Tema 1 sem2. an 2 Drept European

Tema 1: Redactaţi un eseu de 60-70 rânduri, în care să dezvoltaţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele aspecte:
- principalele izvoare de drept ale Uniunii Europene;
- principiile stabilirii competenţelor Uniunii Europene;
- sistemul distribuirii competenţelor şi al exercitării lor în comun între instituţiile Uniunii Europene.

Ordinea juridică comunitară, ca orice altă ordine juridică, este formată dintr-un ansamblu organizat de norme care îşi trag valoarea din normele juridice de bază cuprinse în tratate. Astfel, distingem dreptul primar ce este constituit din normele cuprinse în tratatele constitutive, și dreptul derivat care cuprinde normel juridice emise în baza tratatelor constitutive şi cu respectarea procedurilor expres prevăzute de aceste tratate.

Analiza succintă a actelor normative din sistemul comunitar presupune prezentarea principalelor surse de drept primar (tratatele), drept derivat (regulamentele, deciziile şi directivele) dar şi o prezentare sumară a izvoarelor nescrise (cutuma, jurisprudenţa şi principiile generale ale dreptului comunitar în general).

Astfel, izvoarele de drept ale Uniunii Europene se împrt în trei categorii:

a) Izvoarele primare (legislaţia primară) cuprind în principal Tratatele de instituire a Uniunii Europene ce definesc elementele fundamentale ale Uniunii şi precizează competenţa instituţiilor din sistemul comunitar care participă la procesul de luare a deciziilor, procedurile legislative, precum şi puterile şi prerogativele care sunt recunoscute acestor instituţii. Legislația primară mai cuprinde: tratatele de modificare ale UE; protocoalele anexate la tratatele fondatoare şi la tratatele de modificare; și tratatele de aderare a statelor membre la UE.

b) Izvoarele secundare sunt constituite din elemente ale dreptului fondat pe Tratate, incluzând legislaţia secundară, legislaţia secundară unilaterală şi dreptul convenţional.

Actele unilaterale se se împart în două categorii și anume:

- cele care figurează în nomenclatura articolului 288 din Tratatul privind funcţionarea UE: regulamentul, directiva, decizia, avizele şi recomandările;

- cele care nu figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE, cum sunt comunicările, recomandările, cărţile albe şi cărţile verzi.

Actele convenţionale cuprind atât acordurile internaţionale semnate între U.E. şi o ţară sau o organizaţie terţă, cât și acordurile între statele membre, dar și acordurile semnate între instituţiile UE

c) Izvoarele legislației complementare sunt alcătuite din elemente ale dreptului care nu sunt prevăzute în Tratate. Este vorba despre jurisprudenţa Curţii de Justiţie, despre dreptul internaţional şi despre principiile generale ale dreptului. Aceste surse au permis Curţii de Justiţie să acopere lacunele atât din legislaţia primară cât şi din legislaţia secundară.

Delimitarea competenţelor în Uniunea Europeană este guvernată de principiul atribuirii.

Principiul atribuirii^[1] guvernează delimitarea competenţelor în Uniunea Europeană, potrivit art. 5 alin. 1 TUE. Principiul competenţei de atribuire îşi are corespondentul în dreptul internaţional public denumit principiul specialităţii organizaţiilor internaţionale. Principiul competenţei de atribuire a fost stabilit, la început, prin Tratatul de constituire al Comunităţii Economice Europeane (TCEE), confirmat ulterior prin Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană (TCE) în art. 5, după care a fost translatat prin Tratatul de la Lisabona în Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE).

În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite conform art. 5 TUE. Statele transferă, prin voinţa lor, competenţe Uniunii pentru realizarea obiectivelor. Același art. 5 prevede că ,,orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre”. Rezultă astfel, un alt principiu, potrivit căruia competenţa care nu este atribuită Uniunii prin tratate revine statelor membre ca şi o competenţă reziduală^[2] . Și art. 13 TUE face referire expresă la competenţa de atribuţie a instituţiilor Uniunii și prevede că ,,fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea”.

Principiul subsidiarității este prevăzut în art. 5 TUE care precizează că, „în domeniile în care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele member nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”.

Potrivit acestui principiu, Uniunea Europeană acționează numai în cazul cand obiectivele pe care le are de îndeplinit pot fi realizate mai bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre, ceea ce înseamnă că trebuie să se facă împreună numai ceea ce nu poate fi făcut de catre un singur stat.

Principiul proporționalității, consacrat tot în art. 5 TUE, prevede că „acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășesc ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor”.

Astfel, conform acestui prinipiu, obligațiile impuse destinatarilor reglementărilor comunitare trebuie să se limiteze la măsurile strict necesare pentru atingerea obiectivului urmărit și să implice sacrificii minime din partea acestora. ,,Sarcina impusă persoanelor interesate nu trebuie să depăsească măsurile cerute pentru a satisface interesul public implicat”. Altfel spus, obligațiile impuse de normele comunitare nu trebuie sa fie disproporționate în raport cu scopul urmărit.

