilă tuturor oamenilor (telegraful, telefonul,
cablurilor și conductele submarine), ori
bunurile a căror autenticitate sau conservare este importantă atât
pentru comunitatea statelor, cât și pentru fiecare individ ( moneda, biletele
de bancă, titlurile de valoare și altele).
CRIMELE CONTRA PĂCII
1. Conceptul
de crime contra păcii
Crimele contra păcii
constituie, alături de crimele împotrivi umanității şi de crimele de
război, cele mai grave crime sancționate de dreptul internațional penal
contemporan.
Incriminarea faptelor ce constituie crime contra păcii
a fost posibilă odată cu interzicerea
războiului ca mijloc de soluționare a diferendelor internaționale și ca
instrument al politicii naționale a statelor.
Potrivit statutului Tribunalului de la Nürenberg,
crimele contra păcii constau în conducerea, pregătirea, declanșarea sau purtarea
unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanțiilor
și a acordurilor internaționale, ca și participarea la un plan concertat sau la
un complot pentru săvârșirea oricăruia din actele menționate. Carta
Tribunalului de la Tokio dădea crimelor contra păcii o definiție asemănătoare.
În cuprinsul sentinței prin care a condamnat pentru
crime contra păcii pe reprezentanții statului german vinovați de dezlănțuirea
şi purtarea unui război de agresiune, Tribunalul de la Nürenberg statua că declanșarea
războiului de agresiune nu este o crimă internațională pur și simplu, ci crimă internațională
supremă, care diferă de celelalte crime legate de război prin faptul că le conține
pe toate.
Incriminarea războiului de agresiune a fost ulterior însușită
și de Adunarea Generală a O.N.U., o dată cu confirmarea principiilor de drept internațional
recunoscute de statutul și hotărârea Tribunalului de la Nürenberg, prin Rezoluția
nr. 95 (I) din 1947.
Se poate astfel afirma că, în baza instrumentelor
politice şi juridice menționate şi a practicii celor două tribunale militare internaționale,
de la Nürenberg și Tokio, însușită de cvasi-totalitatea statelor lumii, ca și în
lumina principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan,
crimele contra păcii constituie cele mai grave crime internaționale.
Crimele contra păcii sunt agresiunea armată şi
propaganda în favoarea războiului.
2. Agresiunea armată
Definirea agresiunii armate într-o formă care să cuprindă
toate actele agresive săvârșite de către state a constituit şi constituie încă
un obiect de preocupare pentru comunitatea internațională, în condițiile în
care deși Carta O.N.U. interzice în mod expres războiul de agresiune, aceasta
nu cuprinde şi o definiție a agresiunii, iar definiția agresorului cuprinsă în Convențiile
de la Londra din 1933 a fost considerată ca nefiind întru totul satisfăcătoare.
După eforturi intense
care au început cu anul 1953, când Adunarea Generală a O.N.U. a înființat
un Comitet special pentru definirea agresiunii, la 14 decembrie 1974, s-a ajuns
la un acord asupra textului final al definiției, care a fost adoptat de
Adunarea Generală prin Rezoluția nr. 3314 (XXIX), deci nu printr-un tratat
multilateral general, cu forța juridică a unui asemenea instrument convențional.
Definiția agresiunii, astfel cum a fost adoptată,
constituie o formulă de compromis.
Art. 2 al definiției prevede că „ Folosirea forței
armate prin violarea Cartei O.N.U., de câte un stat care a acționat primul,
constituie dovada suficientă prima facie a unui act de agresiune”.
Deci, faptul de a acționa primul în modul arătat
constituie o primă dovadă, dar nu şi suficientă, pentru a se aprecia că s-a
comis un act de agresiune. Preambulul definiției
menționează că problema de a stabili dacă s-a comis sau nu un act de agresiune
trebuie să fie examinată în lumina tuturor împrejurărilor proprii fiecărui caz în parte, iar potrivit art. 2 al acesteia
Consiliul de Securitate al O.N.U. poate, în conformitate cu Carta, să conchidă
că o apreciere în sensul că un act de agresiune a fost comis nu ar fi
justificată în lumina altor împrejurări relevante, inclusiv faptul că actele în
cauză sau consecințele lor nu sunt de a agresivitate suficientă.
Definiția cuprinde şi mențiunea „Nici un considerent,
de orice natură ar fi el, politică, economică, militară sau de alt fel, nu
poate să justifice o agresiune” (art.5 alin. 1).
De asemenea, actul privind definiția agresiunii prevede în mod expres că războiul de
agresiune constituie o crimă împotriva păcii, care dă naștere la răspundere internațională
.
În cuprinsul documentului menționat, prin care se
adoptă definiția agresiunii, sunt enumerate ca acte de agresiune următoarele
acte săvârșite cu sau fără declarație de război:
a) Invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de
către forțele armate ale altui stat sau orice ocupație militară, chiar
temporară, rezultând dintr-o asemenea invazie sau dintr-un asemenea atac,
precum şi orice anexare prin folosirea forței a teritoriului sau a unei părți a
teritoriului altui stat;
b) Bombardarea de către forțele armate ale unui stat a
teritoriului altui stat sau folosirea oricăror arme de către un stat împotriva
teritoriului altui stat;
c) Blocada porturilor sau a coastelor unui stat de
către forțele armate ale altui stat;
d) Atacul efectuat de către forțele armate ale unui
stat împotriva forțelor armate terestre, maritime sau aeriene, ori a marinei şi
aviației civile a altui stat;
e) Folosirea forțelor armate ale unui stat, care sunt staționate
pe teritoriul altui stat cu acordul statului
gazdă, contrar condițiilor stabilite în acord, sau orice extindere a prezentei
lor pe teritoriul în cauză, după expirarea acordului;
f) Fapta unui stat de a admite ca teritoriul său, pe
care l-a pus la dispoziția altui stat, să fie utilizat de către acesta din urmă
pentru comiterea unui act de agresiune împotriva unui stat terț;
g) Trimiterea de către un stat sau în numele lui de
bande ori grupuri înarmate, de forte neregulate sau de mercenari, care se dedau
la acte de forța armată împotriva unui alt stat, de o gravitate care
echivalează cu cea a actelor enumerate mai sus, sau faptul de a se angaja în
mod substanțial într-o asemenea acțiune.
Art. 4 al definiției cuprinde mențiunea că enumerarea
actelor de agresiune nu este limitativă, Consiliul de Securitate al O.N.U.
putând califica şi alte atacuri armate ca acte de agresiune, potrivit competențelor
sale conferite de Cartă în menținerea păcii şi securității internaționale.
În lumina principiilor de drept internațional se
apreciază că pot fi considerate ca acte de agresiune, deci crime internaționale,
deși nu sunt cuprinse în definiția dată, şi următoarele:
-represaliile cu folosirea forței armate împotriva
popoarelor şi națiunilor care luptă pentru dreptul lor la autodeterminare, la
libertate şi independentă.
3. Propaganda în favoarea războiului
Propaganda prin care se face apologia războiului sau
se îndeamnă la recurgerea la război, indiferent prin ce mijloace s-ar face
aceasta, constituie şi ea o crimă împotriva păcii şi securității internaționale.
Propaganda în favoarea războiului a fost încorporată ca atare în statutul
Tribunalului de la Nürenberg, care în art. 6, lit. a) incriminează nu numai
războiul, ci şi orice acte pregătitoare în vederea dezlănțuirii unui război de
agresiune.
Propaganda în favoarea războiului s-a detașat ca o infracțiune
internațională distinctă dată fiind periculozitatea sa deosebită pentru acțiunea
comună a statelor de menținere a păcii, pentru securitatea fiecărui stat în
parte, în condițiile interzicerii internaționale a războiului de agresiune.
În cadrul O.N.U., în afara rezoluției prin care au
fost aprobate statutele şi lucrările tribunalelor militare internaționale de la
Nürenberg şi Tokio, Adunarea Generală a incriminat propaganda în favoarea
războiului prin Rezoluția nr. 110 din 3 noiembrie 1947, în care se comandă
propaganda de război în orice formă şi în orice țara, care are ca scop sau care
poate crea ori mări o amenințare a păcii, o violare a ei sau un act de
agresiune, precum și prin Pactul internațional cu privire la drepturile civile
şi politice, din 1968, în care, la art. 20, se prevede că „ orice propagandă în favoarea războiului este
interzisă prin lege”.
Propaganda de război este interzisă şi prin Declarația
O.N.U. referitoare la principiile relațiilor pașnice dintre state, din 1970, în
cuprinsul căreia, în cadrul prevederilor referitoare la principiul nerecurgerii
la forță, se prevede în mod expres:” conform scopurilor şi principiilor Națiunilor
Unite, statele au obligația de a se abține de la orice propagandă în favoarea
războiului de agresiune”.
CRIMELE ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII
1. Conceptul
de crime împotriva umanității
Crimele contra umanității sunt definite ca fapte grave
de violență, comise pe scară largă de către indivizi, fie că aceștia sunt sau
nu agenți ai statului, împotriva altor indivizi într-un scop esențialmente
politic, ideologic, rasial, național, etnic sau religios.
Crimele contra umanității au apărut în cadrul
dreptului internațional penal după al doilea război mondial, ca o reacție la atrocitățile
săvârșite de către naziștii germani și militariștii japonezi, în teritoriile
ocupate, împotriva populației locale și, în cadrul lagărelor de exterminare, a
unor categorii largi de persoane pe motive naționale, etnice sau rasiale.
Ele au figurat pentru prima oară în actele
constitutive ale tribunalelor de la Nürenberg și Tokio. Ulterior, alte acte
politico-juridice internaționale au interzis fapte ce se încadrează în
conceptul de crime împotriva umanității. Printre acestea sunt de menționat:
-Convenția din 1948 pentru prevenirea și reprimarea
crimei de genocid;
-Declarația Națiunilor Unite asupra interzicerii
utilizării armelor nucleare și termonucleare, adoptată prin Rezoluția Adunării
Generale a O.N.U. nr. 1653 (XVI) din 24 noiembrie 1961;
-Convenția din 1973 asupra eliminării și reprimării
crimei de apartheid;
-Declarația asupra protecției oricărei persoane
împotriva disparițiilor forțate (Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr.
47/133 din 18 decembrie 1992);
-Statutele tribunalelor internaționale penale pentru
fosta Iugoslavei, respectiv pentru Ruanda, precum și Statutul Curții Penale Internaționale.
Din coroborarea conținutului diverselor convenții sau
al altor instrumente politico-juridice internaționale, rezultă că fac parte din
categoria crimelor împotriva umanității următoarele fapte:
a) Asasinatul (omorul intenționat);
c) Aducerea în sclavie sau obligarea la muncă forțată;
d) Deportarea, inclusiv epurarea etnică;
f) Orice alte acte inumane împotriva oricărei populații
civile (tortura, violul, lipsirea de libertate etc);
g) Persecuțiile pentru motive politice, rasiale sau
religioase;
h) Practica sistematică a disparițiilor forțate;
i) Folosirea armelor nucleare şi a altor tipuri de
arme de distrugere în masă;
Se poate observa că unele dintre faptele ce se
încadrează în categoria crimelor împotriva umanității figurează şi printre infracțiunile
clasice de drept comun (omorul, tortura, violul, lipsirea de libertate,
obligarea la muncă forțată etc.).
Crimele împotriva umanității se deosebesc, însă, de infracțiunile
de drept comun prin unele trăsături proprii, în special prin gravitatea
deosebită, caracterul de masă şi mobilul săvârșirii lor.
