slide 1

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/ This theme is Bloggerized by @mariapescaru

slide 2

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

slide 3

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

slide 4

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

slide 5

all right reserved to https://univ-danubius.blogspot.com/

vineri, 11 decembrie 2015

Tema nr.1 dreptul mediului an 3 sem 1


                           Tema nr.1 dreptul mediului an 3 sem 1

Titlul temei: Reglementări naţionale şi europene referitoare la dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic

Tema nr.1 dreptul mediului an 3 sem 1

                   Tema nr.1 dreptul mediului an 3 sem 1

În elaborarea temei vă rugăm să aveți în vedere următoarele aspecte:

*în introducere trebuie să se facă referire la: actualitatea şi importantă temei; scopul şi obiectivele propuse în lucrare; gradul de investigație a temei (expunerea autorilor şi a literaturii din domeniu);
conținutul propriu-zis al lucrării – maximum 15 pagini;
*concluzii (rezumatul rezultatelor obţinute şi valoarea elaborărilor propuse, se menţionează modalitățile de realizare a obiectivelor formulate în introducere şi se expun opiniile şi contribuţia personală în studierea şi elucidarea problemei abordate);
*bibliografie (în lista bibliografică se inserează doar lucrările consultate; bibliografia se redactează în ordinea alfabetică a numelor autorilor, iar în lipsa menţionării lor, în ordinea alfabetică a titlurilor).
*Autorul temei este obligat să facă în textul lucrării referinţe la sursele utilizate în elaborarea lucrării. Referinţele se numerotează prin cifre şi se prezintă în subsolul fiecărei pagini. Notele de subsol se tehnoredactează cu Font Times New Roman, caractere de mărimea 10 la 1 rând. Autorul lucrării trebuie să citeze în mod corect toate sursele prezentate, inclusiv figuri, tabele, ilustraţii, diagrame. Se citează nu doar preluarea unor fraze de la alţi autori, dar şi parafrazarea şi sumarizarea ideilor exprimate de aceştia. Încălcarea acestor norme etice poartă numele de plagiat.    

Toate sursele bibliografice incluse în lucrare trebuie să se regăsească în lista bibliografică finală, după cum toți autorii incluşi în lista bibliografică trebuie să fie inserați în textul lucrării. Preluarea identică a unei fraze sau paragraf va fi citată prin indicarea inclusiv a paginii din sursa utilizată, dar şi prin ghilimele şi forma italică a literelor.



Rezolvare

In Constitutia Romaniei se stipuleaza

Dreptul la mediu sănătosARTICOLUL 35
(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.

Atât  la  nivel  mondial  cât  și  la  nivel  european  și  național,necesitatea recunoașterii unui drept uman nou și fundamental,dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic,s-a prefigurat treptat.
Principala problema care interesează este in ce măsura indivizii pot invoca dreptul subiectiv
la un mediu sănătos,cu obligația corelativa ce revine statelor in fata unui organ jurisdicțional
international.
Dreptul la mediu a fost consacrat în jurisprudența europeană „prin ricoșeu”,   adică prin
interpretarea  extensivă  a  domeniului  de  aplicație  a  unor  drepturi  prevăzute  expres  de
dispozițiile  Convenției.Cu toate  ca nu  exista  nici  o prevedere în  cadrul Convenției  şi  în
protocoalele sale adiționale care să facă referire în mod expres la dreptul la un mediu sănătos
si  echilibrat  ecologic,Curtea  Europeană  a  Drepturilor  Omului  a  recunoscut  atât  prin
intermediul jurisprudenței sale cât şi a Comisiei Europene ,că anumite tipuri de deteriorări
ale mediului cu consecințe grave pentru indivizi, sau chiar eșecul autorităților publice de a
furniza informații despre riscurile ecologice şi la care indivizii sunt expuși, pot constitui o
încălcare a altor drepturi protejate de Convenție, ca de exemplu dreptul la viata,consacrat de
Art.2 din Convenție,dreptul la respectarea vieții private şi de familie,consacrat de Art.8(1),
ori dreptul la proprietate,stipulat in Art.1 din Protocolul Adițional nr.1.la Conventie.
Tratatele comunității  nu prevăd în mod expres dreptul la un mediu sănătos sau la
calitatea vieții. În apărarea unor astfel de drepturi fundamentale, Curtea Europeană de Justiție
s-a inspirat  frecvent  din tradițiile constituționale  comune ale  statelor  membre  ale Uniunii
precum şi  din tratatele  internaționale  la care  acestea  au contribuit  sau la care  sunt  parte.
Tratatul cheie în acest sens îl constituie Convenția Europeană a Drepturilor Omului
.
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii  Europene din 2001,  stabilește la art.  37
referitor la protecția mediului că,  un nivel înalt de protecție a mediului şi de îmbunatățire a
calității  trebuie  să  fie  integrată  în  politica  Uniunii  Europene  şi  să  fie  garantate  potrivit
principiului dezvoltării durabile.  Aceste prevederi au fost criticate însa de către Parlamentul
European, pe motiv că  nu acordă indivizilor un drept la un mediu curat
Până la Actul Unic European, nu au existat  prevederi  exprese si clare în cuprinsul
Tratatelor referitoare la protecția mediului,  principala activitate a Comunității  fiind dirijată
inițial, către construirea pieței interne iar atunci când erau adoptate directive, erau invocate ca
temei  juridic Preambulul Tratatului de la Roma precum şi art.  2 din TCE. Primele acte ale
instituțiilor comunitare pentru protecția mediului au fost adoptate la sfârșitul anilor ’60 ,iar ca
urmare a Consiliului European de la Paris, în 1972, au fost elaborate  programe de acţiune
succesive, bazate pe probleme ecologice
Activitatea de legiferare a continuat dupa prima Conferința mondiala despre mediu
din 1972 de la Stockholm,precum si ca urmare a Conferinței  privind mediul si dezvoltarea de
la  Rio  de  Janeiro  din  1992,fiind  în  vigoare  peste  200  de  instrumente  juridice  specifice
legislaţiei secundare, conform C .E.
Dreptul  european  consacra norme  generale  distincte  pentru  protecția
mediului,  spre  exemplu,in  Titlul  XVI  (XIX)  intitulat  „Protecția  Mediului”  a  Tratatului
instituind Comunitatea Europeană, semnat la Roma, la 25 martie 1957.
Ţinând cont de existenţa unor situaţii diferite în regiunile Uniunii, politica de mediu
pune un accent  deosebit  pe un nivel  ridicat  de protecţie si  conservare durabila,astfel  incat
obiectivul  principal  urmărit  îl  constituie  „adoptarea  de  măsuri  adecvate,  care  să  asigureeficienţa necesară în acţiunea de combatere a poluării”


