Tema nr.1 Drept International sem. 2 an 2

                Tema nr.1 Drept International sem. 2 an 2

Redactează un eseu cu titlul „Afacerea Personalului diplomatic şi consular al S.U.A. la Teheran”, în care să argumentezi angajarea răspunderii Iranului.Poţi folosi pentru documentare şi adresa: http://www.icj-cij.org/docket/index.php?p1=3&p2=3&code=usir&case=64&k=c9.Eseul trebuie să aibă 4-8 pagini, format A4, Times New Roman, 12 pct. spaţiere la 1,5 rânduri, toate marginile 2 cm, note de subsol 10 pct. Lista bibliografică se prezintă în ordine alfabetică la sfârşitul eseului, în funcţie de iniţiala numelui autorilor şi de anii de apariţie a lucrărilor, în cazul în care sunt citate mai multe lucrări ale aceloraşi autori.Eseul, în format word.doc sau pdf. trebuie încărcat pe platforma Danubius online, la secţiunea teme din cadrul site-ului de curs, până la data ce va fi precizată la secţiunea Anunţuri.

                        Tema nr.1 Drept International sem. 2 an 2

In noiembrie 1979  a început așa-numita "criza ostaticilor", unul dintre evenimentele care au cel mai mult influențat relațiile dintre SUA și Iran. La câteva luni după Revoluția Islamică condusa de ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini , câteva sute de studenți au atacat ambasada SUA și a luat ostatici 52 de angajați. Eliberarea ostaticilor a avut loc doar 444 zile mai târziu, după negocieri îndelungate, iar criza a ajutat să se scufunde președinția Jimmy Carter și a năruit speranțele sale de realegere. Ambasada Statelor Unite din Teheran a fost atacata, in consecința directa a discursului politic expus de Imamul Khomeini. Pe durata crizei, acesta din urma a respins afirmațiile presei internaționale ca ar avea control asupra ocupanților ambasadei. In cele din urma, grupul de militanți a fost „convins“ de Khomeini sa elibereze ostaticii in schimbul unor revendicări financiare înaintate de guvernul iranian. In concluzie, grupul de militanți nu a acționat in baza unei ideologii, ci in baza unor ordine exprese ale Imamului .Ostaticii au fost eliberați 20 ianuarie 1981: in acele ore Ronald Reagan a fost învestit în funcția de președinte.

Acei ani

Contextul în care a început această poveste a fost puternicul anti-americanism prezent în Iran în timpul Revoluției Islamice, care a început cu fuga din țara a șahului Mohammad Reza Pahlavi, în ianuarie 1979. Guvernul autoritar al șahului a fost început datorită unei lovituri de stat organizată de CIA în 1953, care a răsturnat guvernul ales de prim-ministru Mohammad Mosaddegh. Demonstrațiile anti-americane au început atunci când șahului i-a fost permis intrarea în Statele Unite pentru tratamentul unei limfom grave, în octombrie 1979: decizie luata de Jimmy Carter, după multă incertitudine și, după spusele lui, din motive in primul rând "umanitare" și nu din rațiuni politice. Nimeni până atunci nu părea să-si dea seama de ceea ce urma sa se întâmple. Intr-o nota din august 1978   CIA a definit  Iranul ca fiind o: "tara ce nu se afla într-o situație revoluționară sau pre-revoluționară"

Atacul asupra ambasadei și ostaticii

În jurul orei de 06:30 din data de  04 noiembrie 1979 câteva sute de studenți și activiști islamici (numărul variază în funcție de sursă) au atacat ambasada SUA din Teheran. Soldații implicați în serviciul de securitate au încercat să țină piept demonstranților, dar după aproximativ trei ore au trebuit să cedeze. Studenții au intrat în posesia clădirii în care se aflau in interior cetățenii americani care lucrau acolo. Unii dintre ei, ce nu erau prezenți în momentul atacului au fost depistați, capturați și duși mai târziu în interiorul ambasadei.

Ostaticii, legați la ochi, au fost prezentați la televizor. Au fost înaintate câteva cereri pentru eliberarea lor: studenții iranieni au cerut mai întâi că cei care fac parte guvernul SUA sa-l predea pe șahul detronat autorităților iraniene și sa-si ceara scuze pentru amestecul în treburile interne ale Iranului. Planul inițial a fost ocuparea ambasadei pentru o perioadă scurtă de timp, dar lucrurile s-au schimbat după ce Khomeini a dat sprijin ocupării ambasadei - din cauza marelui sprijin popular - și, după alți analiști, după reacția președintelui Jimmy Carter de a impune sancțiuni economice, inclusiv un embargou asupra petrolului iranian. Ulterior, toti imigranții ilegali de origine iraniana au fost expulzați de pe teritoriul Statelor Unite