Gravitatea deosebită a crimelor împotriva umanității
este exprimată de aceea că prin asemenea fapte se aduc atingeri importante vieții,
integrității corporale fizice şi mentale, valori supreme ale ființei umane,
într-un mod care pune în pericol existenta biologică a mai multor persoane,
faptele grave de natura crimelor împotriva umanității fiind expresia unor planuri
concertate, ele constituind acțiuni premeditate de anvergură.
Caracterul de masă al crimelor împotriva umanității se
manifestă prin numărul mare de victime pe care acestea le produc, asemenea
crime fiind îndreptate împotriva populației civile ca atare, nu a unor
indivizi, fie că se referă la o masă amorfă de indivizi, fie că lezarea privește
anumite grupuri, constituite în baza unor criterii precise care le delimitează
de populația civilă în general.
Mobilul săvârșirii crimelor împotriva umanității îl
constituie, de regulă, o politică deliberată şi urmărită consecvent pentru
reprimarea, persecutarea sau exterminarea unor grupuri de oameni, fie pentru că
acestea ar constitui un pericol actual sau potențial pentru cei ce inițiază
asemenea fapte ori le săvârșesc, fie în baza unor convingeri, de regulă, cu
caracter extremist, de natură ideologică, etnică sau religioasă, ale autorilor
sau inspiratorilor faptelor respective.
La incriminarea în concret a unor fapte de natura
crimelor împotriva umanității, una sau alta dintre trăsăturile care le
caracterizează poate să prevaleze, dar, de regulă, cele trei trăsături trebuie
să fie întrunite cumulativ.
2. Genocidul
Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte
penale incriminate potrivit dreptului internațional. Ea constă în distrugerea
sau persecutarea unor grupuri umane constituite ca entități naționale, etnice,
rasiale sau religioase.
Convenția din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid prevede in acest sens, în art. I, următoarele: „ părțile
contractante confirmă că genocidul, fie că este comis în timp de pace sau în
timp de război, este o crimă internațională, pe care ele se angajează să o
prevină şi să o pedepsească”.
Potrivit art. II al Convenției din 1948, genocidul
constă într-unul din actele enumerate în continuare, săvârșit cu intenția de a
distruge total sau parțial un grup național, etnic, rasial sau religios ca
atare:
a) Uciderea membrilor grupului;
b) Atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a
membrilor grupului;
c) Supunerea intenționată a grupului la condiții de existenta
care antrenează în mod necesar distrugerea sa fizică totală sau parțială;
d) Măsurile vizând împiedicarea nașterilor în sânul
grupului;
e) Transferul forțat dintr-un grup în alt grup.
Analiza definiției genocidului evidențiază câteva
elemente semnificative pentru fizionomia juridică a acestei crime internaționale.
Genocidul este caracterizat in primul rând prin intenția
de a distruge un grup uman, în baza unor criterii. Prin acest element genocidul
se particularizează în raport cu celelalte crime împotriva umanității, apărând
ca un caz agravat, calificat, de crimă împotriva umanității.
Intenția calificată a autorului unei crime de genocid
este de a distruge, fie în totalitate, fie parțial, un anumit grup uman. Nu
este, prin urmare, necesar, pentru a exista o crimă de genocid, ca prin fapta săvârșită
să se distrugă întotdeauna în întregime un grup uman, uneori așa ceva fiind
chiar imposibil, dacă se are în vedere numărul adesea imens al indivizilor care
compun un asemenea grup. Distrugerea parțială
a grupului ca intenție sau ca realizare în fapt este în aceeași măsură o condiție
suficientă pentru existenta infracțiunii de genocid, ca şi distrugerea
integrală.
Convenția din 1948 enumeră printre categoriile de
persoane protejate împotriva actelor de genocid grupurile naționale, etnice,
rasiale sau religioase.
La elaborarea convenției, s-a ridicat problema dacă nu
ar fi necesar ca, alături de cele patru categorii, să figureze şi alte grupuri
umane care de-a lungul istoriei au format obiectul unor catedre reprimări
masive cu intenții de lichidare, cum ar fi grupările politice, sau dacă nu ar
trebui incriminat şi genocidul cultural sau ecocidul, dar pentru diverse motive
compromisul realizat în definirea genocidului a exclus asemenea elemente.
Convenția din 1948 prevede în art. III că vor fi
pedepsite actele de genocid dar şi înțelegerea în vederea comiterii genocidului, incitarea directă şi
publică, precum şi complicitatea la comiterea genocidului, ca şi tentativa de a
comite acte de genocid.
Art. IV al aceleiași convenții prevede că persoanele
care au comis genocidul, deci autorii faptelor, cei ce complotează în scopul
comiterii unor asemenea acte, instigatorii şi complicii, precum şi cei care
încearcă să comită crima de genocid, vor
fi pedepsiți indiferent de calitatea lor, guvernanți, funcționari ori
particulari, pentru subiectele crimei de genocid neimpunându-se o calificare a
acestora în sensul dreptului penal, o poziție specială în raport de victimă sau
de locul pe care îl ocupă în angrenajul social.
Convenția din 1948 cuprinde în art. V angajamentul
statelor-părți de a lua în cadrul legislației lor interne măsurile
necesare pentru asigurarea aplicării dispozițiilor
convenției şi, în mod deosebit, de a prevedea sancțiuni penale eficace care să
lovească persoanele vinovate de genocid sau de celelalte acte în legătură cu
genocidul (asocierea în vederea comiterii faptei, instigarea, complicitatea,
etc.).
În ce privește judecarea crimei de genocid, Convenția
prevede în art. VI că persoanele vinovate de genocid sau de o faptă în legătură
cu acesta vor fi aduse în fata tribunalelor competente ale statului pe
teritoriul căruia s-a comis actul sau în fata unei curți penale internaționale.
O asemenea curte penală specială nu a fost niciodată înființată, dar genocidul
figurează în prezent printre infracțiunile
ce intră în competenta Curții Penale Internaționale, înființată în 1998.
Se stabilea astfel o competentă jurisdicțională alternativă, a statelor pe
teritoriul cărora s-a comis actul şi a unei curți penale internaționale.
Aceasta nu exclude, desigur, competenta şi a altor state, în conformitate cu
principiul represiunii universale.
3. Apartheidul
Discriminarea rasială, unul din cele mai odioase
aspecte ale discriminării în defavoarea persoanei umane şi a popoarelor,
practicată pe scară largă de-a lungul
istoriei, constituie astăzi o încălcare gravă a principiilor şi normelor
de drept internațional.
Prin numeroase declarații și rezoluții, între care, Declarația
Națiunilor Unite asupra eliminării oricăror forme de discriminare rasială, adoptată
în 1963, Adunarea Generală a O.N.U. a afirmat în mod solemn necesitatea de a se
elimina rapid toate formele și toate manifestările de discriminare rasială în
toate părțile lumii și de a se asigura protecția și respectarea persoanei
umane.
Ca urmare, la 21 decembrie 1965, a fost adoptată
printr-o rezoluție a Adunării Generale a O.N.U. şi deschisă spre semnare „ Convenția
internațională asupra eliminării oricăror forme de discriminare rasială”, în
cadrul; căreia statele părți condamnă orice formă de discriminare, în special segregația
rasială şi apartheidul, şi se angajează să prevină, să interzică şi să elimine
pe teritoriul lor practicile de această natură prin toate mijloacele de care
dispun, inclusiv prin incriminarea lor şi luarea unor măsuri de sancționare
penală.
La 30 noiembrie 1973, tot printr-o rezoluție a
Adunării Generale a O.N.U. a fost adoptată „ Convenția internațională privind
eliminarea şi reprimarea crimei de apartheid”, care a intrat în vigoare în
1976.
Potrivit acestei convenții (art. 1) , apartheidul
constituie o crimă împotriva umanității. Convenția declară în mod expres
criminale organizațiile, instituțiile şi persoanele care comit crima de
apartheid, stipulând că sunt pasibili de răspunderea penală internațională,
indiferent care ar fi motivul faptelor lor, atât persoanele considerate pur şi
simplu ca indivizi, cât şi membrii unor organizații şi instituții sau reprezentanții
statului, dacă aceștia comit una din faptele incriminate prin convenție.
Crima de apartheid este definită ca acte inumane
comise cu scopul de a institui sau de a întreține dominația unui grup rasial de
ființe umane şi de a oprima în mod sistematic grupul respectiv, inclusiv
politicile şi practicile asemănătoare , de segregare şi discriminare rasială.
În cuprinsul convenției se enumeră, limitativ,
categoriile de acte inumane care constituie latura obiectivă a crimei de apartheid,
dacă sunt săvârșite în condițiile şi cu scopurile prevăzute în definiția
acesteia (art. 2):
a) Refuzul, fată de un membru sau de membrii unui grup
rasial, al dreptului la viață şi la libertate al persoanei umane prin
recurgerea la unul din următoarele acte: atentatul asupra vieții, atingerea
gravă a integrității fizice sau mentale, a libertății ori a demnității sau
supunerea la torturi, la pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante,
precum şi arestarea arbitrară sau deținerea ilegală a acestora;
b) Impunerea deliberată fată de un grup rasial a unor condiții
de viață destinate să antreneze distrugerea lor fizică totală sau parțială;
c) Luarea de
măsuri legislative sau de altă natură, destinate să împiedice un grup rasial să
participe la viața politică, socială, economică şi culturală a țării şi să
creeze în mod deliberat condiții care să împiedice dezvoltarea deplină a
grupului în cauză, în special prin privarea de libertățile şi drepturile
fundamentale ale omului;
d) Luarea de măsuri, inclusiv de ordin legislativ,
vizând divizarea populației după criterii rasiale, prin crearea de rezervații
sau ghetouri separate pentru membrii grupurilor rasiale, interzicerea
călătoriilor între persoane aparținând unor grupuri rasiale diferite sau
exproprierea bunurilor şi a fondurilor aparținând unor asemenea grupuri sau
membrilor acestora;
e) Exploatarea muncii grupurilor rasiale, îndeosebi
prin supunerea lor la muncă forțată;
f) Persecutarea organizațiilor sau a persoanelor prin
privarea lor de libertăți sau drepturi fundamentale pentru motivul că se opun
politicii de apartheid.
Statele părți la convenție se angajează să ia toate
măsurile, de ordin legislativ sau de altă natură, necesare pentru a împiedica
încurajarea în orice mod a crimei de apartheid şi a altor politici segregaționiste
asemănătoare acesteia, ca şi a practicilor de această natură, precum şi pentru
a elimina orice asemenea încurajări.
De asemenea, ele se angajează să urmărească şi să
pedepsească potrivit jurisdicției proprii persoanele răspunzătoare pentru săvârșirea
crimei de apartheid şi să ia măsurile legislative, judiciare şi administrative
care se impun în acest scop. Asemenea măsuri trebuie să fie luate de fiecare stat, indiferent dacă persoana
care a comis o asemenea faptă este cetățean al țării respective, este cetățean
al altei tari, ori are statut de apatrid şi indiferent dacă aceasta este
rezidentă sau nu pe teritoriul statului în care s-au produs faptele.
Convenția referitoare la apartheid conține o dispoziție
similară celei din convenția referitoare la genocid în ce privește judecarea de
către un tribunal penal internațional cu o competentă specială pentru această
categorie specială de crime. Un asemenea tribunal nu a fost creat, dar
apartheidul figurează printre crimele internaționale cu care a fost investită
noua Curte Penală Internațională.
1. Definiție și izvoare juridice
Reglementările internaționale privind modul de ducere
a războiului și protecția victimelor conflictelor armate ori interzicerea sau
limitarea folosirii unor arme, muniții sau metode de război contrar
principiilor consacrate ale dreptului internațional umanitar aplicabil în
perioada de conflict armat, prevăd, alături de dispozițiile de protejare a
victimelor războiului şi a anumitor categorii de bunuri, şi norme specifice
vizând stabilirea răspunderii internaționale a statelor pentru nerespectarea
acestor reglementări, precum şi sancționarea penală a persoanelor care săvârșesc
încălcări ale prevederilor convențiilor internaționale în materie.