Atunci când există mai multe posibilități de acțiune pentru a-și exercita competențele, Comunitatea trebuie să recurgă la acelea care dau o mai mare libertate destinatarilor (state, particulari etc.). aceleși principiu impune ca atunci când măsurile de constrangere nu pot fi evitate, reglementările adoptate să nu fie excesive. În acest sens, într-o hotarare a Cuții de Justiție, din 5 mai 1988 (speța The Queen), în care se spune că principiul proporționalității, care face parte din principiile generale ale dreptului comunitar, ,,cere ca actele instituțiilor comunitare să nu depășească limitele a ceea ce este potrivit și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, fiind înțeles că dacă există o alegere între mai multe măsuri potrivite, urmează să se recurgă la cea cu un grad mai mic de constrângere și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite”.

Constituția Europeană grupează și simplifică legislația privind domeniul competențelor în cadrul Uniunii Europene pentru domeniile în care statele au transferat puterea de acțiune către Uniune și face o clasificare a acestor competențe.

Pentru unele domenii specifice în privința cărora Uniunea acționează în numele statelor membre, ca și primă categorie, o constituie competențele exclusive, în care acțiunea Uniunii este mult mai eficientă decât dacă fiecare stat ar acționa în parte. Aici utem exemplifica concurența pe piața internă și comerțul cu alte țări aflate în afara spațiului U.E..

Competențele partajate reprezintă a doua categorie de competențe ce fac obiectul politicii agricole comune, transporturilor, mediului, a dreptului de azil și imigrare, dar și cooperarea în domeniul justiției sau al poliției.

Pentru cea de a treia categorie de competențe, competențe de sprijin, Uniunea intervine doar cu scopul de a sprijini acțiunile statlor membre, păstrând o mare libertate de acțiune și responsabilitate a statelor față de proprii cetățeni, ea ne putând proceda la armonizarea legislațiilor naționale în domenii precum: sportul, cultura, educația sau protecția civilă. Pentru politicile economice, protecție socială sau muncă, Uniunea trebuie să coordoneze politicile naționale pentru a putea fi mai eficiente.

Uniunea poate duce o politică externă și de securitate comună bazată pe solidaritatea statelor membre.

La nivelul Uniunii Europene, asemenea unui stat, funcționează o serie de instituții decizionale, ce elaborează politici și adoptă regulamente, directive, decizii, ce sunt aplicate pe întreg teriotoriul Uniunii. Principalele trei instituţii decizionale ce alcătuiesc „triunghiul instituțional” sunt:

Parlamentul European – reprezintă cetăţenii UE, este ales direct de către aceştia și are trei funcţii principale:

-          Funcţia legislativă ce constă în adoptarea actelor normative cu caracter general necesare înfăptuirii prevederilor din tratate precum și îndeplinirea orientărilor politice stabilite de Consiliul European aplicându-se de cele mai multe ori procedura de codecizie. Pentru aderarea unui sta nou la U.E. este necesar doar avizul conform al Parlamentului European, care poate aproba sau respinge fără însă să o poată modifica. În cazul agriculturii sau al politicii economice, Consiuliul Uniunii Europene are obligația doar de a consulta Parlamentul European.

Parlamentul poate cere Comisiei Europene să prezinte propuneri legislative Consiliului Europei și examinează anual programul de lucru al Comisiei, indicând actele ce se doresc a fi adoptate.

-          Funcția bugetară prin care Bugetul Uniunii se stabilește anual de către parlament și Consiliul U.E. pe baza propunerii Comisiei. Comisia pentru Control Bugetar a Parlamentului monitorizează modul în care este utilizat bugetul. Anual, gestionarea de către Comisie a bugetului pentru anul financiar anterior este supusă aprobării Parlamentului – așa zisa „descărcare de gestiune”.

-          Controlul democratic a tuturor instituțiilor europene, exercitat prin:

o   aprobarea numirii preşedintelui Comisiei Europene şi a întregului colegiu al comisarilor;

o   posibilitatea de obliga toţi membrii Comisiei Europene să demisioneze, prin votul unei moţiuni de cenzură (cu o majoritate de 2/3).

Comisia prezintă periodic Parlamentului Raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor sau Raportul anual privind execuţia bugetului. Membrii Parlamentului European au posibilitatea de a adresa întrebări, în scris şi oral, membrilor Comisiei Europene, la care aceştia sunt obligaţi să răspundă.

Consiliul Uniunii Europene – reprezintă Statele Membre, la reuniunile sale participând miniştri ai acestora, și îndeplinește șase funcții principale:

-          Funcția legislativă prin care adoptă, împreună cu Parlamentu European, acela mai mare parte a legislației Uniunii Europene.

-          Coordonarea politicilor Statelor Membre  în baza unor orientări generale în domeniu și este responsabil în ce privește metoda de coordonare aplicată în domenii precum sănătatea, educația su ocuparea forței de muncă.

-          Încheierea acordurilor internaționale între U.E. și alte state sau organizații internaționale prin semnarea acordurilor între acestea în domenii cum ar fi protecția consulară, dreptul societăților comerciale, cooperarea polițienească și judiciară, precum și impozitarea.

-          Funcția bugetară – anual, Bugetul Uniunii este decis împreună cu Parlamentul European, deciziile finale privind cheltuielile obligatorii fiind luate de Consiliul uniunii Europene.

-          Elaborarea politicii externe și de securitate comună în cadrul Consiliului în care statele membre U.E. iau decizii comune în acest domeniu, acțiunea comună dovedindu-se mai eficientă privind politica externă, securitatea și apărarea.