#dreptulmediului #an3 #sem1 #mediu #ecologic #sanatos

miercuri, 9 decembrie 2015

Tema nr.1 sem.1 anul 3 Dreptul Transporturilor

Particularitățile juridice ale contractului de transport în raport cu Codul civil nou               


Contractul de transport, Definiție şi reglementare. Părțile contractului. Forma și proba contractului de transport. Modalități de transport. Încetarea contractului de transport

Particularităţile juridice ale contractului de transport în raport cu Codul civil nou
Particularitățile juridice ale contractului de transport în raport cu Codul civil nou

Definiție și reglementare


Codul civil consacră contractului de transport art. 1.955-2.008, reglementând contractul de transport de bunuri şi contractul de transport de persoane şi bagaje.
Legiuitorul Codului civil se preocupă şi de definirea contractului de transport. Astfel, potrivit art. 1.955 Noul Cod Civil, prin contractul de transport, o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite.
Părţile contractului
Ca regulă, părţile contractului de transport sunt expeditorul şi transportatorul. Transportul bunurilor poate fi contractat şi de către destinatarul bunurilor ce urmează a fi transportate, caz în care părţile contractului de transport sunt transportatorul şi destinatarul bunurilor transportate. în cazul transportului de bunuri, chiar dacă expeditorul este cel care contractează transportul, anumite consecinţe juridice se produc şi în persoana destinatarului bunurilor transportate. Se înţelege că derularea contractului de transport de bunuri presupune participarea a trei subiecte, respectiv expeditorul, transportatorul şi destinatarul bunurilor transportate.

Forma şi proba contractului de transport


Art. 1.956 noul cod civil dispune: „contractul de transport se dovedeşte prin documente de transport, precum scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele asemenea, de la caz la caz" Codul civil nu face niciun fel de precizări în legătură cu forma contractului de transport, ceea ce înseamnă că înscrisurile despre care face vorbire norma legală privesc proba iar nu validitatea contractului.

Modalități de transport


Codul civil reglementează două modalităti principale de transport, transportul succesiv şi transportul combinat (multimodal)
Potrivit art. 1957 C. civ, transportul poate fi realizat de unul sau mai mulţi transportatori, în acest din urmă caz putând fi succesiv ori combinat. Transportul succesiv este cel efectuat de 2 sau mai mulți transportatori succesivi care utilizează acelaşi mod de transport. Transportul combinat este cel în care acelaşi transportator sau aceiaşi transportatori succesivi utilizează moduri de transport diferite, motiv pentru care mai este cunoscut şi sub numele de transport multimodal. Transportatorii care se succed îşi predau unul altuia bunurile şi bagajele transportate, până la destinație, fără intervenția expeditorului sau a călătorului [referire la art. 1.957 alin. (3) noul Cod Civil].

Încetarea contractului de transport


Spre deosebire de alte contracte, Codul civil nu reglementează cazurile de încetare a contractului de transport, nici pentru transportul de bunuri şi nici pentru transportul de persoane şi bagaje. în atare situaţie, contractul de transport, atât cel de bunuri cât şi transportul de persoane şi bagaje este supus cazurilor generale de încetare a contractelor.
în consecinţă, principalele cazuri de încetare a contractului de transport privesc: efectuarea transportului şi ajungerea bunurilor, persoanelor sau bagajelor la destinația stabilită în contract, imposibilitatea efectuării transportului, refuzul expeditorului de a preda bunurile spre transport, pieirea totală sau parţială a bunurilor înainte de efectuarea transportului etc. în baza principiului libertăţii de a contracta, părţile pot stipula şi alte cazuri de încetare a contractului de transport.