Crimele de război sunt fapte penale grave săvârșite pe
timpul unui conflict armat prin încălcarea regulilor de ducere a războiului
prevăzute de dreptul internațional umanitar.
Faptele prin care se încalcă regulile de drept internațional
umanitar, care prin gravitatea lor au caracterul unor crime de război, sunt
prevăzute în mai multe instrumente
juridice internaționale, care se completează reciproc, în principal în:
-Statutul Tribunalului Militar International de
la Nürenberg (art. 6, lit. a) şi Carta
Tribunalului Militar International de la Tokio (art. 5, lit. b));
-Convențiile de la Geneva din 1949, articolele 50 (Convenția
I), 51 (Convenția a II-a), 130 (Convenția a III-a), respectiv 147 (Convenția a
IV-a);
-Convențiile de la Haga din 1954 (art. 28);
-Convenția de la Geneva din 1976 asupra interzicerii
folosirii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în alte
scopuri ostile (art. IV);
-Protocolul adițional I de la Geneva din 1977, în
special art. 11, par. 4, şi art. 85;
-Statutul Tribunalului International Penal pentru
fosta Iugoslavei (art.2 şi 3) şi Statutul Tribunalului International Penal
pentru Ruanda (art. 2-4).
Crimele de război figurează şi în Statutul Curții
Penale Internaționale semnat la Roma în 1998 (art. 5 şi 8).
Instrumentele juridice menționate permit a se
face o împărțire a crimelor de război în
două mari categorii: crime împotriva persoanelor şi bunurilor protejate şi
crime săvârșite prin violarea regulilor de întrebuințare a unor mijloace şi
metode de luptă.
2. Crime de
război împotriva persoanelor şi bunurilor protejate
a) Omorurile, tortura şi relele tratamente ale
persoanelor
Toate aceste infracțiuni sunt prevăzute în special de
Statutul Tribunalului de la Nürenberg, apoi de Convenția de la Geneva din 1949
şi de Protocolul adițional I din 1977.
Potrivit convențiilor internaționale incriminatorii,
asemenea fapte pot consta în omoruri intenționate (asasinat sau ucidere), în torturarea
sau supunerea la tratamente inumane şi rele tratamente a civililor în
teritoriul ocupat de inamic, a prizonierilor de război, a bolnavilor, râniților
şi a naufragiaților , a personalului sanitar sau religios şi, în general, a
oricăror persoane care se află într-un regim permanent sau temporar de protecție
în perioada de conflict armat.
b) Efectuarea de experiențe biologice şi medicale
Toate cele patru convenții de la Geneva din 1949
interzic experiențele biologice efectuate de beligeranți asupra persoanelor
aflate în puterea lor, iar Protocolul I din 1977, dezvoltând aceste interdicții,
încadrează printre crimele de război faptul de a supune orice persoană
protejată unui act medical care nu ar fi motivat de starea sănătății sale şi
care nu ar fi conform cu normele medicale în general recunoscute, dacă sănătatea şi integritatea fizică sau
mentală a unei persoane ar putea fi compromisă.
Este în special interzis de a practica asupra acestor
persoane, chiar şi cu consimțământul lor, mutilări fizice, experiențe medicale sau
științifice, prelevări de țesuturi sau de organe pentru transplanturi, dacă
acestea nu sunt justificate de rațiuni privind apărarea sănătății persoanelor
în cauză. Caracter criminal are şi constrângerea de a dona sânge pentru transfuzii sau piele destinată
grefelor.
Statutul Tribunalului de la Nürenberg a prevăzut
luarea de ostatici printre crimele de război, în baza prevederilor art. 46 al
Regulamentului Convenției a IV-a de la Haga din 1907, care prevede că viața
indivizilor trebuie protejată de către puterea ocupantă, iar Convenția a IV-a
de la Geneva din 1949 enumeră luarea de ostatici printre infracțiunile grave
prevăzute de art. 147 al acesteia.
d) Deportarea populației civile
Deportarea populației civile a fost considerată crimă
de război prin Statutul Tribunalului de la Nürenberg, pe baza reglementărilor
mai generale din convențiile anterioare (din 1899,1907,1929).
Convenția a IV-a de la Geneva din 1949 interzice în
mod expres în art. 49 deportarea populației civile din teritoriul ocupat de
inamic, dacă nu se face în propriul interes al acesteia, din cauza pericolului operațiilor
militare şi nu permite ca dislocarea sau
deportarea să se facă pe teritoriul național al statului ocupant şi o declară
crimă de război.
Protocolul I de la Geneva din 1977 adaugă la
deportarea populației statului inamic şi transferul de către puterea ocupantă
al populației statului său în teritoriul ocupat, considerând în art. 85 drept
crimă de război ambele forme de deportare a populației civile.
e) Deținerea ilegală a populației civile
Executarea unor acte de deținere a persoanelor civile
ale statului inamic de către oricare din pârțile beligerante prin depășirea
prevederilor Convenției referitoare la internarea unor asemenea persoane pentru
rațiuni de securitate este considerată crimă de război potrivit art. 147 al Convenției
a IV-a de la Geneva din 1949.
f) Înrolarea forțată a persoanelor aflate în puterea
inamicului
Constrângerea unui prizonier de război sau a unei
persoane civile aparținând pârții adverse, chiar dacă la începutul ostilităților
acestea au fost în serviciul țării inamice, de a lua parte la operațiuni
militare împotriva țării lor, este incriminată de Convențiile a III-a şi a IV-a
de la Geneva din 1949, care reintegrează o interdicție în acest sens formulată
prin Regulamentul Convenției a IV-a de la Haga din 1907.
Constituie astfel crimă de război atât înrolarea forțată
în armata inamicului a persoanelor menționate, cât şi constrângerea acestora de
a lua parte la efortul de război îndreptat
împotriva propriei tari.
g) Refuzul unui proces echitabil
Convențiile de la Geneva din 1949 referitoare la
protecţia prizonierilor de război şi, respectiv, la protecţia populației
civile, prevăd că privarea persoanelor protejate , în caz de săvârșire a unor
fapte penale de către acestea, de dreptul lor de a fi judecate conform legii şi
imparțial, constituie o crimă de război. Incriminarea este reluată şi
dezvoltată în cuprinsul Protocolului I de la Geneva din 1977, potrivit căruia
faptul de a priva orice persoană protejată de convențiile internaționale
umanitare de un asemenea drept constituie crimă de război.
Sunt, ca atare, crime de război executarea fără
judecată a civililor, a prizonierilor de război, ca şi a spionilor sau a membrilor
rezistenței armate, precum şi executarea oricăror persoane protejate de convențiile
internaționale umanitare, dacă acestea au fost condamnate după un proces sumar
sau fără acordarea garanțiilor judiciare fundamentale.
h) Întârzierea nejustificată a repatrierii prizonierilor
de război şi a civililor
Faptele de acest gen, care în timp de pace constituie
crime împotriva umanității, pot constitui şi crime de război, fiind incriminate
ca atare prin art. 85 al Protocolului adițional I din 1977, care interzice
orice atingeri aduse demnității persoanelor, precum şi relele tratamente sau tratamentele
inumane aplicate oricăror persoane protejate.
j) Aplicarea unor pedepse colective
Pedepsele colective sunt interzise prin Regulamentul Convenției
a IV-a de la Haga din 1907 şi prin Convenția a IV-a de la Geneva din 1949 fără
a se indica, însă, că aplicarea unor asemenea pedepse ar constitui o crimă internațională.
k) Jefuirea bunurilor publice
Asemenea acte au fost considerate crime de război prin
Statutul Tribunalului de la Nürenberg, iar ulterior prin Convențiile de la
Geneva din 1949, care incriminează apropierea ilicită, masivă, arbitrară şi
fără o necesitate militară a bunurilor publice sau private. În afara unei
asemenea însușiri calificate a bunurilor, jefuirea acestora constituie furt sau
tâlhărie şi se pedepsește potrivit legislației penale ordinare.
l) Producerea de distrugeri inutile
Distrugerea de către inamic a bunurilor publice sau
private aflate în puterea sa și aparținând statului sau cetățenilor statului
advers a fost incriminată prin Statutul Tribunalului de la Nürenberg, care consideră
crimă de război distrugerea fără motiv a orașelor și satelor sau devastările
care nu sunt justificate de exigențele militare.
Convențiile de la Geneva din 1949 incriminează „
distrugerea şi însușirea de bunuri, nejustificată de necesitățile militare şi
executată la scară mare, într-un mod ilicit şi arbitrar” (Convenția I, art. 50,
Convenția a II-a , art. 51, Convenția a IV-a , art. 147).
m) Atingerile aduse bunurilor culturale
În cuprinsul Convenției din 1954 pentru protecția
bunurilor culturale în caz de conflict armat se includea și obligația statelor
de a incrimina prin legislația proprie orice infracțiune la acea convenție ( art. 28), fără a se stabili caracterul de crimă internațională al atingerilor
aduse bunurilor culturale.
Ulterior, prin Protocolul I de la Geneva din 1977, s-a
prevăzut în mod expres că sunt crime de război atacurile armate îndreptate
împotriva monumentelor istorice, a operelor de artă şi a lăcașurilor de cult
clar recunoscute și care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al
popoarelor, dacă acestora le este acordată o protecție specială prin acorduri internaționale
şi dacă distrugerea lor se produce pe o scară largă, nu există nici o dovadă că
adversarul ar fi utilizat asemenea bunuri pentru sprijinirea efortului său
militar, iar asemenea bunuri nu sunt situate în imediata apropiere a unor obiective militare.
Statutul Curții Penale Internaționale prevede şi el
printre crimele internaționale cu judecarea cărora este investit crima de
război constând în îndreptarea intenționată a unor atacuri împotriva clădirilor
dedicate religiei, educației, artei şi științei sau împotriva monumentelor
istorice, dacă acestea nu sunt obiective militare (art. 8, lit. b, par.IX).
3. Crime de război săvârșite prin violarea regulilor
de întrebuințare a unor mijloace şi metode de luptă
Precizarea faptelor săvârșite prin violarea regulilor
de întrebuințare a unor mijloace de luptă, care constituie crime de război, s-a
făcut în special prin Protocolul adițional I de la Geneva din 1977, în cadrul infracțiunilor
grave prevăzute de art. 85 al acestuia.
Faptele respective, tratate în continuare, constituie
crime de război dacă prin săvârșirea lor cu intenție şi cu violarea dispozițiilor
pertinente ale protocolului, se produc anumite urmări – moartea ori lezarea în
mod grav a integrității fizice sau mentale a unor persoane protejate de dreptul
internațional umanitar.
a) Atacurile dirijate contra civililor
Supunerea populației civile sau a persoanelor civile
unui atac militar constituie crimă de război conform art. 85, par. 3, lit. a)
din Protocolul I de la Geneva din 1977.
b) Atacurile fără discriminare
Lansarea unui atac fără discriminare, care aduce
atingere populației civile sau bunurilor cu caracter civil, dacă autorul cunoștea
că un asemenea atac va cauza pierderi în
vieți omenești, rănirea persoanelor civile sau pagube bunurilor cu caracter
civil, care sunt excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct așteptat,
constituie crimă de război potrivit art. 85, par. 3, lit. b) al Protocolului I menționat.
c) Atacurile împotriva lucrărilor care conțin forțe
periculoase
Protocolul I din 1977 prevede în art. 85, par. 3, lit.
c) că este interzisă, fiind considerată o infracțiune gravă, deci crimă de
război, lansarea unui atac împotriva lucrărilor sau instalațiilor care conțin forțe
periculoase, cunoscând că un asemenea atac va cauza pierderi de vieți omenești,
rănirea persoanelor civile, sau pagube bunurilor cu caracter civil, care sunt
excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct așteptat.