-          Coordonarea cooperării polițienești și judiciară în materie penală cu scopul de a combate infracțiunile transfrontaliere prin cooperarea tribunalelor, serviciilor vamale, serviciilor de imigrație și a forțelor de poliție din toate Statele Membre.

Din componența Consiliului Uniunii Europene fac parte miniștrii tuturor Statelor Membre, ce alcătuiesc formații pentru fiecare domeniu în parte și se întrunesc ori de câte ori este nevoie. Astfel, putem enumera: Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe (CAGRE); Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare (ECOFIN); Consiliul Ocupării Forţei de Muncă, Politicii Sociale, Sănătăţii şi Consumatorilor (EPSCO); Consiliul Competitivităţii, Consiliul Cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI); Consiliul Transporturilor, Telecomunicaţiilor şi Energiei (TTE); Consiliul Agriculturii şi Pescuitului; Consiliul Mediului; Consiliul Educaţiei, Tineretului şi Culturii.

Comisia Europeană, instituție independentă de guvernele naționale, reprezintă și apără interesele Uniunii Europene și îndeplinește următorele patru funcții principale:

-          Dreptul de inițiativă în elaborarea actelor comunitare și elaborarea propunerilor legislative în colaborare cu Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor și solicitând opinia guvernelor și parlamentelor naționale^[3].

-          Gestionarea și implementarea politicilor, programelor și bugetului Uniunii Europene prin:

o   supravegherea cheltuielilor efectuate din bugetul Uniunii Europene de către autoritățile naționale și locale, la rândul ei, Comisia fiind supravegheată de Curtea de Conturi Europeană;

o   gestionarea unor programe comunitare în diverse domenii ca cel al educației (Erasmus), cercetare prin Programul Cadru, etc.

-          „Gardianul tratatelor” veghind la aplicarea dipozițiilor Tratatelor și a deciziilor luate în cadrul acestora. Astfel, în situația în care un stat membru nu-și îndeplinește vreuna dintre obligațiile asumate în tratate, Comisia emite un aviz motivat printr-o scrisoare oficială adresată Guvernului respectiv, iar dacă statul refuză să ia măsuri de îndreptare a situației, Comisia sesizează Curtea de Justiție.

-          Reprezentare la nivel internațional a Uniunii Europene în forumuri internaționale. În numele Uniunii Europene, în responsabilitatea Comisiei îi revine si: negocierea acordurilor internaționale; deschide și conduce negocieri cu state terțe sau organizații internaționale; rolul de negociator privind acordurile încheiate cu statele candidate.

În afară de cele trei instituții principale, la nivelul Uniunii Europene funcționează și alte instituții care conduc la bunul mers al acesteia. Dintre acestea putem enumera:

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene constituită din trei instanțe: Curtea de Justiție, tribunalul de Primă Instanță și Tribunalul Funcției Publice, reprezintă instituția jurisdicțională a Uniunii Europene cu rolul de a veghea respectarea dreptului comunitar. Litigiile ce se nasc la nivel comunitar între Statele Membre, instituții, societăți comerciale și persoane fizice sunt judecate de aceasta.

Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare, permiţând astfel Curţii de Justitie să se concentreze asupra atribuţiei sale de bază, interpretarea uniformă a legislaţiei comunitare.

Tribunalul Funcţiei Publice a fost înfiinţat pentru a judeca litigii între Uniunea Europeană şi funcţionarii săi.

Curtea de Conturi Europeană are funcția:

-          de a asigura auditul independent asupra modului de formare şi de utilizare a fondurilor Uniunii Europene;

-          de a evalua modul în care instituţiile europene îşi îndeplinesc aceste atribuţii;

-          de a îmbunătăţi gestionarea resurselor financiare şi de a informa cetăţenii Uniunii Europene cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.

Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care auditorii descoperă nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente, Oficiul European de Luptă împotriva Fraudei este informat în legatură cu acestea. Anual, Curtea prezintă un raport de audit referitor la anul financiar anterior, în baza căruia Parlamentul aprobă gestionarea bugetului de către Comisie.

Comitetul Regiunilor are rolul de a veghea la aplicarea principiului de subsidiaritate, conform căruia deciziile trebuie luate la nivelul autorităţilor publice cel mai aproape de cetăţeni, fiind o instituţie consultativă şi reprezentare a colectivităţilor locale şi regionale ale Uniunii Europene, ce pot participa la elaborarea politicilor comunitare.

Comisia Europeană, Consiliul UE şi Parlamentul European au obligaţia de a consulta Comitetul Regiunilor în domenii de competenţa colectivităţilor locale şi regionale: educaţia şi tineretul, cultura, sănătatea publică, transporturi, telecomunicaţii şi energie, politica regională (Fondurile structurale), cooperare transfrontalieră, mediul înconjurător etc.

Banca Europeană de Investiţii acordă împrumuturi pentru investiţii productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale Uniunii Europene: dezvoltarea regională, creşterea economică, competitivitatea, ocuparea forţei de muncă, crearea de întreprinderi, îmbunătăţirea mijloacelor de comunicare, protecţia mediului înconjurător, precum şi pentru investiţii în afaceri mici.