Treisprezece ostatici, femei și oameni de culoare, au fost eliberați la mijlocul lunii noiembrie, considerați ca fiind membri ai "minorități oprimate", așa cum au fost definiți de către studenții islamici care ii țineau captivi. În iulie, a fost eliberat si Richard Queen, un om alb care in timpul detenției s-a îmbolnăvit de scleroza multipla. Cei 52 de ostatici rămase au fost ținuți captivi până în ianuarie 1981 cumulând un total de 444 zile în captivitate. Spre mijlocul verii anului 1980 ostaticii au fost dispersați pe întreg teritoriul țării; apoi cei mai mulți dintre ei au fost transferați la închisoarea din Teheran pentru a preveni încercările de a scăpa sau de salvare, precum și pentru a îmbunătăți sistemul de paza și de  distribuție a produselor alimentare. Ostaticii au fost declarați "oaspeți" și au fost asigurați că vor fi tratați ca atare. Mai târziu, situația s-a dovedit a fi fost foarte diferita. Condițiile în care aceștia au fost ținuți au fost foarte dure: bătăi, execuții simulate, cu mâinile legate zile sau săptămâni, perioade lungi de izolare, interdicția de luni de zile de a vorbi unul cu altul sau de a sta, interdicția de a se deplasa sau de a lăsa spațiul unde erau deținuți, cu excepția de a merge la baie. Din diferitele mărturii strânse rezulta că toată lumea a descris senzația de o amenințare iminentă de execuție. Un ostatic, un medic al armatei americane, a stat în greva foamei pentru câteva săptămâni ,in semn de protest . Se pare, de asemenea, că doi ostatici au încercat sa se sinucidă: unul dintre ei a încercat să-si taie venele cu cioburile unui pahar, un altul a  încercat să-si spargă capul de o ușă. Patru ostatici în cele din urmă au încercat să fugă: au fost descoperiți și pedepsiți cu perioade lungi de izolare. Șase persoane, printre care, din cei ce la momentul atacului erau în interiorul ambasadei au reușit să scape și sa găsească refugiu, după ce s-au ascuns timp de câteva zile, la domiciliul ambasadorul canadian Ken Taylor având parte și de ajutorul diplomatului John Sheardown.

In 28 ianuarie 1980 au fost capabili sa părăsească Iranul, cu ajutorul ambasadorului și diplomatului, care le-au furnizat documentele false. Cei șase au pretins ca sunt o echipa de filmare ce a intenționat să facă un film. După ce au fost extrădați John Sheardown a fost decorat cu Ordinul din Canada, cea mai mare onoare de stat rezervat pentru civili. Istoria acestor șase ostatici a fost ecranizata în filmul Argo. John Sheardown,  ce nu se regăsește în film, a murit în Ottawa în decembrie 2012; avea 88 ani.

Încercările de  salvare ale ostaticilor

În aprilie 1980, după ce a respins îndelung această opțiune, preferând negocieri "precaute și prudente", președintele american Carter a autorizat acțiuni militare pentru a încerca să elibereze ostaticii din ambasada: negocierile, de fapt , s-au purtat luni de zile si nu au dus la nimic. Operațiunea, pregătita de luni de zile, a fost un dezastru total. Militarii aveau baza lor în deșertul iranian și unele probleme tehnice au împiedicat elicopterele sa ajunga la punctul de colectare, iar misiunea a fost anulată. În timp ce soldații plecau din Iran, un elicopter s-a izbit la decolare de un avion de transport, omorând opt soldați. Khomeini a spus că acest lucru a fost o intervenție divină venita în sprijinul revoluționarilor. Televiziunea iranian a povestit eșecul operațiunii de salvare in tonuri triumfaliste  și Carter a pierdut 20 de puncte în sondajele electorale în decurs de câteva zile. De luni de zile nu s-a întâmplat atunci, practic nimic, deși Carter luptat până în ultima sa zi in funcția de președinte, pentru asigurarea eliberării prin negocieri. De asemenea, se prefigurează o a doua încercare de salvare, dar atunci când a venit momentul pentru punerea sa în aplicare , la Casa Albă era un alt președinte.

Punctul de cotitură

Evenimentul decisiv pentru rezolvarea crizei a fost începutul războiului dintre Iran și Irak, în septembrie 1980. De fapt, guvernul iranian a început să cântărească sancțiunile economice și miliarde de dolari blocate de Statele Unite în diferite conturi bancare din întreaga lume. Între timp, șahul a murit în Statele Unite, și așa a căzut o șansă de a satisface cererea guvernului iranian pentru repatrierea fostul șef al statului . Această fază a negocierilor, cu toate acestea, a fost lenta și complicata, și a efectuat prin intermediul Algeriei. În cele din urmă în Statele Unite au fost de acord cu o nouă condiție prezentată de Iran pentru eliberarea ostaticilor: deblochează multe proprietăți iraniene și inițiază discuții tehnice lungi cu băncile americane si europene. Anunțul unui acord a fost găsit de către Carter la puțin timp înainte de ora cinci dimineața de 19 ianuarie 1981: la două luni după ce a pierdut alegerile, chiar înainte de a părăsi Casa Albă in favoarea lui Ronald Reagan.