#temanr1 #an3 #dreptultransporturilor #sem1 #juridice

duminică, 6 decembrie 2015

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 partea a doua

 

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 partea a doua




2.Rezumă într-o pagină caracteristicile autonomiei locale.


Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 partea a doua
Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 partea a doua

  Caracteristicile autonomiei locale


 Conceptual autonomia locală este definita  prin Legea nr. 215/2001, art. 3, alin. (1), care stabileşte de lege lata: “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii”. Pandantul acestui  concept, fără de care autonomia legală n-ar fi decât o sintagmă fără acoperire, este principiul descentralizării administrative, consacrat în detaliu de Lega cadru a descentralizării nr. 195/2006, care a abrogat fosta Lege cadru a descentralizării nr. 339/2004. Descentralizarea conduce în practică la autonomia, şi reciproc autonomia ar fi de neconceput în absenţa unui vector descentralizator.
Art. 3 al Cartei europene pentru autonomie locală prevede că “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale să reglementeze şi să administreze în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei respective, o parte importantă din treburile publice.” 
Exercitarea autonomiei locale în practică este făcută de către aleşii locali (consilii locale şi primari, consilii judeţene şi preşedinţii acestora), iar criteriul implementării ei este votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Astfel, cei care exercită autonomia locală sunt întotdeauna cetăţenii familiarizaţi cu unitatea administrativ-teritorială din care provin şi pe care o reprezintă, membri ai colectivităţii locale.
Autonomia locală se bazează pe următoarele dimensiuni doctrinare : organizatorică, funcţională şi gestionară.
La nivel organizatoric, autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale de către colectivitatea locală cu drept de vot. La nivel funcţional, autorităţile administraţiei publice pot rezolva toate problemele de interes local, competenţele lor fiind limitate doar de competenţele altor autorităţi publice. La nivel financiar, unităţile administrativ teritoriale au dreptul la resurse financiare proprii, potrivit principiului asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate. Una din expresiile autonomiei locale este constituită de asociaţiile de dezvoltare intercomunitară, constituite în vederea realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes local sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Tot ca aplicaţie a conceptului de autonomie locală notăm raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe şi municipii pe de o parte, şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean pe de altă parte. Practic, vorbim despre joncţiunea principiului descentralizării, reprezentat de primele entităţi, cu cel al desconcentrării, reprezentat de autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean. Un document politic si juridic deopotrivă este Carta europeana a autonomiei locale ce a fost deschisa semnării la 15 octombrie 1985 si a intrat in vigoare la data de 1 septembrie 1988. Importanţa sa a fost apreciata in felul următor: „Carta europeana a autonomiei locale este pentru comunitățile locale ceea ce este pentru popoarele europene Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale”.



#dreptadministrativ #tema #an1 #sem1 #temanr2 #part2

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 prima parte

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1

  Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1



1.Analizează răspunderea politică şi juridică a Preşedintelui României.


Actuala Constituţie a României consacră un executiv bicefal sau dualist, în care unul dintre şefi este Preşedintele, iar celălalt Guvernul.
Forma de guvernământ în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Constituţie, este
republica, dispoziţiile constituţionale referitoare la forma de guvernământ făcând parte din categorie celor calificate prin art. 152, ca limite ale revizuirii.
Articolul 80, intitulat „Rolul Preşedintelui”, stabileşte următoarele dimensiuni ale statutului constituţional al şefului de stat:
a) Este unul dintre cei doi şefi ai executivului, alături de Guvern.
Spre deosebire de Guvern însă, rolul executiv al Preşedintelui este mai atenuat, primând celelalte dimensiuni ale statutului său.
b) Este reprezentantul statului român, pe plan intern şi extern.
c) Este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a
ţării.
În realizarea  acestui rol, prin care garantează valori fundamentale ale  poporului român, şeful statului are o serie de atribuţii prin intermediul cărora urmăreşte să se transpună în practică acest rol. Avem în vedere, în primul rând, atribuţiile în domeniul apărării, cea de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, atribuţiile în situaţii de stare de asediu etc.
d) Rolul de a veghea la respectarea Constituţiei.
Articolul 80 alin. (2) consacră această misiune constituţională a Preşedintelui, care trebuie înţeleasă în dimensiunea ei activă, nu pasivă.
e) Funcţia de mediere între puterile statului şi între stat şi societate.
Articolul 80 alin. (2) prevede că „Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Constatăm  că  legiuitorul  constituant  leagă  funcţia  de  mediere  între  puterile
statului şi între stat şi societate de exercitarea unui alt atribut al său, prin care preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice. În scopul realizării acestei misiuni, el exercită rolul de mediere.
Nu avem de-a face cu două funcţii distincte, ci cu una singură, mai exact cu două atribute ale aceleiaşi funcţii.
„Medierea realizată de Preşedintele României nu se opreşte la autorităţile statale, ci trebuie să meargă mai departe şi să tranşeze eventualele divergenţe care se pot manifesta între autorităţile publice şi diferite segmente ale structurii sociale de pe o poziţie de neutralitate”.
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat de 5 ani. Până la revizuirea Constituţiei durata mandatului preşedintelui era de 4 ani. Prin legea de revizuire mandatul şefului de stat a fost prelungit cu un an faţă de cel al Parlamentului, soluţie care era necesară pentru a asigura continuitatea instituţiei prezidenţiale în  perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.
Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la depunerea jurământului preşedintelui nou ales. El poate fi prelungit numai prin lege organică şi numai în caz de război sau catastrofă.