Banca Centrală Europeană are o activitate independentă cu rolul de a gestiona zona euro, fiind responsabilă şi cu elaborarea şi aplicarea politicii economice şi monetare a UE. Obiectivul cel mai important este să menţină stabilitatea preţurilor din zona euro^[4], pentru a menţine puterea de cumpărare a euro, ceea ce presupune ţinerea sub control strict a inflaţiei: Acest obiectiv este îndeplinit prin: controlul ofertei de monedă pentru a nu se ajunge la inflație; stabilirea ratei dobânzilor în zona euro; monitorizarea evoluţiei preţurilor şi evaluarea riscului pe care îl reprezintă aceasta pentru stabilitatea preţurilor din zona euro.

Ombudsmanul European înfiinţat în 1993 prin Tratatul de la Maastricht în vederea atingerii obiectivului de democratizare şi de transparenţă administrativă, are rol de intermediar între cetăţeni şi autorităţile UE. Primește plângeri de la cetăţeni, societăţi comerciale şi instituţii de pe teritoriul UE, în urma cărora examinează cazurile de administrare defectuoasă (de ex. practici inechitabile, discriminare, abuz de putere, absenţa informaţiilor sau refuzul de a le furniza, întârzireri nejustificate).

#drepteuropean #tema1 #sem2 #an2

---

^[1] Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 210.

^[2] Idem.

^[3] Comisia urmează „principiul subsidiarității”, în acest sens, elaborează o propunere la nivel european atunci când problema nu poate fi rezolvată la nivel național, regional sau local.

^[4] Zona euro este constituită din țările care au adoptat moneda euro.

Read More

Rezolvare Tema nr.2 an 2 Drept Civil sem. 1

Rezolvare Tema nr.2 an 2 Drept Civil sem. 1

SUBIECTUL NR. 1 (10 p.)

Proprietatea lui Primus este delimitată în mod natural de cea a lui Secundus, printr-un râu cu un debit mic de apă. În anotimpurile ploioase acesta se umflă şi devine adânc şi periculos, apele sale fiind tulburi şi greu de trecut dacă nu există un pod sau ceva improvizat în acest sens. După topirea bruscă a zăpezii, acesta s-a umflat şi a inundat proprietăţile celor doi riverani. După retragerea apelor între aceştia a izbucnit un litigiu, care a fost dedus judecăţii instanţei competente. Conflictul de interese adus în faţa instanţei constă în următoarele:

- la momentul retragerii râul şi-a schimbat cursul, cu alte cuvinte a lăsat o porţiune de teren în plus pe proprietatea lui Secundus şi a ocupat o porţiune corespunzătoare pe proprietatea lui Primus; în această situaţie, Primus a revendicat de la Secundus partea din terenul cu care proprietatea lui Secundus a crescut, respectiv proprietatea lui Primus s-a diminuat;

- de asemenea, în momentul umflării râului, din porţiunea de teren proprietatea lui Secundus s-a desprins o bucată însemnată de teren care s-a alipit la proprietatea lui Primus; Secundus a reclamat această porţiune de teren, dar Primus a refuzat, considerând că, prin situaţia creată, pretenţiile părţilor au fost compensate;

- în această stare de neînţelegere, Primus a prins de multe ori în capcanele sale o serie de animale de casă ale lui Secundus, acesta din urmă solicitând despăgubiri pentru animalele prinse şi ucise. Primus a recunoscut că acestea au fost prinse de el, dar nu le-a ademenit, ci au venit singure şi nu vede de ce să le mai restituie. Instanţa a dat dreptate atât lui Secundus, dar şi lui Primus.

Probleme de soluţionat:

1. Ce instituţie de drept civil este incidentă în speţă?

2. De câte feluri este aceasta, stabilind şi exemple pentru fiecare caz.

3. Definiţi modalitatea şi arătaţi sediul materiei.

4. Câte tipuri ale instituţiei identificaţi în speţă?

5. Cum soluţionaţi speţa?

Rezolvare

Conform art. 557 alin. 1 din noul Cod civil, „dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi.”

Prezenta speţă face referire la dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune. Noul Cod civil prevede în art. 567că: „Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel.”

Textul consacră principiul potrivit căruia proprietarul unui bun dobândeşte, în temeiul accesiunii, proprietatea a tot ce se uneşte sau se încorporează cu acesta. Esenţial în materia accesiunii este ca cele două bunuri care se unesc să aibă proprietari diferiţi. De regulă, proprietarul bunului considerat mai important va fi proprietar al bunului mai puţin important.

Accesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii originar, cel care invocă accesiunea este considerat primul proprietar al bunului, fără să opereze o transmisiune a dreptului de proprietate. „Această dobândire nu presupune o transmitere a dreptului de proprietate de la o persoană la alta. În cazul accesiunii dreptul de proprietate asupra unui lucru (cel accesoriu) se stinge şi fie se naşte un drept nou de proprietate în patrimoniul proprietarului bunului principal, fie se măreşte obiectul dreptului de proprietate asupra acestui bun”.^[1]

Prin accesiune nu pot fi dobândite bunurile ce fac parte din domeniul public.

Potrivit art. 568 din noul Cod civil, accesiunea este de două feluri:

-                           naturală atunci când unirea sau încorporarea este urmarea unui eveniment natural;

-                           artificială când rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte persoane.