Din punctul de vedere al relatiei bilaterale dintre Iran si SUA, criza s-a produs intr-un moment extrem de nefavorabil. Fostul lider iranian, Sahul Reza Pahlavi, s-a internat in SUA pentru tratarea cancerului de prostata. Profitand de acest lucru, Imamul Khomeini s-a intors din exil si a coordonat procesul de transformare a Iranului in stat Islamic. Discursul politic al noului lider iranian s-a axat pe purificarea religioasa a teritoriilor ocupate de musulmani, pe de o parte, si pe blocarea influentei vestului asupra traditiilor si culturii iraniene, pe de alta parte. Pe acest fond, atacarea ambasadei SUA poate fi inteleasa nu ca un accident, ci ca un act determinat de o comanda religioasa. In raspuns, Statele Unite au inghetat toate resursele financiare ale Iranului, aflate sub control american. Ulterior, toti imigrantii ilegali de origine iraniana au fost expulzati de pe teritoriul Statelor Unite

Ambasada Statelor Unite din Teheran a fost atacata, in consecinta directa a discursului politic expus de Imamul Khomeini. Pe durata crizei, acesta din urma a respins afirmatiile presei internationale ca ar avea control asupra ocupantilor ambasadei. In cele din urma, grupul de militanti a fost „convins“ de Khomeini sa elibereze ostaticii in schimbul unor revendicari financiare inaintate de guvernul iranian. In concluzie, grupul de militanti nu a actionat in baza unei ideologii, ci in baza unor ordine exprese ale Imamului

Surse care abordeaza criza din Teheran furnizeaza date diferite in legatura cu numarul atacatorilor – intre 300 si 2000 de „studenti“. Privind dotarea acestora, toate sursele ii descriu pe militanti ca fiind dotati cu armament automat de provenienta ruseasca (Kalasnikov).

Tipologia cererilor

Militantii iranieni au solicitat extradarea in Iran a Sahului si abtinerea Statelor Unite de a se amesteca in viata statului iranian.

Studentii aveau 4 revendicari :

 I. Extradarea Sah-ului in Iran pentru proces.

 II. Toata averea Sah-ului sa fie returnata poporului Iranian

 III. Promisiunea SUA ca aceasta nu va mai interveni in afacerile interne

 ale Iranului.

 IV. Scuze oficiale din partea oficialilor SUA pentru actiunile si faptele sale din trecut pe teritoriul Iranului.

Respingând aceste conditii, Carter a aprobat planul - gresit conceput inca din faza initiala - al unei misiuni secrete de salvare a ostaticilor, cunoscut sub denumirea "Operatiunea Gheara Vulturului".In noaptea de 24 spre 25 aprilie 1980, un numar de avioane de transport C-130, la bordul carora se afla un grup special de commando, s-a intalnit cu 9 elicoptere de tipul RH-53, undeva intr-o zona de aterizare situata in Marele Desert din estul Iranului. Din pacate, inca inainte de aterizare, doua dintre elicoptere, prinse intr-o furtuna de nisip, au fost nevoite sa coboare la sol, iar un al treilea s-a avariat in momentul aterizarii. Misiunea a fost anulata, dar, in momentul in care avioanele de transport s-au ridicat din nou in aer, unul dintre ele s-a ciocnit cu un elicopter si s-a prabusit. Opt militari americani si-au pierdut viata, alti cativa fiind raniti. O parte dintre cadavre au fost purtate de  revolutionari si aratate pe strazi multimii care demonstra impotriva incercarii de invazie americane. Secretarul de stat, Cyrus Vance, care se opusese acestei operatiuni, si-a inaintat demisia.

Comportamentul teroristilor pe timpul crizei

Trecand de la cereri la comportament, se observa ca militantii implicati in criza din Teheran au utilizat armele de foc numai in scop de intimidare. Asadar, se poate spune ca acestia au fost preocupati de eventualele consecinte politico-diplomatice ale actiunii lor. Prin acelasi rationament se poate explica eliberarea femeilor, bolnavilor si a cetatenilor americani de origine africana. Potrivit religiei musulmane, femeile sunt considerate inferioare barbatilor, in consecinta nefiind potrivite pentru transmiterea unui mesaj politic credibil. Eliberarea americanilor de origine africana s-a facut in scopul scindarii opiniei publice americane, stiute fiind incidentele rasiale din anii 70. In ziua urmatoare esecului operatiei EAGLE CLAW, ostaticii au fost separati in mai multe locatii din Teheran, in scopul crearii unui climat nefavorabil pentru o noua, eventuala, operatie de salvare. Desi operatia militara a esuat, un alt ostatic a fost eliberat pe motive medicale. La sase luni dupa respectiva eliberare, cei 52 ostatici au fost predati partii americane in schimbul obtinerii unor concesii financiare.