Cadrul constituţional al răspunderii Preşedintelui României

Actuala lege fundamentală a României consacră 2 texte exprese răspunderii şefului de stat: articolul 96, care instituie răspunderea penală a Preşedintelui, sub forma punerii sub acuzare, şi articolul 95 consacrat suspendării din funcţie a şefului de stat, calificată de unii autori ca răspundere politică sau administrativ disciplinară a Preşedintelui.


Prin  actele  şi  faptele  săvârşite  în  exerciţiul  mandatului,  va  trebui  să  înţelegem formele de activitate compatibile cu funcţia, sau, altfel spus, acele modalităţi prin care se concretizează realizarea prerogativelor constituţionale ale şefului de stat.
Va  trebui  astfel  să  facem  distincţie  între  două  categorii  de  acte  şi  fapte  ale
Preşedintelui:
– cele prin care el îşi duce la îndeplinire mandatul, caz în care se bucură de o
protecţie juridică specială;
– cele prin care se exprimă ca simplu cetăţean, situaţie în care preşedintele se bucură de acele garanţii pe care Constituţia le asigură tuturor cetăţenilor, care sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice. Pentru aceste fapte, el urmează a răspunde potrivit dreptului comun, ca orice cetăţean.
Considerăm   că   din   coroborarea   tuturor   dispoziţiilor   constituţionale   rezultă
următoarele forme de răspundere aplicabile Preşedintelui României:
a) Răspunderea penală, reglementată de art. 96 din Constituţie;
b) Răspundere politică, sau administrativ disciplinară, sub forma suspendării din funcţie, prevăzută de art. 95 din legea fundamentală;
c) Răspunderea administrativ patrimonială, rezultată din coroborarea art. 52 şi art.
126 alin. (6) din Constituţie, raportate la Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;
d) Răspunderea care îi revine în regim de drept comun, ca simplu cetăţean, şi care este fundamentată pe principiile constituţionale privind egalitatea tuturor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări, coroborat cu acela că nimeni nu este mai presus de lege, precum şi din îndatorirea fundamentală instituită prin art. 1 alin. (5), privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.
Răspunderea politică a Preşedintelui României