Din textele consacrate accesiunii de către noul Cod civil, rezultă că accesiunea poate privi bunuri imobile ori bunuri mobile, ceea ce înseamnă că accesiunea poate fi imobiliară şi mobiliară.^[2]

În speţa prezentată suntem sub incidenţa accesiunii imobiliare naturale ca şi instituţie de drept civil.

1. Prima situaţie potrivit art. 570 din noul Cod civil, cea în care râul şi-a schimbat cursul lăsând o porţiune de teren în plus pe proprietatea lui Secundus şi a ocupat o porţiune corespunzătoare pe proprietatea lui Primus, „proprietarul fondului riveran dobândeşte, de asemenea, terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat de la ţărmul respectiv.” Această situaţie reprezintă o variantă a aluviunii din moment ce proprietarul riveran dobândeşte, de asemenea, terenurile astfel formate, expresia „de asemenea” folosită de art. 570 urmând a fi raportată la dispoziţiile art. 569 noul Cod civil privitoare la aluviune care dispune că „adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat”. Textul se aplică în ipoteza în care o persoană deţine un teren pe malul unei ape curgătoare, aceasta se retrage treptat, eliberând astfel o suprafaţă de teren, iar proprietarul terenului situat pe malul apei curgătoare va dobândi în proprietate şi suprafaţa de teren astfel apărută.

În vechea reglementare (art. 496 C. civ. 1864) era prevăzut expres că „tot ale proprietarului riveran sunt şi pământurile lăsate de apele curgătoare, când ele se retrag pe nesimţite de la unul din ţărmuri şi se îndreaptă spre celălalt ţărm; proprietarul ţărmului de unde apa s-a retras profită de aluviune, fără ca proprietarul ţărmului opus să poată reclama pământul cel pierdut”.

Astfel, proprietarul fondului spre care s-a retras apa (Primus) nu va putea să ceară despăgubiri pentru pierderea suferită de la cel căruia i-a profitat retragerea apelor (Secundus) şi nici nu poate revendica terenul ce a fost descoperit. Aşadar, Secundus nu-i datorează despăgubiri lui Primus, instanţa va respinge acţiunea în revendicare formulată de Primus.

2. Şi în cea de a doua situaţie avem de a face cu accesiunea imobiliară naturală ca şi mod de dobândire a proprietăţii – avulsiunea –, deoarece unirea sau încorporarea porţiunii de teren desprinsă din proprietatea lui Secundus este urmarea unui eveniment natural ce are loc fără intervenţia lui Primus, cel căruia i s-a alipit terenul desprins.

Avulsiunea este reglementată în noul Cod civil de art. 572 ce constă în ruperea unei bucăţi de teren, ca urmare a acţiunii apelor curgătoare (de regulă în caz de viituri), şi alipirea ei la un teren riveran situat în aval ce aparţine altui proprietar.

Textul dispune că proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse, dacă o revendică în termen de 1 an de la data săvârşirii evenimentului. Dacă nu o face, terenul va deveni proprietatea celui unde acesta s-a alipit, chiar dacă acesta nu a intrat în posesia lui.^[3]

Avulsiunea nu poate opera în detrimentul proprietăţii publice, care este inalienabilă, iar acţiunea în revendicare a terenului proprietate publică smuls este imprescriptibilă.

Instanţa va admite acţiunea în revendicare formulată de Secundus doar dacă acesta se va încadra în termenul de 1 an de la data producerii evenimentului.

3. Cea de a treia situaţie, Primus a prins de multe ori în capcanele sale o serie de animale de casă ale lui Secundus, se referă la accesiunea naturală asupra animalelor reglementată de alin. (1) şi alin. (2) al art. 576 din noul Cod civil, care prevede că:

„(1) Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă, dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul terenului pe care acestea au fost găsite.”

Din această dispoziţie rezultă că animalele domestice trebuie să intre pe terenul altei persoane din pură întâmplare, fără ca aceasta să fi provocat în vreun fel pătrunderea animalului pe terenul său. Proprietarul terenului pe care a fost găsit animalul domestic rătăcit are obligaţia să declarare această împrejurare la primăria localităţii pe raza căreia se află terenul. În termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute de proprietarul care a găsit animalele, proprietarul animalelor rătăcite poate cere restituirea lor fără a fi nevoie de introducerea unei acţiuni în justiţie; simpla solicitare a restituirii animalelor adresată de proprietarul acestora „găsitorului” este suficientă pentru a reintra în stăpânirea lor.^[4]

(2) „Porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar aparţin acestuia cât timp rămân pe fond, cu excepţia cazului în care trecea a fost provocată prin fraudă sau prin artificii”.

Conform textului animalele aparţin proprietarului fondului din momentul în care se stabilesc pe fond, proprietarul pierzând proprietatea acestora din momentul în care acestea părăsesc fondul. Din acest motiv proprietarul fondului nu poate să revendice sau să ceară daune interese de la proprietarul fondului vecin.

Pentru faptul că Primus a prins în capcanele sale animalele domestice ale lui Secundus, acţiune ce contravine dispoziţiilor art. 576 alin. (1) şi alin (2) din noul Cod civil, primus va fi obligat de către instanţă să restituie animalele domestice sau să îl despăgubească pe Secundus în situaţia în care acestea nu mai există.

SUBIECTUL NR. 2 (5 p.)