Atacarea în condițiile arătate a digurilor, barajelor
sau a centralelor nucleare, este crimă de război chiar dacă lucrările sau instalațiile
în cauză constituie obiective militare sau se află în imediata apropiere a unor
obiective militare.
d) Atacurile împotriva localităților neapărate sau a
zonelor demilitarizate
Sunt considerate crime de război atacurile îndreptate
împotriva localităților neapărate şi a zonelor demilitarizate dacă, potrivit
art. 59 şi 60 ale Protocolului I, cel care lansează un asemenea atac cunoștea
caracterul respectivelor zone sau localități, iar acestea nu fuseseră folosite de partea adversă în scopuri
contrare statutului lor special.
e) Atacarea unei persoane scoasă din luptă
Atacarea unei persoane, cunoscând că aceasta este
scoasă din luptă, deci se află în puterea părții adverse, se predă sau este
incapabilă să se apere datorită rănilor primite, a bolii sau a pierderii cunoștinței,
este crimă de război potrivit art. 85, par. 3, lița e) al Protocolului menționat.
f) Utilizarea perfidă a semnelor protectoare
Utilizarea cu perfidie, în condițiile prevăzute de
art. 37 al Protocolului I 1977 care interzice perfidia ca metodă de război,
deci dacă prin aceasta se produce uciderea, rănirea ori capturarea unui
adversar, a semnului distinctiv al Crucii Roșii, precum şi a oricărui alt semn
protector recunoscut de către Convențiile de la Geneva din 1949 sau de către
Protocolul I din 1977, este incriminată prin același art. 85, la par. 3, lit.
f).
g) Utilizarea tehnicilor de modificare a mediului
Convenția de la Geneva din 1976 asupra interzicerii
utilizării în scopuri militare sau în alte scopuri ostile a tehnicilor de
modificare a mediului obligă statele părți să interzică şi să prevină orice
activitate care contravine dispozițiilor convenției, obligații care implică în
mod necesar și incriminarea prin legislația internă a unor asemenea fapte.
h) Utilizarea anumitor arme
Folosirea în cadrul conflictelor armate a unor arme care
contravin principiilor dreptului internațional umanitar, cum sunt cele care
produc suferințe inutile, cele care produc efecte nediscriminatorii sau armele
perfide, este interzisă în baza Convențiilor de la Geneva din 1949 și în
special prin Protocolul I din 1977, iar unele categorii de arme specifice care
produc asemenea efecte au fost interzise prin convenții speciale, fără ca prin
respectivele instrumente juridice internaționale să se prevadă caracterul
criminal al recurgerii la asemenea arme.
Unele reglementări cu caracter penal sunt cuprinse în Convenția
din 1993 asupra interzicerii armelor chimice, care obligă statele părți să incrimineze
în legislația lor proprie încălcarea prevederilor convenției, iar prin rezoluția
din 1961 a Adunării Generale a O.N.U.
asupra armelor nucleare și termonucleare utilizarea unor asemenea arme se
asimilează unei crime împotriva umanității.
În Statutul Tribunalului Penal pentru fosta Iugoslavei
se consideră crimă de război „
folosirea armelor toxice sau a altor arme concepute pentru a produce suferințe
inutile”.
Statutul Curții Penale Internaționale încadrează în
categoria crimelor de război care intră în competenta sa „folosirea unor arme
interzise prin diverse convenții internaționale și care prin natura lor sunt contrare
principiilor ducerii războiului”, menționând în cadrul acestora otrăvurile și
armele otrăvite, gazele asfixiante și alte gaze sau lichide analoage, precum și gloanțele
care explodează sau se desfac ușor în corpul uman.
În cuprinsul aceluiași statut se menționează, de
asemenea, că sunt de competenta Curții crimele de război constând în folosirea
unor arme, proiectile sau materiale şi a
unor metode de război care sunt de natură să cauzeze daune inutile sau suferințe
superflue sau care au un caracter nediscriminator, fără a indica precis care
sunt acestea.
Utilizarea unor asemenea arme constituie, potrivit
Statutului Curții Penale Internaționale, crime internaționale numai cu condiția
ca interzicerea lor să fie foarte clară, armele respective urmând a fi
prevăzute într-o anexă la statut, care se va elabora ulterior.
INFRACȚIUNI INTERNAȚIONALE COMISE DE CĂTRE PERSOANE
PARTICULARE
1. Scurte considerații generale
În acesta categorie de infracțiuni internaționale
intră faptele penale care de regulă sunt săvârșite de către persoane care nu au
calitatea de agenți ai statului şi care nu acționează din însărcinarea sau în
numele unor guverne.
Includerea unor asemenea infracțiuni în sfera
represiunii internaționale se datorează faptului că acestea, prin pericolul pe
care îl prezintă, prin formele de manifestare sau prin efectele pe care le
produc, depășesc cadrul limitat al dreptului intern al unei tari, constituind
un atentat la valori ce țin de interesul general al statelor, de stabilitatea
raporturilor internaționale şi de cooperarea pașnică între națiuni şi prezintă
astfel un înalt grad de periculozitate pentru întreaga comunitate internațională.
2. Terorismul internațional
Terorismul este definit în general ca folosirea
deliberată şi sistematică a unor mijloace de natură să promoveze pe scară largă
teroare în vederea obținerii unor scopuri criminale.
Această infracțiune este cunoscută din cele mai vechi
timpuri, incriminată ca atare şi reprimată de legislația internă a statelor.
Caracteristica principală a terorismului este
intimidarea prin violență, iar mijloacele folosite pentru atingerea acestui
scop sunt extrem de variate, incluzând răpirea de persoane, luare de ostatici,
asasinatul, execuțiile sumare, producerea de explozii, distrugerea unor edificii
publice, sabotarea căilor ferate sau a unor instalații industriale ori a
mijloacelor de telecomunicații, ruperea unor diguri, otrăvirea apei potabile, producerea
de boli contagioase etc.
Terorismul internațional are drept scop să complice
sau să determine ruperea ori deteriorarea relațiilor dintre state, să înlăture anumiți
lideri politici, inclusiv șefi de state, să influențeze prin intimidare
politică generală a unor state sau poziția pe care acestea urmează să o adopte fată
de unele probleme politice concrete, să impună o doctrină politică sau o
anumită formă de organizare a statului, să creeze tensiune în relațiile internaționale,
punând prin aceasta în pericol pacea şi securitatea mondială.
În ultimul secol, terorismul internațional a luat o
amploare deosebită, în special sub formă de atentate contra unor șefi de state,
atacarea misiunilor diplomatice şi a diplomaților, atentate împotriva personalităților
politice sau a unor persoane particulare cunoscute pentru opiniilor lor,
atacarea unor instituții publice, a unor întreprinderi comerciale sau a unor
clădiri importante, a unor nave şi aeronave etc.
Prima convenție internațională în scopul combaterii
terorismului a fost „Convenția pentru prevenirea şi reprimarea terorismului”,
adoptată la Geneva în 1937, însoțită şi de a Convenție asupra unei curți penale speciale care să judece persoanele
acuzate de terorism, ambele nefiind ratificate.
Potrivit acestei convenții, statele se angajau să
pedepsească persoanele vinovate pentru: atentatele împotriva șefilor de stat şi
a altor persoane cu funcții oficiale; faptele care pun în pericol mai multe vieți
omenești; actele diversioniste asupra bunurilor private şi de stat; fabricarea,
procurarea, deținerea sau furnizarea de arme şi muniții, pașapoarte sau alte documente
false în scopuri teroriste.
Actele de terorism au figurat şi printre crimele sancționate
de tribunalele militare de la Nürenberg şi Tokio.
Sub egida Națiunilor Unite, deși problema terorismului
a făcut obiectul preocupării statelor şi au fost adoptate numeroase rezoluții
ale Adunării Generale a O.N.U., nu s-a putut ajunge la încheierea unei convenții
internaționale cu caracter general şi universal asupra terorismului, cauza
rezidând în special în atitudinea politică foarte diferențiată a unor state fată
de terorism şi în împrejurarea că nu s-a putut realiza un acord asupra definiției
terorismului.
În raport de recrudescența în anumite perioade a unor
forme de terorism s-au încheiat, însă, unele convenții cu caracter parțial,
specializat, pentru realizarea unei colaborări internaționale în combaterea
acestora:
-Convenția cu privire la prevenirea şi reprimarea infracțiunilor contra persoanelor care se
bucură de o protecție diplomatică, inclusiv agenții diplomatici, adoptată în
1973, incrimina faptele intenționate constând în: comiterea unui omor, a unei
răpiri sau a altui atac împotriva persoanei sau a libertății unei persoane care
se bucură de o protecție internațională; comiterea, prin violentă, împotriva
localurilor oficiale, a locuinței private sau a mijloacelor de transport a unei
persoane, a unui atac de natură a pune persoana sau libertatea sa în pericol; amenințarea
cu comiterea unui asemenea atac, tentativa şi complicitatea la asemenea acte.
Convenția încorporează acordul statelor-părți de a considera
asemenea fapte ca infracțiuni în cadrul legislației lor naționale şi de a le
prevedea pedepse corespunzătoare, în raport de gravitatea lor.
-Convenția împotriva luării de ostatici, din 1979,
cuprinde acordul statelor de a incrimina prin legile lor interne infracțiunea
de luare de ostatici, constând în faptul de a sechestra o persoană sub amenințarea
că o va omorî, de a răni o asemenea persoană sechestrată sau de a continua să o
rețină pentru a constrânge un stat, o organizație internațională sau o persoană
fizică, să îndeplinească un act sau să se abțină de la îndeplinirea lui, ca o condiție
a eliberării ostaticului;
-Convenția privind securitatea personalului Națiunilor
Unite şi a celui asociat, din 1994, cuprindea
sub aspect penal angajamentul statelor
de a pedepsi prin legislația lor națională faptele îndreptate împotriva unor
asemenea persoane, constând în omucideri, răpiri sau orice alt atac şi de a
colabora în pedepsirea unor asemenea crime.
În domeniul securității navigației aeriene împotriva deturnărilor
de aeronave şi a altor acte de natură a răspândi teroarea în rândul
pasagerilor, au fost adoptate de către statele membre ale Organizației Internaționale a Aviației Civile (O.A.C.I.) patru convenții internaționale:
-Convenția relativă la infracțiunile şi alte acte săvârșite
la bordul aeronavelor, semnată la Tokio în 1963;
-Convenția pentru reprimarea capturării ilicite de
aeronave, semnată la Haga în 1970;
-Convenția pentru reprimarea actelor ilicite
îndreptate împotriva securității aviației civile, semnată la Montreal în 1971
şi completată ulterior de Convenția pentru reprimarea actelor ilicite de violență
la aeroporturile care servesc aviația civilă (Montreal 1988).
Convențiile din 1970,1971 şi 1988 interesează în mod
deosebit întrucât incriminează fapte grave de terorism, prima referindu-se la
deturnarea de aeronave, faptă constând în capturarea sau exercitarea
controlului asupra unei aeronave civile şi deturnarea ei de la ruta de zbor în
mod ilegal prin folosirea forței sau a amenințării cu forța, ori a altei forme
de intimidare asupra echipajului acesteia, iar celorlalte două la fapte grave
cum ar fi : punerea în pericol a siguranței aeronavei prin acțiuni violente
îndreptate împotriva persoanelor aflate la bordul acesteia, distrugerea unui avion
aflat în serviciu sau plasarea de substanțe ori dispozitive capabile să
distrugă un avion aflat în serviciu aerian, distrugerea ori deteriorarea unor facilități
ale aviației civile, comunicare de informații false care pun în pericol siguranța
unei aeronave aflate în zbor etc.