„Suspendarea din funcţie nu este ea însăşi o formă a răspunderii politice, ci procedura premergătoare şi obligatorie pentru eventuala sancţionare a Preşedintelui, întrucât: Preşedintele nu răspunde politic în faţa Parlamentului, ci  în faţa corpului electoral; suspendarea din funcţie poate fi infirmată prin referendum sau ea devine ineficace dacă referendumul nu a fost organizat în termenul prevăzut de Constituţie”.
Această formă de răspundere a Preşedintelui României are o natură complexă, juridică şi politică în egală măsură, cea juridică îmbrăcând forma suspendării din funcţie, care implică Parlamentul în calitatea sa de organ suprem reprezentativ şi cea politică implicând în primul rând poporul, ca titular al dreptului fundamental de  a-l  alege  pe  şeful  statului  şi  de  a-l  demite  atunci  când  el  nu  mai  justifică încrederea cu care a fost învestit de electorat.
Din punctul de vedere al temeiului obiectiv, această formă de răspundere intervine atunci când Preşedintele a săvârşit fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei27.
În  ceea  ce  priveşte  regimul procedural aplicabil, intervenţia acestei  forme  de răspundere implică parcurgerea următoarelor faze:
a)  declanşarea  procedurii  de  suspendare,  realizată  de  o  treime  din  numărul
parlamentarilor.
Lista se depune la Secretariatul General al Camerei care este preponderent reprezentată printre iniţiatori şi care are obligaţia să o aducă la cunoştinţa şi a celeilalte Camere.
b)  Comunicarea  în  mod  neîntârziat  a  propunerii  de  suspendare  Preşedintelui
României.
Acest lucru se impune deoarece Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu
privire la faptele care i se impută, înţelegând, din modul în care este formulat textul, că
nu este obligat să facă acest lucru.
c) Sesizarea Curţii Constituţionale, pentru ca aceasta să emită avizul consultativ prevăzut de art. 95 alin. (1) coroborat cu art. 146 lit. h) din Constituţie.
d)   Discutarea   propunerii   de   suspendare,   după   primirea   avizului   Curţii
Constituţionale.
Avizul va trebui să fie comunicat şi Preşedintelui, care va putea da explicaţii atât
Parlamentului, cât şi Curţii Constituţionale pentru faptele care i se impută.
Parlamentul votează cu majoritate simplă, în şedinţa comună a celor două Camere. e) Consecinţele votării propunerii de suspendare constau în instaurarea stării de
interimat,   deci   întreruperea   exercitării   mandatului   Preşedintelui,   având   astfel aplicabilitate art. 98 din Constituţie.
f) Referendumul se organizează, potrivit art. 95 alin. (3), în termen de 30 de zile de la aprobarea propunerii de suspendare de către cele două Camere ale Parlamentului.
Deşi Constituantul nu face nici o precizare cu privire la subiectul de drept care are obligaţia
să organizeze referendumul, înţelegem că va fi vorba despre Guvern, care are misiunea prevăzută de art. 102 alin. (1) de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării.
În privinţa rezultatelor referendumului şi a consecinţelor acestor rezultate, nu poate fi vorba decât despre două variante:
– aprobarea, de către popor, ceea ce atrage demiterea Preşedintelui şi organizarea de noi alegeri în termen de 3 luni de la data referendumului.
– respingerea propunerii, situaţie pe care Constituţia nu o mai are în vedere. Pe fondul absenţei unor reglementări exprese, în doctrină s-a exprimat teza că în acest caz avem  de-a  face  cu  o  încetare  a  legitimităţii  organului  reprezentativ  suprem,  „data
retragerii legitimităţii Parlamentului prin referendum este data de la care începe să
curgă termenul celor trei luni privind organizarea de noi alegeri, prevăzute de articolul
63 (2) din Constituţie”. Este o soluţie exagerată, în afara cadrului constituţional şi care, date fiind raporturile dintre cele două autorităţi publice, nu o împărtăşim.
Există autori care apreciază, pornind de la procedura răspunderii politice, care implică atât
Parlamentul cât şi poporul, că răspunderea politică a Preşedintelui cuprinde, practic, două faze distincte: răspunderea politică propriu-zisă, pe care şeful de stat şi-o asumă în condiţiile art. 95
alin. (1) din Constituţie, faţă de Camera Deputaţilor şi Senat, şi o răspundere faţă de popor, concretizată în referendumul organizat pentru demiterea Preşedintelui”.

 Răspunderea penală a Preşedintelui României

1. Natura juridică a faptei de înaltă trădare
De la principiul potrivit căruia Preşedintele se bucură de imunitate, pe durata exercitării mandatului său, se admite o excepţie.
Sediul materiei îl reprezintă art. 96 potrivit căruia Preşedintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare de cele două Camere ale Parlamentului, cu votul majorităţii de 2/3 din numărul total al parlamentarilor.
Împărtăşim  calificarea  faptei  de  înaltă  trădare  ca  o  faptă  având  caracter complex, politic şi juridic în acelaşi timp, care nu se poate confunda cu infracţiunea de trădare  din  Codul  penal31,  însă  susţinem necesitatea  ca  această  faptă  să-şi  găsească consacrarea într-o lege organică.
Neconsacrarea juridică a faptei ar putea face loc arbitrariului politic şi ar încălca principiul constituţional al legalităţii infracţiunii.
2. Fazele procedurii constituţionale a intervenţiei răspunderii penale a şefului de stat
De vreme ce am admis că fapta de înaltă trădare are, în egală măsură, o dimensiune  politică  şi  una  juridică,  vom  identifica,  şi  în  derularea  procedurii răspunderii penale a Preşedintelui, o fază politică şi o fază judiciară.

Faza politică
I. Declanşarea procedurii de punere sub acuzare
Potrivit art. 96 alin. (2) din Constituţie, propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului impune ca solicitarea să cuprindă descrierea faptelor care îi sunt imputate Preşedintelui şi încadrarea lor juridică.
Cererea se depune la Birourile permanente ale fiecărei Camere, cărora le revine obligaţia de a informa neîntârziat pe Preşedinte despre cererea de punere sub acuzare.

În şedinţa în care se face propunerea se procedează la constituirea unei comisii care are misiunea să cerceteze temeinicia faptelor de care este acuzat şeful statului. Această comisie prezintă un raport în şedinţa comună a celor două Camere, în care urmează să fie votată punerea sub acuzare.

II. Votarea cererii de punere sub acuzare
Potrivit art. 96 din Constituţie, punerea sub acuzare a Preşedintelui României poate fi hotărâtă de 2/3 din numărul total al parlamentarilor. Votarea se face prin vot secret.