Analizaţi comparativ uzucapiunea pornind de la prevederile acestora în Vechiul Cod civil şi actuala reglementare.

Rezolvare

Analizând comparativ cele două reglementari ale acestei instituţii - uzucapiunea- observăm că vechiul cod civil nu se mai află în concordanţă cu evoluţia şi dinamica situaţiei sociale şi mai ales economice când inflaţia are un rol determinant în stabilirea valori economice a unui bun.

Posesia, în vechiul cod civil este definită ca „deţinerea unui lucru sau folosinţa unui drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”, spre deosebire de noul cod civil care foloseşte un limbaj nu atât de ambiguu: „posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar”.

Analizând posesia ca stare de fapt, se observă calitatea acesteia de a produce unele drepturi  independente de vreun drept anterior al posesorului. Posesia creează o aparenţă a dreptului de proprietate, astfel încât posesorul este prezumat însăşi titularul dreptului de proprietate.

Efectul cel mai important, este dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat o perioada îndelungată de timp, anume, prin uzucapiune. În vechiul cod civil termenele prescripţiei achizitive diferă după cum posesorul este de bună – credinţă, caz în care imobilul se uzucapează în 10-20 de ani, iar când este de rea credinţă, în 30 de ani.

În noua reglementare, termenele de prescripţie achizitivă sunt foarte mult reduse, 10 ani pentru uzucapiunea extratabulară, respectiv 5 ani pentru cea  tabulara ţinându-se seama de momentul înscrierii în cartea funciară. După cum se observă, daca în codul de la 1865 punctul de referinţă era buna – credinţă sau justul titlu, noul cod civil consacră înscrierea în cartea funciară, momentul de referinţă fiind data la care s-au făcut menţiunile în cartea funciară, şi desigur s-a menţinut condiţia bunei – credinţe.

În cadrul acestei instituţii atât în vechiul cod cât şi în noua reglementare, când imobilul este posedat de doi posesori succesiv, există posibilitatea contopirii perioadelor de timp cât aceştia au posedat bunul, operaţie ce poartă denumirea de „joncţiunea posesiilor”.

Spre deosebire de bunurile imobile, bunurile mobile se dobândesc prin prescripţie instantanee, excepţie făcând bunurile furate sau pierdute unde noul cod civil nu aduce nicio schimbare.

Având în vedere că termenele prescripţiei achizitive au fost stabilite încă din dreptul roman, se impunea o schimbare radicală ale acestei instituţii.

---

[1] V. Stoica, „Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 318.

[2] C. Bîrsan, „Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 359.

[3] C. Bîrsan, op. cit., p. 361.

[4] C. Bîrsan, op. cit., p. 363.

Read More

Mihail Udroiu - teste procedura penala partea a-3 a

Mihail Udroiu - teste procedura penala partea a-3 a

1.      Mandatul de percheziţie domiciliară poate fi folosit:

a.       ori de câte ori este necesar, însă numai în intervalul de timp stabilit de judecător;

b.      singură dată;

c.       pe o durată de cel mult 20 de zile de la momentul emiterii.

2.      Percheziţia:

a.       unui vehicul poate fi efectuată numai cu autorizarea procurorului, doar atunci când vehiculul se află într-un loc public;

b.       corporală poate fi efectuată de orice persoană care prinde în flagrant infractorul;

c.       domiciliară nu poate fi dispusă în cazuri urgente de procuror.

3.      În faza de judecată instanţa:

a.       nu poate efectua personal percheziţia domiciliară;

b.      poate dispune delegarea procurorului pentru efectuarea percheziţiei domiciliare;

c.       nu poate dispune delegarea organelor de cercetare penală pentru efectuarea percheziţiei domiciliare.

4.      Convorbirile telefonice interceptate şi înregistrate pot fi supuse:

a.       analizei judecătorului de cameră preliminară numai dacă au fost în prealabil certificate de judecătorul de drepturi şi libertăţi;

b.      unei expertize tehnice;

c.       unei expertize criminalistice.

5.      Durata totală a mandatul de supraveghere tehnică vizând interceptarea convorbirilor telefonice cu privire la aceeaşi persoană şi la aceeaşi faptă nu poate depăşi:

a.       120 de zile;

b.      6 luni;

c.       un an.

6.      În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, persoana care cumpără influenţa poate înregistra în mod legal convorbirile purtate de:

a.       persoana care îşi trafichează influenţa cu funcţionarul public care urmează a efectua actul, fără autorizaţia judecătorului;

b.       aceasta cu funcţionarul public care urmează a efectua actul numai cu încuviinţarea procurorului;

c.       aceasta cu funcţionarul public care urmează a efectua actul, fară mandatul judecătorului de drepturi şi libertăţi.

7.      Supravegherea tehnică constând în localizarea prin G.P.S.:

a.       poate fi dispusă de procuror cu ocazia verificărilor prealabile începerii urmăririi penale;

b.      se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi numai după începerea urmăririi penale;

c.       poate fi folosită ca probă în procesul penal chiar dacă mijloacele tehnice de localizare au fost instalate pe autovehiculul suspectului de către persoana vătămată.