Pentru sancționarea faptelor grava prin care se
atentează la siguranța navigației maritime s-au încheiat la Roma , în 1988,
două instrumente juridice şi anume: Convenția pentru reprimarea actelor ilicite
împotriva siguranței navigației maritime și Protocolul pentru reprimarea
actelor ilicite împotriva siguranței platformelor fixe situate pe platoul
continental.
În același cadru de reglementare se situează şi Convenția
pentru protecția fizică a materialului nuclear (Viena, 1980) care interzice
orice acte care ar pune în pericol siguranța materialelor nucleare, precum şi Convenția
pentru reprimarea bombardamentelor teroriste (O.N.U. , 1997) prin care este
interzisă plasarea de substanțe explozive în locuri publice, în facilități aparținând
statului, în sistemele de transport public şi în infrastructură.
Nu lipsesc din sistemul convențional de combatere a
terorismului nici unele reglementări pentru limitarea surselor de finanțare a
acestuia. Pentru acest scop s-au încheiat: Convenția internațională împotriva
recrutării, folosirii, finanțării şi
instruirii mercenarilor (O.N.U., 1989) şi Convenția privind suprimarea finanțării
terorismului (O.N.U., 1999).
În cadru regional, au fost încheiate mai multe convenții
internaționale vizând combaterea terorismului. Dintre acestea sunt de menționat
în primul rând:
-Convenția pentru prevenirea sau reprimarea actelor de
terorism care iau forma delictelor contra persoanelor, ca şi a extorcărilor
conexe acestor delicte, dacă asemenea acte au repercusiuni internaționale,
semnată la Washington în 1971 de către statele membre ale Organizației Statelor
Americane (OSA);
-Convenția europeană pentru reprimarea terorismului,
încheiată la Strasbourg în 1977 între statele membre ale Consiliului Europei.
Cele două convenții nu dau o definiție a actelor de
terorism şi nu sunt în fapt convenții de incriminare a unor asemenea fapte. Ele
se referă la anumite aspecte privind prevenirea şi sancționarea unor categorii
de acte de terorism asupra incriminării cărora s-a ajuns pe plan internațional
la un acord.
Convenția americană cuprinde angajamentul statelor părți
de a coopera la luare oricăror măsuri pe care le vor considera eficace pentru
prevenirea şi reprimarea actelor de terorism, în special cu privire la răpirea
, uciderea sau alte atingeri aduse vieții sau integrității fizice a persoanelor
cărora statele sunt obligate de dreptul internațional să le acorde o protecție
specială.
Potrivit Convenției, asemenea crime trebuie să fie
considerate crime internaționale indiferent de mobilul care le-ar inspira (deci
inclusiv cel politic).
Convenția europeană pentru reprimarea terorismului
vizează luarea unor măsuri eficace de întrajutorarea judiciară şi extrădare,
angajându-se să nu considere asemenea fapte ca infracțiuni politice, pentru ca
autorii unor acte de terorism să nu scape urmăririi şi pedepsirii.
Convenția are în vedere următoarele fapte criminale:
-infracțiunile cuprinse în câmpul de aplicare al Convenției
pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave de la Haga din 1970 şi al Convenției
pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securității aviației
civile, de la Montreal, 1971;
-infracțiunile grave îndreptate împotriva vieții, integrității
corporale sau libertății persoanelor care au dreptul la o protecție internațională,
inclusiv agenții diplomatici;
-infracțiunile care comportă răpirea, luarea de
ostatici sau sechestrarea arbitrară;
-infracțiunile care comportă utilizarea de bombe,
grenade, proiectile, arme de foc automate ori scrisori sau valize capcană, în
măsura în care asemenea utilizare prezintă pericol pentru persoane.
Celelalte convenții adoptate în cadru regional sunt: Convenția
Asociației Asiei de Sud-Est pentru Cooperare Regională privind reprimarea
terorismului (Kathmandu, 1997), Convenția Arabă privind reprimarea terorismului
(Liga Statelor Arabe, Cairo, 1998), Convenția Organizației Conferinței Islamice
pentru reprimarea terorismului internațional (Ouagadougou, 1999) şi Convenția Organizației
Statelor Africane privind prevenirea şi combaterea terorismului (Alger, 1999).
Numeroase convenții internaționale pentru combaterea
terorismului s-au încheiat şi în cadru bilateral, îndeosebi în contextul mai
larg al asistenței juridice internaționale pe care statele şi-o acordă în mod
reciproc.
Încă din antichitate şi până în epoca modernă, dreptul
cutumiar considera pirateria o crimă internațională, iar pe pirat un dușman al
întregii umanități. Datorită pericolului pe care îl prezintă pentru siguranța
mărilor şi oceanelor şi pentru comerțul tuturor statelor, navele-pirat erau
considerate în afara legii, pirații pierzând dreptul la protecția pavilionului
statului lor şi caracterul național, ei putând fi urmăriți de navele de război
ale tuturor statelor.
Pedeapsa pentru piraterie era deosebit de severă, de
regulă moartea.
Prima reglementare cu caracter convențional a
regimului juridic al pirateriei potrivit dreptului internațional a fost
cuprinsă în Convenția asupra mării libere de la Geneva din 1958. Prevederile
acesteia referitoare la piraterie au fost ulterior preluate în formă aproape
identică de Convenția asupra drepturilor mării din 1982, care consacră acestei
probleme 8 articole ( art. 100-107).
În cuprinsul celor două convenții, pirateria este
definită ca orice act nelegitim de violență, de deținere sau de jefuire, comis
în scopuri personale de către echipajul sau pasagerii unei nave private sau ai unei aeronave
private, îndreptat împotriva unei alte nave sau aeronave, ori a persoanelor sau
bunurilor aflate la bordul acestora în marea liberă, ori împotriva unei nave
sau aeronave, a persoanelor sau bunurilor, într-un loc ce nu tine de jurisdicția
vreunui stat.
Constituie acte de piraterie şi actele de aceeași
natură comise de echipajele răsculate care au pus stăpânire pe navele de
război, navele de stat sau aeronavele militare, situație în care navele şi
aeronavele respective sunt asimilate celor private.
Faptul că o navă sau o aeronavă s-au dedat la acte de
piraterie nu le lipsește ipso facto de
caracterul lor național, ca în dreptul cutumiar. Conservarea ori pierderea naționalității
navei sau aeronavei pirat se determină de către statul care le-a conferit naționalitatea,
acesta dispunând dacă este cazul sau nu să continue a le acorda protecția sa, potrivit dreptului
maritim.
Se observă unele deosebiri între reglementarea convențională
şi dreptul cutumiar.
Dreptul internațional convențional a extins sfera subiectelor
infracțiunii de piraterie, aceasta putând fi comisă nu numai de către navele
maritime, ci şi de către aeronave, iar infracțiunea se poate săvârși nu numai
împotriva unor nave, ci şi a aeronavelor aflate în zone maritime.
Actele de piraterie se pot săvârși atât în marea
liberă, cât şi în orice alte zone nesupuse suveranității unui stat, precum şi
în spațiul aerian de deasupra acestora.
De asemenea, acte de piraterie pot să comită nu numai
membrii echipajelor navelor sau aeronavelor pirat, ci şi pasagerii acestora,
precum şi echipajele răsculate care au pus stăpânire pe o navă sau aeronavă
militară ori aflată în serviciul public.
Convenția din 1982 consacră principiul represiunii
universale pentru crima de piraterie atât sub aspectul reținerii navei sau
aeronavei pirat şi al arestării autorilor, cât şi sub acela al jurisdicției.
Potrivit convenției, statele părți se obligă să
colaboreze, în măsura posibilităților lor, la reprimarea pirateriei.
4. Distrugerea cablurilor submarine
Convenția privind protecția cablurilor telegrafice
submarine, încheiată în 1884 la Paris, cuprindea, alături de unele prevederi
privind condițiile instalării şi protecția cablurilor submarine, dispoziții
referitoare la răspunderea penală internațională
în cazul săvârșirii unor fapte prin care se aduc atingeri securității
cablurilor submarine instalate.
Ruperea sau deteriorarea unui cablu submarin, făcută
voluntar sau din neglijență culpabilă şi care ar putea avea drept rezultat
întreruperea sau împiedicare totală sau parțială a comunicațiilor, ca şi
nerespectarea regulilor impuse de convenții privind regulile de instalare a
cablurilor, se pedepsesc penal.
Cercetarea şi judecarea infracțiunii de distrugere a
cablurilor submarine se face, potrivit Convenției, de autoritățile juridice ale
statului căruia îi aparține nava la bordul căreia s-a săvârșit infracțiunea,
dar fiecare stat poate pedepsi pe naționalii proprii prezumați ca vinovați,
dacă statul respectiv nu-şi îndeplinește această obligație.
Prevederile Convenției din 1884 au fost preluate de Convenția
de la Geneva asupra mării libere din 1958, apoi de Convenția asupra dreptului
mării din 1982 (art. 112-115) fără a se abroga convenția originară.
Potrivit Convenției din 1982, constituie infracțiune
ruperea nu numai a cablurilor telegrafice submarine, ci şi a cablurilor
telefonice, a cablurilor electrice de înaltă tensiune şi a conductelor petroliere.
Convenția obligă statele părți să incrimineze în legislația
lor penală ruperea cablurilor submarine şi să ia măsuri de sancționare a
autorilor acestei infracțiuni.
5. Traficul ilicit de stupefiante
Începând cu
anul 1912, când s-a încheiat la Haga Convenția asupra opiumului, numeroase alte
convenții internaționale au reglementat controlul asupra fabricării, importului
şi exportului substanțelor stupefiante.
Convenția pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunătoare, încheiată în
1936, este primul instrument juridic în cuprinsul căruia traficul ilicit de
stupefiante este incriminat, anumite operațiuni legate de fabricarea , importul
și exportul de stupefiante fiind considerate ca infracțiuni internaționale.
Dispozițiile acesteia au fost apoi preluate de Convenția
unică asupra stupefiantelor, semnată la New York în 1961, care cuprinde alături
de numeroase reglementări privind controlul asupra operațiunilor cu asemenea substanțe
şi dispoziții cu caracter penal privind
reprimarea traficului de stupefiante.
Sunt considerate, potrivit Convenției unice asupra
stupefiantelor, ca trafic ilicit de stupefiante, numeroase acte privind
cultivarea, producerea, fabricarea, extracția, prepararea, deținerea, oferirea,
punerea în vânzare, distribuirea, procurarea, vânzarea, livrarea sub orice
formă, mijlocirea, trimiterea, expediția în tranzit, transportul, importul şi
exportul stupefiantelor, dacă acestea nu se efectuează în conformitate cu dispozițiile
convenției, precum şi orice alte acte pe care o tara le consideră ca fiind
contrare convenției.
Statele semnatare sunt obligate să includă în legislația
lor penală faptele menționate şi să le pedepsească aspru pe cele grave.
Se pedepsesc, de asemenea, potrivit Convenției,
asocierea sau înțelegerea în vederea
comiterii acestor infracțiuni, tentativa, dar şi actele preparatorii, precum şi
operațiunile financiare îndeplinite cu intenție, referitoare la aceste infracțiuni.
Convenția instituie, de asemenea, un sistem complex de
cooperare între state pentru prevenirea şi sancționarea traficului ilicit de
stupefiante.