Votarea acesteia impune întrunirea Parlamentului în şedinţă comună, la fel ca şi în cazul în care se decide suspendarea din funcţie a  Preşedintelui. Dacă se întruneşte majoritatea necesară, Parlamentul urmează să sesizeze Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, declanşându‐se astfel cea de‐a doua fază a acestei forme de răspundere.

b. Faza judiciară

Şi această fază, la rândul ei, se identifică prin mai multe etape procedurale.

1. Primirea sesizării formulate de Parlament

În ceea ce priveşte competenţa Parchetului General, după ce a fost sesizat de Parlament, ne raliem opiniei potrivit căreia Parchetul este liber ca, în urma propriilor cercetări, să stabilească dacă fapta primeşte încadrarea juridică a înaltei trădări, şi atunci să întocmească rechizitoriul de trimitere în judecată, sau nu întruneşte un asemenea caracter, şi atunci va hotărî scoaterea de sub urmărire penală a Preşedintelui.
2. Judecarea Preşedintelui, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această etapă
putând avea, la rândul ei, două etape:

– judecata în fond, de către Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
– judecata în recurs, de către Secţiile Reunite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Potrivit Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere, Preşedintelui îi
este recunoscut dreptul de a se apăra pe tot parcursul procedurii de punere sub acuzare, în cele două faze ale sale, politică şi penală. 3.   Demiterea   Preşedintelui,   ca   urmare   a   rămânerii   definitive   a   hotărârii judecătoreşti de condamnare.
Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  poate  ajunge,  în  urma  judecării  definitive  a
Preşedintelui, la două concluzii:

– că Preşedintele este vinovat, situaţie în care data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti echivalează cu demiterea Preşedintelui.

Constituţia prevede că „Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.

– că Preşedintele este nevinovat, ceea ce atrage achitarea Preşedintelui.
Ca orice alt cetăţean, Preşedintele se bucură, în cursul derulării procedurii, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, de prezumţia de nevinovăţie.

#dreptadministrativ #tema #an1 #sem1 #temanr2 #part1

miercuri, 25 noiembrie 2015

Tema nr. 1 drept financiar anul 3 sem. 1

Tema nr. 1 drept financiar anul 3 sem. 1

Tema nr. 1 drept financiar anul 3 sem. 1

                                    Tema nr. 1 drept financiar anul 3 sem. 1


1. Printr - un contract de închiriere încheiat la data de 01.09.2005 , A închiriază societății B un imobil. La pct. 7 din contract se prevede faptul ca" toate impozitele si taxele se plătesc de către chiriaș".
La 15.09.2007, A este trimis în judecata pentru infracțiunea prevazuta de art.9.alin.1 lit.a din Legea nr.241/ 2005 cu modificările și completările in vigoare, reținându-se faptul ca pentru anii 2005 si 2006 nu a declarat venitul din cedarea folosinței bunului închiriat si nu a plătit impozitul pe venitul aferent.
A se apară invocând clauza din contract, potrivit căreia aceste obligații reveneau chiriașului.
rezolvarea speței
Sunteți judecător, soluția și motivarea.


Indicații pentru rezolvarea speței :


Se va tine cont de CAP. IV VENITURI DIN CEDAREA FOLOSINȚEI BUNURILOR la ART. 61 intitulat "Definirea veniturilor impozabile din cedarea folosinței bunurilor" -din Codul Fiscal
Judecătorul va hotărâ ca proprietarul este bun de plata.Pentru a rezolva speța citiți art.61 din Codul Fiscal

Il giudice e pronto con la sentenza :)

#dreptfinanciar #speta #speța



luni, 23 noiembrie 2015

Tema nr.1 drept administrativ an 1 sem 1

Tema nr.1 drept administrativ an 1 sem 1


1.   Argumentează necesitatea codificării normelor administrative, pornind de la proiectul Codului de procedură administrativă.
2.   Rezumă într-o pagină elementele esenţiale ale descentralizării şi  deconcentrării, moduri de organizare a administraţiei publice.
Tema nr.1 drept administrativ an 1 sem 1



Argumentează necesitatea codificării normelor administrative, pornind de la proiectul Codului de procedură administrativă.