8.      Obţinerea datelor privind situaţia financiară a unei persoane:

a.       se poate realiza numai dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi a emis un mandat de supraveghere tehnică;

b.      poate fi solicitată de procuror numai cu încuviinţarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi;

c.       poate fi dispusă în cazuri urgente, în mod provizoriu de procuror.

9.      După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul:

a.       nu are obligaţia de a informa suspectul;

b.       poate restrânge dreptul inculpatului de a consulta procesele-verbale de predare numai pe o durată de cel mult 10 zile;

c.       poate dispune prin ordonanţă amânarea prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică până la momentul luării unei măsuri preventive.

10.  Este întotdeauna obligatorie efectuarea unei expertize:

a.       în cazul săvârşirii infracţiunii de ucidere sau vătămarea copilului nou-născut ori a fătului de către mamă (art. 200 NCP);

b.       pentru a se stabili cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport de constatare;

c.       în cazul infractorilor minori.

11.  Instanţa dispune efectuarea unui supliment de expertiză:

a.       numai de către expertul care a fost desemnat să efectueze expertiza;

b.      când constată că expertiza nu este completă, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului;

c.       ori de câte ori concluziile expertizei sunt contestate.

12.  În cursul judecăţii, la efectuarea expertizei poate participa un expert recondamnat:

a.       de procuror;

b.       numai de către părţi;

c.       de persoana vătămată.

13.  Nu poate forma obiectul unei comisii rogatorii:

a.       audierea unui martor cu identitatea protejată;

b.      dispunerea şi punerea în executare a măsurii sechestrului asigurător;

c.       încuviinţarea folosirii investigatorilor sub acoperire.

14.  În cazul constatării comiterii infracţiunii flagrante de conducere a unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unei substanţe, recoltarea de probe biologice se efectuează:

a.       din dispoziţia organelor de constatare;

b.       numai după începerea urmăririi penale;

c.       cu autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi în cazul în care cel suspus examinării nu îşi dă consimţământul la recoltare.

15.  În cazul delegării:

a.       organul căruia i se deleagă efectuarea unui act procedural este inferior în grad celui care dispune delegarea şi are competenţa funcţională de a efectua actul;

b.       actul procesual a cărui efectuare a fost delegată intră în competenţa materială a organului căruia i se delegă efectuarea actului;

c.       organul judiciar căruia i s-a delegat efectuarea actului procedural nu poate să delege la rândul său efectuarea actului altui organ ierarhic inferior.

16.  Măsura preventivă a reţinerii:

a.       poate fi dispusă pe o perioadă de 5 ore;

b.      nu poate fi în niciun caz prelungită;

c.       poate fi contestată în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi.

17.  Durata arestării inculpatului minor care are vârsta de 16 ani este de cel mult:

a.       30 zile;

b.       15 zile;

c.       20 zile.

18.  În cazul în care, în cursul soluţionării propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu a inculpatului, durata reţinerii a expirat, judecătorul de drepturi şi libertăţi:

a.       nu mai poate dispune admiterea propunerii de arest la domiciliu;

b.       poate admite propunerea şi dispune arestul al domiciliu pe o durată de cel mult 29 de zile de la data încarcerării;

c.       poate admite propunerea şi dispune arestul al domiciliu pe o durată de cel mult 30 de zile.

19.  Măsura controlului judiciar pe cauţiune:

a.       încetează de drept dacă instanţa a dispus o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei;

b.      poate fi menţinută în cursul procedurii de cameră preliminară;

c.       poate fi prelungită din 30 în 30 de zile în cursul urmăririi penale.

20.  În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune prin încheiere luarea măsurii arestării preventive:

a.       soluţia se pronunţă în camera de consiliu;

b.       contestaţia împotriva încheierii se soluţionează în şedinţă publică;

c.       nu se mai poate dispune arestarea preventivă a aceleiaşi persoane într-o altă cauză.

21.  Ascultarea inculpatului este obligatorie:

a.       în procedura audierii anticipate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi;

b.      la luarea măsurii controlului judiciar;

c.       cu ocazia soluţionării unei cereri de revocare a măsurii arestării preventive.

22.  Sunt executorii încheierile prin care:

a.       se dispune luarea măsurii arestării preventive a inculpatului;

b.       se respinge cererea de revocarea controlului judiciar pe cauţiune;

c.       se dispune luarea măsurii arestului la domiciliu.

23.  Cauţiunea se restituie când se dispune:

a.       renunţarea la urmărirea penală;

b.       restituirea cauzei la parchet de judecătorul de cameră preliminară;

c.       printr-o hotărâre, chiar nedefmitivă, de amânare a aplicării pedepsei.

24.  Judecătorul de cameră preliminară poate dispune:

a.       menţinerea măsurii controlului judiciar pe cauţiune;

b.      luarea măsurii controlului judiciar;

c.       luarea măsurii internării medicale provizorii în cazul în care procurorul a dispus clasarea pe motiv de iresponsabilitate.

25.  Din durata reţinerii:

a.       nu se deduce durata mandatului de aducere la sediul organului de urmărire penală;

b.       se deduce durata conducerii administrative la sediul poliţiei;

c.       se deduce durata audierii prealabile a suspectului.

26.  Nu poate fi supus vreunei măsuri procesuale provizorii de ocrotire în procesul penal:

a.       suspectul;

b.      inculpatul;

c.       persoana vătămată.