Evenimentul, fara precedent in istoria relatiilor diplomatice moderne, a produs o vie emotie in intreaga America, fiind socotit expresia cea mai spectaculoasa a Revolutiei fundamentaliste iraniene, dupa alungarea Sahului de la putere, si a avut ca efect infrangerea in alegeri a presedintelui SUA Jimmy Carter. Criza s-a declansat in ziua de 4 noiembrie 1979 si a durat pana la 20 ianuarie 1981.

Vreme indelungata, SUA au fost, alaturi de Marea Britanie, unul dintre principalii sustinatori ai regimului Sahului, motiv pentru care adversarii acestuia nutreau profunde resentimente la adresa americanilor.

Studentii revolutionari si-au justificat gestul prezentantu-l ca o actiune de represalii impotriva azilului acordat de SUA Sahului detronat, Mohammad Reza Pahlavi, si au cerut ca acesta sa fie predat Iranului pentru a fi judecat.

In realitate, noile autoritati revolutionare au dorit sa demonstreze ca sunt capabile sa sfideze Statele Unite, denuntate de catre Khomeini ca fiind "Marele Satan" si "dusmanul Islamului".

Presedintele din acea perioada al Americii, Jimmy Carter, a adoptat imediat masuri economice si diplomatice de retorsiune: toate importurile de titei din Iran au fost sistate, un numar de aproape 2.000 de iranieni rezidenti in America au fost expulzati si au fost inghetate bunuri ale Iranului in valoare de 8 miliarde dolari.

Captivii au fost eliberati la 20 ianuarie 1981, in baza unui acord indirect Washington-Teheran, mediat de Algeria. Evenimentul, facilitat de moartea sahului, la 27 iulie 1980, si declansarea razboiului Iran-Irak, a coincis cu investirea pentru un prim mandat a presedintelui Ronald Reagan, succesor al lui Jimmy Carter, care nu reusise sa mai convinga electoratul, dupa ce nu rezolvase criza ostaticilor. Ei au fost transportati, mai intai, la baza aeriana americana de la Frankfurt pe Main, fiind intampinati de fostul presedinte Carter personal. De aici, au ajuns la Washington, unde au fost primiti ca adevarati eroi.

Curtea Internationala de Justitie: Cazul privind personalul diplomatic si consular al Statelor Unite la Teheran

La 4 noiembrie 1979, cateva sute de studenti iranieni si alti demonstranti au ocupat prin forta Ambasada Statelor Unite la Teheran.Acest act a fost realizat ca protest fata de admiterea în Statele Unite, pentru tratament medical,a fostului sah. Demonstrantii nu au fost opriti de fortele de ordine iraniene care “pur si simplu au disparut de la locul faptei”.

 De asemenea, consulatele Statelor Unite de pe teritoriul Iranului au fost ocupate. Arhivele si documentele au fost retinute si 52 de persoane au fost retinute ca ostatici (femeile si persoanele de culoare au fost eliberate), dintre care 50 erau membri ai personalului diplomatic si consular si doua erau persoane private.

Printr-o prima hotarare, Curtea a dispus masuri provizorii, la solicitarea Statelor Unite. Într-o a doua hotarare, Curtea s-a pronuntat asupra solicitarii Statelor Unite de a declara ca Iranul a încalcat anumite tratate internationale, inclusiv “Conventia de la Viena asupra relatiilor diplomatice din 1961” si “Conventia de la Viena asupra relatiilor consulare din 1963”.

 Cele doua hotarari ale Curtii (15 decembrie 1979 si 24 mai 1980) constituie adevarate pledoarii pentru respectarea dreptului diplomatic. În hotararea din 15 decembrie 1979, Curtea evoca istoria dreptului diplomatic, aratand ca “de-a lungul istoriei, în scopul asigurarii inviolabilitatii diplomatilor si ambasadelor,natiunile de orice credinta si de orice cultura au respectat anumite obligatii”.

Curtea noteaza, de asemenea, ca “în conducerea relatiilor între state nu exista exigenta mai fundamentala ca ceea a inviolabilitatii agentilor diplomatici si a misiunilor diplomatice, în temeiul careia institutia diplomatiei, cu privilegiile si imunitatile care îi sunt atasate, a rezistat testului secolelor si s-a dovedit un instrument esential de cooperare eficienta în cadrul comunitatii internationale ”.