 Codul de procedură administrativă reprezintă cadrul normativ principal de înfăptuire a activităţii administraţiei publice şi are ca scop realizarea competenţei autorităţilor publice cu respectarea interesului public şi a drepturilor subiective/intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice, precum şi a regulilor statului de drept. Codificare a procedurilor administrative ar oferi avantaje multiple cum ar fi evitarea repetărilor şi contradicţiilor dintre reglementările administrative,existenţa unei concepţii unitare care sa stea la baza tuturor reglementărilor, reducerea şi simplificarea numărului de proceduri existente şi nu in ultimul rând o mai puternică apărarea drepturilor cetățenești. În concluzie, realizarea unei codificări concrete a procedurilor administrative, ar simplifica, sistematiza, unifica si normaliza activitățile administraţiei publice. Anumite aspecte de procedură privind domenii specifice de activitate pot fi reglementate diferit prin lege specială, numai dacă această reglementare derogatorie este absolut necesară şi numai dacă nu este contrară principiilor prezentului cod. Prevederile Codului se aplică, în completare, şi în cazul unor proceduri administrative specifice, stabilite prin lege specială. Prin cod se înţelege un corp coerent de texte înglobând, conform unui plan sistematic, ansamblul regulilor referitoare la o materie. Imperativul coerenţei legislaţiei presupune ca un domeniu de activitate să fie reglementat în ansamblul său de un singur act normativ. De asemenea, claritatea legislaţiei, un alt aspect indispensabil unei administraţii moderne, nu poate fi asigurată doar prin calitatea redacţională a actelor normative, ci presupune şi accesibilitatea acestor acte, în pofida modificărilor ce le sunt aduse. Pe de altă parte, principiul legalităţii - un adevărat postulat constituţional - presupune la rândul său reguli sistematizate, clare şi coerente care să guverneze activitatea autorităţilor administraţiei publice, în aşa fel încât sistemul normativ să fie înţeles de toţi şi, prin urmare, în mod facil controlabil. Destinatarii legii trebuie să poată cunoaşte fără ambiguitate drepturile şi obligaţiile care le sunt conferite, respectiv impuse prin lege, iar legea trebuie să fie previzibilă.

 Rezumă într-o pagină elementele esenţiale ale descentralizării şi deconcentrării, moduri de organizare a administraţiei publice. 


 Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice. În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică. Caracteristicile centralizării administrative se menţin, cu excepţia faptului că în teritoriu nu mai există simpli agenţi executanţi ai voinţei centrului, ci autorităţi administrative propriu-zise, care dispun de competenţe proprii. Aceste structuri sunt numite şi revocate de centru, faţă de care sunt subordonate şi răspunzătoare. Ele servesc interesul unic al statului, dar pentru anumite chestiuni de interes local (de mai redusă importanţă) au competenţe proprii. Modul în care se realizează partajarea competenţei între centru şi autorităţile administrative deconcentrate reflectă gradul de deconcentrare administrativă. În toate situaţiile însă, structurile teritoriale deconcentrate au obligaţia de a raporta centrului situaţia din teritoriu şi de a executa ordinele acestuia. În concluzie, şi acest sistem de organizare administrativă menţine o administraţie unitară, care însă nu mai păcătuieşte prin uniformitate, autorităţile deconcentrate putând adapta la specificul local măsurile şi ordinele transmise de la centru. Deconcentrarea administrativă menţine puterea ierarhică în detrimentul autonomiei locale.

#dreptadministrativ

Tema nr 1 -Drept constituţional şi instituţii politice -anul 1 sem. 1

      Tema nr 1 Drept constituţional şi instituţii politice - I - anul 1 Drept ID,FR in semestrul 1 

Consultând bibliografia indicată la finalul unităților de învățare elaborează un eseu de 2/3 pagini privind evoluția sistemului electoral prin analiza comparativă a constituțiilor române din 1866, 1938, 1991.


 Tema nr 1 Drept constituţional şi instituţii politice - I - anul 1 Drept ID,FR in semestrul 1

          Tema nr 1 Drept constituţional şi instituţii politice - I - anul 1 Drept ID,FR in semestrul 1 


Constituția reprezintă legea fundamentala într-un stat. Ea este o creatie a epocii moderne. În România prima constituție a fost adoptata în 1866.Pentru a face o evoluție comparativa,mult mai simplu este sa începem  analizând  cele doua constituții care au ca element comun monarhia . Nu numai faptul comun ca vorbim de conducerea tarii sub egida unui monarh,dar si faptul ca in Constituția din 1923 regăsim 77  de articole preluate din Constituția di 1866.Un element important este ca in evoluția sistemului electoral din 1923 dispare sistemul de vot cenzitar. Toate cele trei Constituții au ca element comun Parlamentul bicameral compus din Camera Deputaților (sau Adunarea Deputaților)  si Senatul. Spre deosebire de primele doua printre alte evidente deosebiri in Constituția României din 1991 –care este o constituție emulata in cadrul legislativ al unei republici parlamentare - dispare termenul de senator de drept.
                                Caracteristicile Constituției din 1866
Votul cenzitar consta in faptul ca electoratul era împărțit, în funcție de avere, pe colegii electorale; la senat, censul era foarte ridicat(800 de galbeni), ceea ce a facut ca moșierii sa domine aceasta camera; pentru adunarea deputaților erau patru colegii electorale;( Art. 58.Corpul electoral este impartit in fiecare judet, in patru colegiuri) la colegiul 1 (art.59 Fac parte din anteiul colegiu acei cari au venitu fonciar de 300 galbeni in sus. )intrau cei care aveau un venit funciar mai mare de 300 de galbeni; la colegiul 2,(art. 60 Fac parte din al duoilea colegiu, acei cari au un venit fonciar de 300 galbeni in jos pene la 100 inclusiv.) intrau cei cu un venit funciar cuprins între 100 si 300 de galbeni; la colegiul 3 (art.61. Fac parte din al treilea colegiu al oraselor, comercientii si industrialii cari platesc catre Stat o dare de 80 lei. Sunt scutiti de cens in acest colegiu, tote profesiunile liberale, oficerii in retragere, profesorii si pensionarii Statului. )intrau cei care plăteau o dare catre stat de cel puțin 80 de galbeni; la colegiul 4 (art.63Fac parte din colegiul al patrulea toti aceia cari platesc o dare catre stat ori cat de mica si care nu intra in nici una din categoriile de mai sus. Acest colegiu alege la al duoilea grad un deputat de district. )intrau toți cei care plăteau o dare catre stat, oricât de mica; spre deosebire de celelalte trei colegii, cei din colegiul al patrulea votau indirect, prin delegați;
  • erau unele categorii scutite de regula censului, deci puteau vota fara a face dovada unui venit: cei aparținând profesiunilor liberale, ofițerii în retragere, profesori, pensionarii statului;
  • (art.62 Aceste trei colegiuri aleg direct: Cele duoe d'anteiu cate un deputat fie-care, era cel de al treilea, precum urmeaza: Bucuresci sese; Iasi patru; Craiova, Galati, Ploesci, Focsani, Barlad, Botosani cate trei; Pitesci, Bacau, Braila, Roman, Turnu-Severin cate duoi; era cele alte cate unul; peste tot cinci-deci si opt. Tote orasele unui district formeaza un singur colegiu cu orasul de resedinta. )