27.  În cursul urmăririi penale internarea nevoluntară în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice:

a.       poate fi dispusă numai de judecătorul de drepturi şi libertăţi;

b.      poate fi prelungită numai o singură dată;

c.       nu poate fi dispusă faţă de suspect.

28.  Măsura sechestrului asigurător se poate lua în vederea executării pedepsei amenzii penale:

a.       cu privire la bunurile suspectului reţinut într-o cauză penală;

b.       atât cu privire la bunurile inculpatului, cât şi cu privire la bunurile părţii responsabile civilmente;

c.       asupra bunurilor unei persoane juridice la care inculpatul este administrator în cazul săvârşirii unei infracţiuni de corupţie.

29.  În cazul dispunerii unei soluţii de netrimitere în judecată:

a.       procurorul poate menţine măsurile asigurătorii privind reparaţiile civile, chiar dacă persoana vătămată este majoră;

b.       măsurile asigurătorii luate în vederea executării măsurii confiscării speciale încetează de drept în 30 de zile de la data dispunerii soluţiei de către procuror;

c.       procurorul trebuie să menţină măsurile asigurătorii în ipoteza în care persoana vătămată este minoră.

30.  Asistenţa juridică este obligatorie:

a.       în cursul judecăţii, pentru inculpatul suspus măsurii arestului la domiciliu;

b.       în cursul urmăririi penale, pentru inculpatul major, care este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa între 2 şi 7 ani închisoare;

c.       în cursul urmăririi penale, pentru inculpatul care este supus măsurii obligării la tratament medical într-o altă cauză.

31.  Reprezentarea legală este posibilă în cadrul procesului penal în cazul:

a.       inculpatului minor care nu are capacitate de exerciţiu;

b.      persoanei juridice ce are calitatea de suspect;

c.       persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală în forma agravată prevăzută de art. 219 alin. (2) NCP.

32.  În cursul judecăţii, inculpatul persoană juridică:

a.       nu poate fi reprezentat printr-un mandatar;

b.       trebuie să fie reprezentat numai prin reprezentantul legal de la data săvârşirii infracţiunii;

c.       îşi poate exercita dreptul la tăcere prin reprezentantul legal.

33.  Substituitul procesual se deosebeşte de reprezentant prin faptul că:

a.       are facultatea, iar nu obligaţia de a acţiona;

b.      acţionează în nume propriu, pentru valorificarea unui interes al părţii;

c.       are obligaţia de a acţiona.

34.  Mandatul de aducere poate fi admis chiar dacă anterior nu s-a efectuat procedura de citare cu privire la:

a.       martor;

b.      suspect;

c.       persoana vătămată.

35.  Termenul substanţial prevăzut de NCPP:

a.       expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează ultimei zile a termenului, dacă aceasta cade într-o zi nelucrătoare;

b.      nu poate fi în niciun caz suspendat;

c.       este numai un termen de succesiune.

36.  Termenul procedural poate fi:

a.       suspendat;

b.       prorogat numai în situaţia în care este un termen prohibitiv;

c.       un termen de regresiune.

37.  Iau termenul în cunoştinţă:

a.       numai părţile prezente în faţa instanţei de judecată;

b.       martorii cărora li s-a înmânat personal citaţia, chiar dacă nu se prezintă în faţa instanţei;

c.       inculpatul persoană juridică care a primit citaţia prin intermediul persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, chiar dacă nu se prezintă în faţa instanţei.

38.  Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate de inculpat în cazul în care:

a.       deşi achitat, a fost obligat la repararea pagubelor produse prin infracţiune;

b.      s-a dispus renunţarea la urmărirea penală;

c.       după intervenţia prescripţiei răspunderii penale, inculpatul solicită continuarea procesului penal.

39.  Nulitatea relativă nu poate fi invocată:

a.       în cazul în care a fost încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei;

b.      de instanţa de judecată din oficiu;

c.       de persoana vătămată în cursul procedurii de cameră preliminară.

40.  Îndreptarea erorii materiale:

a.       trebuie făcută numai printr-un act similar celui în care s-a ivit eroarea;

b.      din rechizitoriu nu poate fi realizată de judecătorul de cameră preliminară cu ocazia verificării legalităţii actului de sesizare;

c.       de către judecător se realizează numai după ascultarea concluziilor procurorului.

41.  Spre deosebire de nulitate, decăderea:

a.       priveşte drepturi procesuale;

b.      operează de drept;

c.       trebuie să fie întotdeauna dispusă de un organ judiciar.

42.  Nu pot fi investigatori sub acoperire:

a.       agenţii poliţiei de frontieră;

b.       persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale;

c.       persoanele care fac parte din cadrul organelor de cercetare penală.

43.  Procurorul poate dispune printr-o singură ordonanţă autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire pentru o perioadă de cel mult:

a.       40 de zile;

b.      60 de zile;

c.       30 de zile.

44.  Durata totală a autorizării investigatorilor sub acoperire, în aceeaşi cauză şi cu privire Ia aceeaşi persoană, în scopul investigării unei infracţiuni de trafic de droguri:

a.       este de cel mult un an;

b.      nu este limitată în timp prin dispoziţiile NCPP;

c.       este de cel mult doi ani.

#procedurapenala #parteagenerala #teste #mihailudroiu

Read More