În ceea ce priveste relatiile consulare, de asemenea “stabilite între popoare din timpuri stravechi”, Curtea arata ca: “acestea nu sunt mai putin importante în contextul dreptului international contemporan, în conditiile în care ele favorizeaza dezvoltarea relatiilor amicale între natiuni si asigura protejarea si acordarea de asistenta strainilor avand resedinta în alt stat.Nici un stat nu este obligat sa întretina relatii diplomatice sau consulare, însa nu poate sa omita a recunoaste obligatiile imperative pe care acestea le antreneaza si care sunt în prezent codificate în Conventiile de la Viena din 1961 si 1963”.

“Hotararea din 24 mai 1980, referitoare la încalcarea Conventiei de la Viena din 1961 cu privire la relatiile diplomatice si a Conventiei de la Viena din 1963 cu privire la relatiile consulare”:

  ”Aceasta nu înseamna ca Iranul nu este, în consecinta, liber de orice responsabilitate în ceea ce priveste aceste atacuri; deoarece chiar atitudinea sa a fost în contradictie cu obligatiile asumate pe plan international.Printr-un numar de dispozitii ale Conventiilor din 1961 si 1963, în sarcina Iranului au fost impuse cele mai categorice obligatii, în calitate de stat de resedinta, de a lua toate masurile necesare pentru a asigura protectia Ambasadei si consulatelor Statelor Unite, a personalului acestora, a arhivelor, a libertatii de comunicare si a libertatii de miscare a membrilor personalului acestora.

Art 61.În opinia Curtii, obligatiile guvernului iranian în discutie nu sunt numai obligatii de natura conventionala, stabilite prin Conventiile de la Viena din 1961 si 1963, ci si obligatii rezultate din dreptul international general[dreptul international cutumiar].

Art 62.Faptele retinute de Curte arata ca la 4 noiembrie 1979, guvernul iranian a omis sa ia masurile necesare pentru a proteja localurile, personalul si arhivele misiunii Statelor Unite de atacurile manifestantilor, sau sa ia orice fel de masuri fie pentru prevenirea acestui atac fie pentru oprirea acestuia înainte de a fi ajuns în punctul final. De asemenea, la 5 noiembrie 1979 Guvernul iranian a omis sa ia masurile necesare pentru protejarea consulatelor Statelor Unite din Tabriz si Shiraz. În plus, faptele releva, în opinia Curtii, faptul ca omisiunea Guvernului iranian de a lua aceste masuri nu a fost datorata numai simplei neglijente sau lipsei de mijloace adecvate.

Art 67. Aceasta inactiune a Guvernului iranian constituie în sine o violare evidenta si serioasa a art.22, par.2 si a art.24,25,26,27,29 din Conventia de la Viena din 1961 cu privire la relatiile diplomatice si a art.5 si 36 din Conventia de la Viena din 1963 cu privire la relatiile consulare. În mod similar, inactiunea Guvernului iranian în ceea ce priveste ocuparea consulatelor din Tabriz si Shiraz, antreneaza încalcari serioase si evidente ale mai multor articole ale Conventiei din 1963.

Art 74. Aprobarea pe care Ayatolahul Khomeini si alte organe de stat iraniene au acordat-o acestei situatii de fapt si decizia de a o perpetua, a transformat continuarea ocuparii Ambasadei si a detinerii de ostatici în acte ale statului. Militantii, autori ai invaziei si rapitori ai respectivilor ostatici, au devenit astfel agenti ai statului iranian, care este raspunzator pe plan international pentru actele lor.

Art 77. Aceste fapte constituie, prin urmare, încalcari suplimentare celor comise deja în raport cu prevederile Conventiei de la Viena din 1961 si Conventiei de la Viena din 1963.

Pentru aceste motive, Curtea,..., cu treisprezece voturi contra doua, decide ca Republica Islamica Iran a încalcat obligatiile sale catre SUA în virtutea conventiilor în vigoare între cele doua state, precum si în virtutea regulilor îndelung stabilite ale dreptului international general.“

 Încalcarea unei norme internationale de catre un stat are drept consecinta stabilirea unui raport juridic între statul lezat si statul vinovat.

 Raspunderea internationala  constituie, asadar, o institutie juridica în temeiul careia statul sau alt subiect de drept international care a savarsit un fapt international ilicit este obligat sa repare prejudiciile cauzate altui stat ori cetatenilor altui stat sau comunitatii internationale prin acel fapt ilicit.

Prin urmare, statul Iran trebuie sa raspunda pentru nerespectarea angajamentelor juridice pe care si le-a asumat, pentru nesocotirea normelor precum si pentru  încalcarea unor obligatii rezultate din dreptul international general.