6. Circulația şi traficul publicațiilor obscene
Convenția internațională asupra reprimării răspândirii
şi traficului publicațiilor obscene, din 1923, stabilește mai multe fapte pe
care fiecare stat parte se obligă să le pedepsească prin legislația proprie şi
împotriva autorilor cărora se angajează să ia toate măsurile pentru
descoperirea, urmărirea şi sancționarea lor penală. Sunt incriminate următoarele
fapte:
a) Fabricarea sau deținerea de scrieri, desene,
gravuri, picturi, tipărituri, imagini, afișe, embleme, fotografii, filme sau
alte obiecte obscene, cu scopul de a face comerț cu ele, de a le distribui sau
a le expune în mod public;
b) Importul, transportul, exportul cu obiectele şi în
scopurile menționate la lit. a) sau pentru a le pune în circulație într-un mod oarecare;
c) Comercializarea, chiar dacă nu este făcută în
public, a unor asemenea produse, efectuarea oricărei operații privitoare la acestea,
indiferent de modul în care s-ar face distribuirea lor, expunerea ol publică
sau închirierea cu caracter de îndeletnicire a acestora;
d) Încunoștințarea, într-un mod oarecare, în vederea
favorizării circulației sau traficului de reprimat, că o persoană se dedă la
orice din faptele pedepsibile amintite sau că respectivele înscrisuri, desene,
gravuri, picturi, imprimate, imagini, afișe, embleme, fotografii, filme sau
alte obiecte obscene pot fi procurate direct sau indirect.
7. Falsificarea de monedă
Potrivit Convenției internaționale pentru reprimarea
falsului de monedă, încheiată în 1929, infracțiunea de falsificare de monedă
constă în următoarele:
a) Orice act fraudulos de falsificare sau de alterare
a monedei, indiferent de mijlocul folosit pentru producerea rezultatului;
b) Punerea în circulație frauduloasă a monedei false;
c) Faptele care au drept scop punerea în circulație,
introducerea în țara, primirea sau procurarea de monedă falsă, știind că
aceasta este falsă;
d) Tentativa la aceste infracțiuni şi actele de
participare intenționată;
e) Faptele frauduloase de fabricare, primire sau
procurare a instrumentelor sau altor obiecte destinate prin natura lor la
fabricarea de monedă falsă ori la alterarea monedelor.
Constituie infracțiune orice falsificare de monedă,
fie că este vorba de monedă metalică, de monedă de hârtie sau de bilete de
bancă.
Convenția obligă statele ca, în cadrul legislației
lor, să nu facă distincție la incriminare între moneda națională şi monedele altor state şi să pedepsească în
mod egal falsul, fără a putea invoca condiția reciprocității.
Falsificarea de monedă este supusă principiului
represiunii universale şi constituie un caz de extrădare chiar dacă s-a comis
în scopuri politice.
8. Sclavia şi traficul de sclavi
Sclavia reprezintă condiția impusă unei ființe umane asupra căreia se exercită
atributele dreptului de proprietate sau unele din acestea.
Primul document politico-juridic internațional prin
care este condamnată sclavia de o manieră generală îl constituie Declarația
semnată în cadrul Congresului de la Viena din 1815, urmată de Actul General al Conferinței
împotriva sclaviei, încheiat la Bruxelles în 1890, şi de Convenția de la Saint-Germane-en
–Lase din 1919, care statuau asupra
înlăturării complete a sclaviei sub toate formele și a comerțului cu sclavi,
atât pe pământ, cât și pe mare.
În 1926 a fost adoptată Convenția referitoare la
sclavie, care cuprindea angajamentul statelor părți de a lua toate măsurile
necesare de ordin legislativ şi administrativ pentru incriminarea şi combaterea
sclaviei şi a traficului de sclavi în cadrul legislației proprii şi de a
colabora între ele în acest scop.
Traficul de sclavi era definit ca orice act de
capturare, achiziționare sau cesionare a unui individ în vederea aducerii în
stare de sclavie, de achiziționare a unui sclav în vederea vinderii sau
schimbului, de cesionare prin vânzare sau schimb a unui sclav dobândit, pentru
ca acesta să fie vândut sau schimbat, ca şi orice act de comerț sau de
transport de sclavi.
Convenția din 1926 a fost completată din 1956 de Convenția
suplimentară referitoare la abolirea sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituțiilor
şi practicilor analoge sclaviei.
Convenția din 1926 desființa în drept de o manieră
clară sclavia, prevăzând că nici un stat, nici o organizație şi nici o persoană particulară nu au dreptul de a
practica sclavia.
În cuprinsul convenției se lărgea totodată sfera
persoanelor ocrotite, prin introducerea şi a categoriei persoanelor de condiție
servilă, al căror statut rezultă din instituțiile şi practicile analoge
sclaviei. Sunt considerate persoane de condiției servilă persoanele aservite
pentru datorii, servitorii, femeia dată în căsătorie fără acordul acesteia
contra unei contribuții bănești sau materiale plătită părinților săi, minorul
dat unei alte persoane în vederea exploatării muncii sale etc.
De asemenea, se condamnau practicile inumane de orice
natură, cum ar fi mutilarea, marcarea cu fierul roșu a unui sclav ori a unei
persoane de condiție servilă, care erau considerate infracțiuni.
Sclavia şi traficul de sclavi sunt interzise şi prin
Pactul internațional cu privire la drepturile civile şi politice din 1966 (art.
8), iar Convenția asupra dreptului mării din 1982 cuprinde în art. 99 prevederi
referitoare la reprimarea sclaviei şi a traficului de sclavi pe mare.
9. Traficul de femei şi de copii
Traficul de femei şi de copii, un adevărat atentat la
demnitatea şi valoarea ființei umane, a fost incriminat pentru prima dată prin
Aranjamentul internațional cu privire la reprimarea traficului de femei,
încheiat la Paris în 1904, între 16 state, urmat de Convenția internațională cu
privire la traficul de femei, semnată tot la Paris în 1910 şi deschisă tuturor statelor.
Convenția din 1910 considera ca infracțiune faptul de
a recruta ori de a antrena sau a influenta în vederea recrutării femei sau fete
minore, spre a practica prostituția, chiar cu consimțământul lor. Aceeași
faptă, dacă era săvârșită asupra unei femei majore, constituia infracțiune
numai dacă se recurgea la fraudă, violență, amenințări sau abuz de autoritate.
Convenția din 1921 referitoare la traficul de femei și
de copii completa și întărea convenția anterioară, extinzând reglementarea și
la traficul de copii, indiferent de sexul acestora.
O nouă convenție, încheiată în 1933, care se referea
la reprimarea traficului de femei majore, incrimina traficul de femei majore
efectuat chiar cu consimțământul acestora.
Cea mai cuprinzătoare interdicție asupra traficului de
femei şi de copii s-a realizat prin Convenția pentru reprimarea şi abolirea
traficului de ființe umane şi a exploatării prostituării altuia, din 1949.
Potrivit Convenției, părțile se angajează să
pedepsească orice persoană care, pentru a satisface pasiunile altuia, recrutează,
antrenează sau influențează în vederea prostituției o altă persoană, chiar cu consimțământul
acesteia, exploatează prostituarea altei persoane, chiar dacă aceasta consimte,
sau ține, dirijează ori finanțează o casă de prostituție.
Convenția se remarcă nu numai prin lărgirea interdicției
formulate, ci şi prin incriminarea şi a actelor preparatorii, a tentativei şi a
tuturor formelor de participare la infracțiune, precum şi printr-o foarte largă
paletă de măsuri privind cooperarea judiciară între state în vederea reprimării
traficului de ființe umane (extrădare, recunoașterea hotărârilor de condamnare
în alte state etc.).
JURISDICŢIA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ
1.
Necesitatea unei jurisdicții penale internaționale
Dreptul penal internațional a cunoscut până în prezent
progrese remarcabile în plan material, prin adoptarea unor importante convenții
internaționale de reglementare a colaborării în diverse domenii, care cuprind
și dispoziții cu caracter penal pentru sancționarea încălcărilor grave ale prevederilor
acestora, sau prin încheierea unor convenții cu caracter pur penal de incriminare
şi sancționare a unor fapte grave ce aduc atingere unor valori universale.
În plan jurisdicțional, al creării unor instituții
judiciare internaționale, care să pună în aplicare normele de drept material
consacrate, realizările sunt, însă, mai puține.
În lipsa unei asemenea jurisdicții penale, sancționarea
infracțiunilor internaționale continuă
să fie realizată, cu unele excepții limitate şi conjuncturale, în cadru național,
de către instanțele penale ale fiecărui stat.
Convențiile internaționale prin care se incriminează
anumite fapte penale cuprind prevederi potrivit cărora statele membre se
angajează să caute pe autorii respectivelor infracțiuni şi să-i pedepsească
indiferent de cetățenia acestora ori a victimelor lor, de locul unde au fost
comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o
facă, să-i extrădeze altui stat interesat, precum şi să coopereze între ele,
astfel ca aceștia să nu rămână nepedepsiți, ele exercitând în acest mod, o competentă
universală cu caracter alternativ.
Convențiile internaționale respective nu stabilesc,
însă, şi reguli de drept judiciar sau procedural, în afara unor dispoziții
destul de sumare referitoare la obligația respectării de către instanțele judecătorești
naționale a garanțiilor procesuale general recunoscute şi comune legislației
penale a statelor civilizate.
În baza convențiilor internaționale care asigură
protecția umanitară a victimelor
conflictelor armate, statele părți s-au angajat să ia toate măsurile
legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracțiunilor
grave, cu caracter de crime internaționale, definite în cuprinsul acestora.
Astfel, Convențiile de la Geneva din 1949 (art. 49 al Convenției
I, art. 50 al Convenției a II-a, art. 105-108 şi 129 ale Convenției a III-a şi
art. 146 al Convenției a IV-a), Protocolul I adițional la aceste convenții ,
încheiat în 1977 (art. 85, par. 1), ca şi Convenția de la Geneva din 1954
pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (art. 28) impun
statelor semnatare, între altele, trei categorii de obligații: de a incrimina
în legislația națională faptele grave de încălcare a regulilor umanitare, de a sancționa
persoanele care comit infracțiuni de această natură şi de a asigura anumite garanții
de ordin procedural pentru inculpați referitoare la judecată, dreptul la
apărare, căile de recurs sau executarea pedepselor.
Asemenea obligații sunt asumate de către statele părți
şi în cuprinsul convențiilor referitoare la reprimarea altor infracțiuni internaționale,
cum ar fi genocidul (art. V al Convenției din 1948), terorismul (art. 1 al Convenției
din 1937), traficul de stupefiante (art. 36 al Convenției unice asupra
stupefiantelor din 1961) etc.
Sancționarea potrivit jurisdicțiilor naționale a infracțiunilor
incriminate prin convenții internaționale constituie o modalitate juridică
necesară, dar nu suficientă. Practica a dovedit
că lipsa unei jurisdicții internaționale permanentă şi imparțială,
competentă să judece toate infracțiunile cu caracter internațional, astfel cum
acestea sunt definite şi caracterizate prin convențiile respective, constituie
o lacună majoră a dreptului internațional actual, cu consecințe defavorabile
pentru comunitatea internațională în efortul tot mai organizat al acesteia de a
controla fenomenul infracțional şi de a sancționa pe cei ce încalcă legalitatea
internațională.