                                                   Constituția din 1923:
Aceasta lege fundamentala răspundea noilor realitatea: realizarea marii uniri, votul universal, diversitatea partidelor etc.
  • păstra un mare număr de articole din vechea constituție;
  • la articolul 1, se afirma ca „regatul României este stat National, unitar si indivizibil;
  • ca forma de guvernământ, România era monarhie constituționala;
  • se prevedea separarea puterilor în stat: executiva: exercitata de rege si guvern. Regele numea si revoca miniștri, sancționa si promulga legi, putea dizolva Parlamentul. Puterea legislativa: parlament bicameral(drept de interpelare); judecătoreasca: exercitata de instanțele de judecata; cea mai înalta instanța – curtea de casație si justiție;
  • se prevedeau drepturi si libertăți cetățenești;
  • la articolul 7, se preciza ca deosebirea de credințe religioase si confesiuni nu poate constitui în România o piedica în calea dobândirii si exercitării drepturilor politice si civile;
  • alegerile se organizau pe baza votului universal, egal, direct si secret; nu aveau drept de vot femeile, magistrații si militarii de cariera;
  • era enunțat principiul suveranității naționale („puterile statului emana de la națiune”);
Spre a fi eligibil in Adunarea Deputaților se cerea:
„Art. 66. - Spre a fi eligibil la Adunarea deputaților se cere:
a) A fi cetatean roman;
b) A avea exercițiul drepturilor civile si politice;
c) A avea vârsta de douăzeci si cinci ani împliniți;”
d) A avea domiciliul in Romania. Legea electorala va determina incapacitatile.
Pentru Senat erau valabile aceleași condiții de eligibilitate numai ca varsta se ridica la 40 de ani

Constituția din ’23 a permis extinderea participării cetățenilor la viața politica, a creat cadrul legislativ necesar afirmării României mari si  a contribuit la democratizarea societatii românești.
                                                   Constituția din 1991
În 1989 cade regimul comunist. În 1991, este adoptata o constituție supusa aprobării poporului prin referendum la 8.12.1991.
  • la articolul 1, se prevede ca România este stat național, suveran, independent, unitar si indivizibil;
  • ca forma de guvernământ, România este republica;
  • teritoriul României este inalienabil;
  • articolul 2 enunța principiul suveranității naționale: „suveranitatea naționala aparține poporului care o exercita prin organele reprezentative, prin referendum;
  • se prevede egalitatea în fata legii;
  • sunt prevăzute drepturi si libertăți cetățenești: dreptul la viața, la proprietate, de vot, libertatea întrunirilor etc.; sunt prevăzute drepturi noi, ca libera circulație, inițiativa legislativa; dreptul de vot îl au toți cei care au 18 ani;
  • se prevedea separarea puterilor în stat:
Parlamentul: este organul reprezentativ suprem al poporului român si unica autoritate legiuitoare; are o structura bicamerala, adopta legi, bugetul, programul guvernului etc.; este ales pe baza votului universal;
 Președintele: este ales prin vot universal, reprezintă statul, este garantul independentei, veghează la respectarea constituției, are rolul de a media între instituțiile statului, între stat si societate, desemnează primul ministru, numeste guvernul , conduce CSAT –ul (Consiliul Suprem de Apărare al Tarii); guvernul: este însărcinat cu înfăptuirea politicii interne si externe, are sarcina de a conduce administrația publica; justiția este realizata prin instanțele de judecata, judecătorii sunt independenți, deciziile se iau în numele legii;
Regimul democratic este reflectat si în prevederi ale Constituției referitoare la partidele politice, activitatea sindicatelor, relațiile internaționale ale României.

#dreptconstitutional