 Existenta raspunderii internationale a statului Iran se fundamenteaza pe teoria culpei , întrucat acesta a încalcat diverse obligatii internationale, cum ar fi: inviolabilitatea agentilor diplomatici si a misiunilor diplomatice.

Relatiile diplomatice  apar definite ca fiind “conducerea,prin intermediul organelor reprezentative si prin mijloace pasnice, a relatiilor externe ale unui subiect de drept international cu oricare alt subiect sau subiecte.”

 Prin relatii consulare se înteleg raporturile stabilite între doua state ca urmare a exercitarii functiilor consulare de catre organele unuia dintre acestea pe teritoriul celuilalt.

Criza ostaticilor ambasadei S.U.A din Teheran (1979-1981), duce la ruperea relatiilor diplomatice americano-iraniene (7 aprilie 1980). Dupa moartea imamului Khomeiny (3 iunie 1989), persoanele care s-au succedat la conducere Iranului au continuat si continua politica de distantare fata de statele occidentale si de sprijinire a miscarilor islamice militante din lume.

În dreptul international luarea de ostatici este reglementata prin "Conventia Internationala împotriva luarii de ostatici", adoptata de Adunarea Generala ONU la 17 decembrie 1979. În sensul conventiei mentionate, savarseste infractiunea de luare de ostatici oricine rapeste libertatea unei persoane sau o retine si o ameninta cu moartea, cu ranirea sau continua sa o detina, în scopul constrangerii unei terte parti (stat, organizatie internationala, interguvernamentala, persoana juridica sau fizica) sa îndeplineasca un anumit act sau sa se abtina de la aceasta.

Constrangerea de actiune sau omisiune din punct de vedere juridic apare ca o conditie explicita a libertatii persoanei.

Conventia prevede ca o conditie – sine qua non – ca statele semnatare sa demareze în mod urgent o cooperare internationala privind eliberarea si adoptarea unor masuri eficace în scopul prevenirii, combaterii si sanctionarii tuturor actelor de luare de ostatici.Potrivit Conventiei luarea de ostatici este un act de terorism international. Masurile eficace de prevenire/combatere/sanctionare sunt implementate în toate  resursele juridice si judiciare penale.Teroristii sau agresorii care executa asemenea acte de constrangere vor fi urmariti, prinsi, sanctionati si extradati .

Nota:

Rezolvarea acestei teme s-a bazat in special pe cartea d-nei profesoare Jana Maftei (2010). Drept international public II. Galati: Editura Universitara Danubius.Carte pe care v-o recomand sa o cumparati.Este utila si pentru examene si faciliteaza procesul de cumparare.Se poate cumpara de la casieria Universitatii.

Bibliografie :

Maftei, Jana (2010). Drept international public II. Galati: Editura Universitara Danubius. pp.43-52

Nastase,A.,Aurescu, B.,Galea, I., (2002).Drept diplomatic si consular.Bucuresti: Editura ALL Beck. Pp.13,20-22,175-177

#tema #sem2 #an2 #dreptinternational #janamaftei #nr1

Read More

Tema nr.2 an 2 Drept Civil sem. 1

Tema nr.2 an 2 Drept Civil sem. 1

Tema nr.2 an 2 Drept Civil sem. 1

SUBIECTUL NR. 1 (10 p.)

Proprietatea lui Primus este delimitată în mod natural de cea a lui Secundus, printr-un râu cu un debit mic de apă. În anotimpurile ploioase acesta se umflă şi devine adânc şi periculos, apele sale fiind tulburi şi greu de trecut dacă nu există un pod sau ceva improvizat în acest sens. După topirea bruscă a zăpezii, acesta s-a umflat şi a inundat proprietăţile celor doi riverani. După retragerea apelor între aceştia a izbucnit un litigiu, care a fost dedus judecăţii instanţei competente. Conflictul de interese adus în faţa instanţei constă în următoarele:

- la momentul retragerii râul şi-a schimbat cursul, cu alte cuvinte a lăsat o porţiune de teren în plus pe proprietatea lui Secundus şi a ocupat o porţiune corespunzătoare pe proprietatea lui Primus; în această situaţie, Primus a revendicat de la Secundus partea din terenul cu care proprietatea lui Secundus a crescut, respectiv proprietatea lui Primus s-a diminuat;

-  de asemenea, în momentul umflării râului, din porţiunea de teren proprietatea lui Secundus s-a desprins o bucată însemnată de teren care s-a alipit la proprietatea lui Primus; Secundus a reclamat această porţiune de teren, dar Primus a refuzat, considerând c, prin situaţia creată, pretenţiile părţilor au fost compensate;

- în această stare de neînţelegere, Primus a prins de multe ori în capcanele sale o serie de animale de casă ale lui Secundus, acesta din urmă solicitând despăgubiri pentru animalele prinse şi ucise. Primus a recunoscut că acestea au fost prinse de el, dar nu le-a ademenit, ci au venit singure şi nu vede de ce să le mai restituie. Instanţa a dat dreptate atât lui Secundus, dar şi lui Primus.