Dacă în cazul infracțiunile săvârșite de către
persoane particulare acest inconvenient este în mare măsură limitat prin
formele de colaborare internațională instituționalizate în cuprinsul convențiilor
(asistenta judiciară, extrădarea, comisiile rogatorii, cooperarea în prinderea
infractorilor etc.), în cazul celorlalte crime (contra păcii, împotriva umanității
şi de război), care constituie cele mai grave încălcări ale dreptului internațional,
posibilitatea ca faptele să fie pedepsite de către tribunalele naționale este
redusă, dacă nu iluzorie, deoarece asemenea infracțiuni sunt cel mai adesea
inspirate sau ordonate de către guvernele statelor.
Ideea creării unui tribunal penal internațional care
să fie competent a judeca infracțiunile comise prin încălcare normelor de drept
internațional datează încă din secolul al XIX-lea, iar tentativele de
materializare au început a se face după primul război mondial, în cadrul Societății
Națiunilor, susținute fiind şi de înalte foruri ale științei juridice, în
special de Asociația de Drept International, Institutul de Drept International
şi Asociația Internațională de Drept Penal, o contribuție importantă având în
cadrul acestora românul Vespasian V. Pellea, şi au fost continuate apoi în
cadrul Organizației Națiunilor Unite, începând cu anul 1950.
Convenții internaționale importante privind
incriminarea unor fapte grave cum sunt cele referitoare la terorism (1937),
genocid (1948) şi apartheid (1973), prevedeau că judecarea faptelor de acest
gen să se facă nu numai de către instanțele naționale, ci şi de către o curte
sau un tribunal penal internațional, dar proiectele întocmite nu au putut să
fie finalizate.
În lipsa unui tribunal internațional cu competentă
universală, unele nevoi presante şi punctuale au fost satisfăcute prin înființarea
de tribunale penale ad-hoc.
În 1945 s-au constituit tribunalele militare internaționale
de la Nürenberg şi Tokio, care au judecat pe principalii vinovați de declanșarea
şi purtarea celui de-al doilea război mondial, iar mai târziu s-au înființat
Tribunalul International pentru fosta Iugoslavie şi cel pentru Ruanda, astăzi
în funcțiune.
Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie a
fost înființat în 1993 pentru pedepsirea persoanelor responsabile de violări
grave ale dreptului umanitar, comise pe teritoriul acestei țări, începând cu 1
ianuarie 1991, iar Tribunalul Internaţional pentru Ruanda a fost înființat în
1994, având drept sarcină pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi
alte violări grave ale dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul
Ruandei şi a cetățenilor ruandezi vinovați de genocid şi alte asemenea violări
comise pe teritoriile statelor vecine, între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie
1994. Ambele tribunale internaționale au fost constituite în baza unor rezoluții
ale Consiliului de Securitate al O.N.U.
2. Curtea penală internațională
Secolul XXI e marcat puternic în anul său de debut de
apocalipticul 11 septembrie 2001.
Atunci, în acea zi atât de dramatică şi de crucială a
istoriei contemporane Statele Unite ale Americii, simbolul democrației siguranței
şi civilizației umanității s-au clătinat, dar nu s-au prăbușit.
Terorismul, acest flagel ce parcă astăzi “stăpânește”
omenirea, a lovit neașteptat America şi prin ea, întreaga lume civilizată, cu o
forță şi o cruzime cutremurătoare. Pentru astfel de crime colective, odioase şi
barbare, teroriștii trebuie să răspundă în fata justiției.
Cum într-o tara sunt săvârșite actele teroriste, iar
într-o altă tara se exercită comanda acestor acte, la care se adaugă şi faptul
că o altă tara îi finanțează pe teroriști şi într-o altă tara se refugiază teroriștii,
o justiție internă în fata acestor cazuri este neputincioasă.
Numai o justiție internațională penală poate fi
instrumentul juridic de reprimare şi pedepsire a acestor acte şi atacuri
teroriste. Iată, poate, argumentul “forte” ce va călăuzi viitorul justiției
penale internaționale.
Dar pentru a întrezări şi a circumscrie traiectoriile
generale ale acestui viitor e absolut necesar să aruncăm, cel puțin o privire
sumară spre trecut. Privirea retrospectivă va fi structurată în esență pe trei
perioade şi anume:
A. Justiția internațională penală pană la finele celui
de-al doilea război mondial;
B. De la Nürenberg la Haga;
C. Curtea penală internațională.
A. În cadrul privirii retrospective vizând prima
perioadă enunțată şi anume până la finele celui de-al doilea război mondial vor
fi avute în vedere în principal trei planuri:
1. Proiecte de creare a unor instanțe internaționale
penale.
3. Idei de esență subsumate acestor proiecte şi realități.
Analizând aceste planuri evidențiem următoarele:
1. În legătură cu proiectele de creare a unor instanțe
internaționale penale:
• Primul
proiect a aparținut juristului elvețian Gustav Mocnire care a conceput în anul
1872 organizarea unei “Jurisdicții criminale internaționale”.
• Convenția
de la Haga, din 1907 este un prim act de rezonanță internațională prin care s-a
încercat instituirea unei Curți internaționale de prize maritime.
• Tratatul de
la Versailles încheiat la finele primului război mondial în 1919 este tratatul
care prevedea în articolul 227 constituirea unui tribunal special pentru a
judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzollern, împăratul Germaniei învinsă în
război dar împăratul n-a fost judecat pentru că Olanda – unde se refugiase – nu
l-a extrădat.
• În anul
1920 în cadrul Societății Națiunilor se propunea întocmirea unui proiect de
organizare a unei Înalte Curți de Justiție Internațională separată de Curtea
Permanentă de Justiție Internațională.
• În anul
1928 reputatul jurist roman Vespasian Pellea ca președinte al Asociației internaționale
de drept penal întocmea un proiect de Statut ce prevedea crearea unei Camere
criminale în sânul Curții Permanente de Justiție Internațională.
• În anul
1935 Vespasian Pellea întocmea şi planul unui cod represiv mondial ce includea
şi proiectul de Statut din anul 1928.
• La 16
noiembrie 1937 o dată cu Convenția asupra prevenirii şi reprimării terorismului
a fost adoptată “Convenția pentru crearea unei Curți penale internaționale”, ca
o reacție a actului de terorism internațional ce a afectat şi a zguduit
comunitatea internațională şi anume atentatul de la Marsilia în care a fost
ucis regele Alexandru al Iugoslaviei şi ministrul de externe al Franţei Louis
Barthou. Deși semnată de 24 de state, Convenția pentru crearea unei Curți
penale internaționale n-a intrat în vigoare, procedurile de ratificare fiind
împiedicate de declanșarea celui de-al doilea război mondial.
2. Cu referire la realități, mai exact, la înființarea
efectivă a instanțelor internaționale penale:
Proiectele de realizare a unor instanțe internaționale
penale au devenit realitate la finele celui de-al doilea război mondial. Au
fost instituite în 1945 pentru a judeca pe responsabilii celei mai mari conflagrații
din istoria omenirii:
– Tribunalul
militar internațional de la Nürenberg creat de puterile victorioase în urma
“Acordului privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai
Puterilor europene ale Axei” din 8 august 1945 care să judece pe criminalii de
război naziști ale căror crime erau fără localizare geografică precisă. Acest
tribunal a condamnat la moarte 12 persoane, la muncă silnică pe viață 3
persoane, la închisoare între 10 şi 20 de ani 4 persoane, iar în privința a 3 inculpați
s-a dispus achitarea.
– Tribunalul internațional
penal Tokio creat în condiții istorice asemănătoare cu cele ale Tribunalului de
la Nürenberg ce a fost convenit în cuprinsul “Declarației de la Potsdam” din 26
iulie 1945 semnate de S.U.A., Marea Britanie şi China, acest tribunal fiind
cadrul juridic necesar pentru a pedepsi pe militanții japonezi răspunzători de
crimele comise în Extremul Orient. A condamnat la moarte 7 persoane, la
închisoare pe viață 11 persoane iar la detenție pe viață 7 persoane.
3. În ceea ce privește ideile de esență subsumate
acestor proiecte şi realități privind ființarea de instanțe internaționale
penale:
• Proiectele
precum şi funcționarea efectivă a celor două instanțe penale internaționale de
la finele celui de-al doilea război mondial vizau numai crimele internaționale,
crimele cele mai grave a căror distincție şi specificitate era dată de lezarea
valorilor supreme ale comunității internaționale – pacea şi securitatea – şi nu
de vreun element de extraneitate al vreunei crime ce ar aparține unui drept național.
• Din punct
de vedere al competenței “rațiune materiale”, astfel de crime ce afectau grav
pacea şi securitatea internațională, ce puteau fi judecate de instanțele internaționale
penale propuse sau create erau într-un plan mai general: crimele de război,
crimele contra păcii – în special agresiunea – sau crimele contra umanității,
dintre care se poate detașa nu numai ca rezonanță dar şi ca actualitate
genocidul şi terorismul.
• Privit prim
prisma competenței “rațiune persoane” era vizată responsabilitatea penală
individuală – departe de orice protecție a actului de stat sau a ordinului
ierarhic – în principiu a elitei puterii, a guvernanților aflați la putere sau
a responsabililor aflați în etajele imediate ale ierarhiei puterii, care
trebuiau să conștientizeze că este sau urma să fie o lege şi pentru ei, şi mai
presus de ei, care să antreneze o atare răspundere penală.
• Deși s-a
militat în toate proiectele pentru instituirea unei instanțe internaționale
permanente, în realitate, astfel de instanțe cum au fost tribunalele de la Nürenberg
şi Tokio au fost înființate ad-hoc, în urma războiului ele având numai un
caracter temporar.
• Fiind o justiție
dictată de învingători învinșilor, o atare justiție purta firesc cu ea
trăsături evidente de partizanat ce afectau profund esența actului de justiție
fie el intern sau internațional care se definește în primul rând prin echidistanță
şi imparțialitate.
• Pornind de
la această idee se naște legitima întrebare: oare rușii n-au săvârșit crime de
război sau crime împotriva umanității când în timpul războiului au distrus orașe
întregi precum Dresda sau Koln-ul sau americanii atunci când au aruncat cea mai
cumplită bombă, bomba atomică asupra așezărilor
civile din orașele japoneze de cea mai tristă şi dramatică faimă Hiroshima şi
Nagasaki? Cine i-a judecat pe învingătorii din război? Răspunsul e atât de
simplu şi de scurt: nimeni!
B. De la Nürenberg la Haga.
Cum o justiție internațională penală temporară își avea
limitele sale – şi experiența trăită la tribunalele internaționale de la Nürenberg
şi Tokio o demonstra cu prisosință – comunitatea internațională după război
devenea preocupată din ce în ce mai mult pentru instituirea unei jurisdicții internaționale
penale cu caracter permanent.
În acest sens Organizația Națiunilor Unite, cea mai
reprezentativă organizație mondială înființată imediat după finele celui de-al
doilea război mondial a însărcinat organismul său specializat, Comisia de drept
internațional să redacteze în paralel două proiecte şi anume: Proiectul unei jurisdicții
criminale internaționale şi Proiectul unui cod al crimelor contra păcii şi securității
umanității.
Deși aceste proiecte au fost elaborate de această
Comisie în anul 1953 şi 1954 totuși abordarea lor a trecut tot timpul pe plan
secundar pe agenda O.N.U., dezbaterea lor fiind amânată “sine die”.
A trebuit să treacă aproape cincizeci de ani, să vină
momentul istoric de mare răscruce al anului 1989 când, în această zonă atât de
explozivă a Balcanilor a izbucnit sângerosul conflict din Iugoslavia.
S-au comis crime, s-au comis atrocități de o parte şi
de alta şi, din nou, comunitatea internațională n-avea instrumentul judiciar
penal internațional oportun şi necesar prin care să judece guvernanții ce au săvârșit
sau ordonat astfel de crime ce au afectat grav pacea şi securitatea internațională.