Probleme de soluţionat:

1. Ce instituţie de drept civil este incidentă în speţă?

2. De câte feluri este aceasta, stabilind si exemple pentru fiecare caz.

3. Definiţi modalitatea şi arătaţi sediul materiei.

4. Câte tipuri ale instituţiei identificaţi în speţă?

5. Cum soluţionaţi speţa? 

SUBIECTUL NR. 2 (5 p.)

Analizaţi comparativ uzucapiunea pornind de la prevederile acestora în Vechiul Cod civil şi actuala reglementare.

Rezolvarea aici

Daca link-ul nu functioneaza specificati in comentariu

#dreptcivil #tema2 #an2 #sem1

Read More

Tema nr.1 dreptul mediului an 3 sem 1

                           Tema nr.1 dreptul mediului an 3 sem 1

Titlul temei: Reglementări naţionale şi europene referitoare la dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic

                   Tema nr.1 dreptul mediului an 3 sem 1

În elaborarea temei vă rugăm să aveți în vedere următoarele aspecte:

*în introducere trebuie să se facă referire la: actualitatea şi importantă temei; scopul şi obiectivele propuse în lucrare; gradul de investigație a temei (expunerea autorilor şi a literaturii din domeniu);
conținutul propriu-zis al lucrării – maximum 15 pagini;
*concluzii (rezumatul rezultatelor obţinute şi valoarea elaborărilor propuse, se menţionează modalitățile de realizare a obiectivelor formulate în introducere şi se expun opiniile şi contribuţia personală în studierea şi elucidarea problemei abordate);
*bibliografie (în lista bibliografică se inserează doar lucrările consultate; bibliografia se redactează în ordinea alfabetică a numelor autorilor, iar în lipsa menţionării lor, în ordinea alfabetică a titlurilor).
*Autorul temei este obligat să facă în textul lucrării referinţe la sursele utilizate în elaborarea lucrării. Referinţele se numerotează prin cifre şi se prezintă în subsolul fiecărei pagini. Notele de subsol se tehnoredactează cu Font Times New Roman, caractere de mărimea 10 la 1 rând. Autorul lucrării trebuie să citeze în mod corect toate sursele prezentate, inclusiv figuri, tabele, ilustraţii, diagrame. Se citează nu doar preluarea unor fraze de la alţi autori, dar şi parafrazarea şi sumarizarea ideilor exprimate de aceştia. Încălcarea acestor norme etice poartă numele de plagiat.    

Toate sursele bibliografice incluse în lucrare trebuie să se regăsească în lista bibliografică finală, după cum toți autorii incluşi în lista bibliografică trebuie să fie inserați în textul lucrării. Preluarea identică a unei fraze sau paragraf va fi citată prin indicarea inclusiv a paginii din sursa utilizată, dar şi prin ghilimele şi forma italică a literelor.



Rezolvare

In Constitutia Romaniei se stipuleaza

Dreptul la mediu sănătos

ARTICOLUL 35 (1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. (3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.