Pentru crearea unui asemenea instrument juridic, mai exact, pentru crearea unei
instanțe internaționale penale, de această dată, Organizația Națiunilor Unite a
hotărât să meargă pe două drumuri paralele: unul pentru înființarea unei instanțe
internaționale penale permanente – prin rezoluția numărul 4733 din 25 noiembrie
1992 a O.N.U. – iar altul pentru înființarea unor instanțe internaționale
ad-hoc, temporare numai pentru conflictul din Iugoslavia.
Această ultimă instanță intitulată Tribunalul
Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie a fost înființată de Consiliul de
Securitate al O.N.U. care a decis prin rezoluția nr. 808 din 22 februarie 1993
şi prin rezoluția nr. 827 din 25 mai 1993 “stabilirea unui tribunal internațional
pentru scopul unic de a pedepsi persoanele responsabile de violări grave ale
dreptului umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii între 1 ianuarie 1991
şi o dată ce urmează a fi stabilită de Consiliul de Securitate la restabilirea
păcii” așa cum rezultă expres din titlul celei de-a doua rezoluții a
Consiliului de Securitate al O.N.U. enunțată mai sus. Sediul acestui tribunal
s-a dispus a fi la Haga.
Tot în această perioadă Consiliul de Securitate al
O.N.U. prin rezoluția nr. 955 din 8 noiembrie 1994 a înființat o altă instanță
similară cu Tribunalul internațional penal de la Haga pentru fosta Iugoslavie
şi anume Tribunalul internațional pentru Ruanda.
• Critici
privind legitimitatea Tribunalului internațional penal pentru fosta Iugoslavie:
• Invocarea
în crearea tribunalului a capitolului VII din Carta O.N.U. intitulat “Acțiunea
în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de
agresiune” nu îndrituiește prin prevederile articolelor cuprinse în acest
capitol, nici cel puțin indirect, că se impune înființarea de către Consiliul
de Securitate al O.N.U. a unui organism judiciar ca măsură – care nu implică
folosirea forței armate potrivit art. 41 din Carta O.N.U. – necesară pentru menținerea
sau restabilirea păcii şi securității internaționale.
• Un alt
temei invocat în legitimitatea acestui tribunal a fost prevederea art. 29 din
Carta O.N.U. conform căruia Consiliul de Securitate poate înființa organele
subsidiare pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale.
Dar acest temei nu poate subzista cel puțin pentru următoarele două
considerente:
– din practica
de peste o jumătate de secol a O.N.U. rezultă că au fost create numeroase şi
variate organe subsidiare – comitete, comisii, misiuni etc. – dar printre
acestea nu s-a găsit niciodată instituirea vreunei jurisdicții.
– dacă e creația
unui organism politic cum e Consiliul de Securitate atunci înseamnă că justiția
e dependentă exclusiv de organismul politic ce a înființat-o sădind, în consecință,
neîncrederea statelor într-o atare justiție.
• Este
anormal, atipic pentru o jurisdicție ca adoptarea şi modificarea regulilor de
procedură aplicabile tribunalului pentru fosta Iugoslavie de la Haga să fie
atributul chiar al judecătorilor ce compun această instanță.
Sunt poziții critice – mai pot fi invocate şi altele –
care conferă suport atitudinii de contestare a legitimității acestui tribunal
de principalul responsabil de crimele şi atrocitățile comise în Iugoslavia,
fostul președinte Slobodan Miloșevici, în prezent inculpat la Tribunalul
Internațional Penal de la Haga pentru fosta Iugoslavie.
Este şi la Haga ca şi la Nürenberg justiția învinșilor
dictată de învingători?
Mă întreb, de asemenea: organizația N.A.T.O. prin
factorii ei responsabili n-a săvârșit nici o crimă pentru așa-zisele pagube
“colaterale” soldate cu numeroase victime din rândul civililor?
Dar, dacă Slobodan Miloșevici a fost deferit justiției
internaționale penale de chiar statul său, atunci asumarea acestei justiții de
către Iugoslavia înseamnă asumarea acestei justiții şi de către fostul lider al
Iugoslaviei.
Sunt multe limite ale acestui Tribunal pentru fosta
Iugoslavie ca şi cele vizând Tribunalele de la Nürenberg şi Tokio, toate fiind
circumscrise de altfel de limitele firești ale unei justiții temporare ad-hoc.
De aceea celălalt drum ales de O.N.U. pentru o justiție
permanentă e mult mai sigur, e mult mai
bun.
Astăzi Curtea Penală Internațională ca instanță internațională
penală permanentă a devenit realitate. În ce condiții a fost creată, care este
viitorul ei confundat cu cel al justiției penale internaționale, iată câteva
întrebări la care încercăm să răspundem mai jos.
C. Curtea penală internațională.
Curtea penală internațională a devenit realitate după
anul de grație al istoriei 1989, demersurile pentru crearea unei astfel de instanțe
internaționale penale permanente fiind începute în anul 1992 – cum se arăta mai
înainte – de către Comisia de drept internațional a O.N.U.
Aceste demersuri au fost împlinite la Conferința
diplomatică a plenipotențiarilor Națiunilor Unite asupra înființării unei Curți
penale internaționale desfășurată la Roma în perioada 15 iunie – 17 iulie 1998 când
a fost adoptat Statutul de la Roma al Curții penale internaționale.
Din 148 de state prezente la vot au votat 120 de state
– printre care şi Romania – 7 au fost împotrivă şi 21 s-au abținut.
A învins la Roma viziunea modernă, actuală că într-o lume
globală trebuie să prevaleze convenția internațională fată de dreptul intern în
detrimentul unei viziuni autarhice ce punea accent pe prerogativele suverane
ale statului mai ales într-un domeniu pe atât de sensibil pe atât de
conservator cum este cel al justiției.
O atare poziție a avut-o fără rezerve şi România care
nu numai că a semnat Statutul de la Roma dar în prima parte a anului 2002 în
martie România a ratificat acest Statut – a se vedea Legea nr. 111/ 2002 pentru
ratificarea acestui Statut – răspunzând astfel generos, în timp, ilustrului ei înaintaș
Vespasian Pellea, cel care a aruncat “scânteia creatoare” a unei astfel de justiții
internaționale penale.
Şi totuși, orice început, fie el al unei justiții internaționale
penale își are limitele sale, cum ar fi:
• Deși Curtea
se declară competentă în art. 5 din Statut asupra crimei de genocid, crimelor împotriva
umanității, crimelor de război şi crimelor de agresiune, în privința crimei de
agresiune – care se află la originea oricărei crime de război – aceasta nu
poate fi instrumentată decât după definirea ei şi după acceptarea ei ca
amendament. Dacă se ia în considerare că orice amendament nu poate fi propus
înainte de 7 ani de la data intrării în vigoare a statutului şi care la rândul
său trebuie să fie ratificat de către state, atunci este clar, că numai peste
cel puțin 7-8 ani o atare crimă internațională poate fi instrumentată.
• Mai mult,
conform art. 12 din Statut tot pentru o perioadă de 7 ani de la intrarea în
vigoare a Statutului statele părți pot să declare că nu acceptă jurisdicția Curții
în privința crimei de război – cele mai frecvente şi barbare dintr-o atare
perioadă de conflict – când se presupune că o astfel de crimă a fost comisă pe
teritoriul său de cetățenii săi.
• Acest
Statut deja aprobat nu este suficient şi trebuie completat de un Proiect de
reguli de procedură şi probațiune şi un altul pentru “definirea Elementelor
crimelor”.
• Interesant
de subliniat că în Statut nu a fost calificată ca “armă criminală” interzisă de
dreptul internațional bomba atomică, dar paradoxal a fost incriminat glonțul
“dum-dum”.
• În fine,
interesant de menționat este faptul că nu au fost incluse în statut crimele
atât de grave ale omenirii actuale: traficul ilicit de droguri şi terorismul.
În legătură cu terorismul de precizat că nici de
această dată o crimă ce înfoiară groaznic comunitatea internațională nu şi-a
găsit cadrul juridic procesual concret de instrumentare şi judecare.
Alt cadru mai potrivit şi mai eficient decât sub
emblema O.N.U., în opinia noastră, nu poate fi şi, cum Curtea penală internațională
a fost înființată sub egida O.N.U., în cadrul acestei Curți, sub jurisdicția
acesteia terorismul poate să fie judecat.
De altfel, la Haga în cadrul Curții penale internaționale
în acest for juridic de mare amplitudine şi rezonanță se pot concentra şi
totodată se pot soluționa cauzele penale internaționale având ca obiect crimele
cele mai grave prin care sunt lezate şi atacate valorile supreme ale comunității
internaționale pacea şi securitatea.
Războiul mondial împotriva terorismului a fost declanșat.
Statele Unite ale Americii au fost lovite din plin şi în consecință riposta
este oportună şi necesară. Până la urmă teroriștii – cei mai mulți dintre ei –
vor fi prinși şi deferiți justiției.
Curtea penală internațională poate oferi cadrul
procesual juridic al unei justiții
penale internaționale eficiente privind tragerea la răspundere penală a
autorilor actelor de terorism.
De aceea e necesar ca această Curte penală internațională
să nu rămână numai un reper al trecutului ci trebuie să se proiecteze cu putere
în viitor.
Există totuși o rezervă ce strecoară o anume îndoială:
de ce nu se schimbă mentalitatea americană? De ce soldatul american se supune,
numai şi numai, unei justiții americane şi nu internaționale?
Există o luptă comună, un front comun împotriva
terorismului şi, în consecință, trebuie să fie şi o justiție comună neselectivă
căreia să i se supună atât cetățeanul european cat şi cetățeanul american.
Din păcate Statele Unite ale Americii au fost printre
cele 7 țări – din 148 – care au votat contra Statutului Curții penale internaționale.
Mai mult, o dată adoptat Statutul, Statele Unite ale
Americii au semnat Tratatul pe 31 decembrie 2000 dar acesta nu a fost ratificat
de parlamentarii americani deși aliați Statelor Unite cum ar fi Marea Britanie,
Germania, Franța au ratificat acest Tratat.
De asemenea, în luna mai 2002 Statele Unite s-au
retras din Tratatul care a creat această Curte renunțând la angajamentul pe
care şi l-au luat de a nu face nimic pentru a afecta “scopul şi obiectivele
Tratatului”.
Şi totuși terorismul a declanșat multe şi profunde mutații,
atâtea şi atâtea atitudini, alianțe care păreau imposibile odată au devenit
realitate şi în acest context, de ce oare nu s-ar declanșa şi o schimbare
fundamentală în optica americană privind justiția internațională?
Astfel, de ce oare SUA n-ar renunța la politica sa
actuală de a încheia cu fiecare stat tratate bilaterale prin care militarii săi
să fie scoși de sub jurisdicția unei instanțe internaționale penale şi supuși
numai unei justiții americane?
Războiul împotriva terorismului a fost declanșat.
Afganistanul a fost o țintă, Irakul este astăzi altă țintă şi în mod, sigur vor
urma şi altele. America împreună cu întreaga comunitate internațională a pornit
la o luptă de durată împotriva terorismului.
În acest front comun trebuie să fie însă şi o justiție
comună.
“Nimeni nu este mai presus de lege” proclamă un dicton
românesc constituțional. De ce n-ar fi şi universal?
Numai pornind de la acest principiu sfânt, pe cât de
vechi, pe atât de actual – o justiție egală într-o lume inegală – se poate da
coeziune, substanță şi fermitate luptei în războiul antiterorist declanșat la
scară planetară.
Numai în acest mod justiția penală internațională își
va găsi forța şi ecoul reverberat în timp de al său trecut.