Atât  la  nivel  mondial  cât  și  la  nivel  european  și  național,necesitatea recunoașterii unui drept uman nou și fundamental,dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic,s-a prefigurat treptat.
Principala problema care interesează este in ce măsura indivizii pot invoca dreptul subiectiv
la un mediu sănătos,cu obligația corelativa ce revine statelor in fata unui organ jurisdicțional
international.
Dreptul la mediu a fost consacrat în jurisprudența europeană „prin ricoșeu”,   adică prin
interpretarea  extensivă  a  domeniului  de  aplicație  a  unor  drepturi  prevăzute  expres  de
dispozițiile  Convenției.Cu toate  ca nu  exista  nici  o prevedere în  cadrul Convenției  şi  în
protocoalele sale adiționale care să facă referire în mod expres la dreptul la un mediu sănătos
si  echilibrat  ecologic,Curtea  Europeană  a  Drepturilor  Omului  a  recunoscut  atât  prin
intermediul jurisprudenței sale cât şi a Comisiei Europene ,că anumite tipuri de deteriorări
ale mediului cu consecințe grave pentru indivizi, sau chiar eșecul autorităților publice de a
furniza informații despre riscurile ecologice şi la care indivizii sunt expuși, pot constitui o
încălcare a altor drepturi protejate de Convenție, ca de exemplu dreptul la viata,consacrat de
Art.2 din Convenție,dreptul la respectarea vieții private şi de familie,consacrat de Art.8(1),
ori dreptul la proprietate,stipulat in Art.1 din Protocolul Adițional nr.1.la Conventie.
Tratatele comunității  nu prevăd în mod expres dreptul la un mediu sănătos sau la
calitatea vieții. În apărarea unor astfel de drepturi fundamentale, Curtea Europeană de Justiție
s-a inspirat  frecvent  din tradițiile constituționale  comune ale  statelor  membre  ale Uniunii
precum şi  din tratatele  internaționale  la care  acestea  au contribuit  sau la care  sunt  parte.
Tratatul cheie în acest sens îl constituie Convenția Europeană a Drepturilor Omului
.
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii  Europene din 2001,  stabilește la art.  37
referitor la protecția mediului că,  un nivel înalt de protecție a mediului şi de îmbunatățire a
calității  trebuie  să  fie  integrată  în  politica  Uniunii  Europene  şi  să  fie  garantate  potrivit
principiului dezvoltării durabile.  Aceste prevederi au fost criticate însa de către Parlamentul
European, pe motiv că  nu acordă indivizilor un drept la un mediu curat
Până la Actul Unic European, nu au existat  prevederi  exprese si clare în cuprinsul
Tratatelor referitoare la protecția mediului,  principala activitate a Comunității  fiind dirijată
inițial, către construirea pieței interne iar atunci când erau adoptate directive, erau invocate ca
temei  juridic Preambulul Tratatului de la Roma precum şi art.  2 din TCE. Primele acte ale
instituțiilor comunitare pentru protecția mediului au fost adoptate la sfârșitul anilor ’60 ,iar ca
urmare a Consiliului European de la Paris, în 1972, au fost elaborate  programe de acţiune
succesive, bazate pe probleme ecologice
Activitatea de legiferare a continuat dupa prima Conferința mondiala despre mediu
din 1972 de la Stockholm,precum si ca urmare a Conferinței  privind mediul si dezvoltarea de
la  Rio  de  Janeiro  din  1992,fiind  în  vigoare  peste  200  de  instrumente  juridice  specifice
legislaţiei secundare, conform C .E.
Dreptul  european  consacra norme  generale  distincte  pentru  protecția
mediului,  spre  exemplu,in  Titlul  XVI  (XIX)  intitulat  „Protecția  Mediului”  a  Tratatului
instituind Comunitatea Europeană, semnat la Roma, la 25 martie 1957.
Ţinând cont de existenţa unor situaţii diferite în regiunile Uniunii, politica de mediu
pune un accent  deosebit  pe un nivel  ridicat  de protecţie si  conservare durabila,astfel  incat
obiectivul  principal  urmărit  îl  constituie  „adoptarea  de  măsuri  adecvate,  care  să  asigureeficienţa necesară în acţiunea de combatere a poluării”

#dreptulmediului #an3 #sem1 #mediu #ecologic #sanatos

Read More

Tema nr.1 sem.1 anul 3 Dreptul Transporturilor

Particularitățile juridice ale contractului de transport în raport cu Codul civil nou               

Contractul de transport, Definiție şi reglementare. Părțile contractului. Forma și proba contractului de transport. Modalități de transport. Încetarea contractului de transport

Particularitățile juridice ale contractului de transport în raport cu Codul civil nou

Definiție și reglementare

Codul civil consacră contractului de transport art. 1.955-2.008, reglementând contractul de transport de bunuri şi contractul de transport de persoane şi bagaje.
Legiuitorul Codului civil se preocupă şi de definirea contractului de transport. Astfel, potrivit art. 1.955 Noul Cod Civil, prin contractul de transport, o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite.
Părţile contractului
Ca regulă, părţile contractului de transport sunt expeditorul şi transportatorul. Transportul bunurilor poate fi contractat şi de către destinatarul bunurilor ce urmează a fi transportate, caz în care părţile contractului de transport sunt transportatorul şi destinatarul bunurilor transportate. în cazul transportului de bunuri, chiar dacă expeditorul este cel care contractează transportul, anumite consecinţe juridice se produc şi în persoana destinatarului bunurilor transportate. Se înţelege că derularea contractului de transport de bunuri presupune participarea a trei subiecte, respectiv expeditorul, transportatorul şi destinatarul bunurilor transportate.

Forma şi proba contractului de transport

Art. 1.956 noul cod civil dispune: „contractul de transport se dovedeşte prin documente de transport, precum scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele asemenea, de la caz la caz" Codul civil nu face niciun fel de precizări în legătură cu forma contractului de transport, ceea ce înseamnă că înscrisurile despre care face vorbire norma legală privesc proba iar nu validitatea contractului.

Modalități de transport

Codul civil reglementează două modalităti principale de transport, transportul succesiv şi transportul combinat (multimodal)
Potrivit art. 1957 C. civ, transportul poate fi realizat de unul sau mai mulţi transportatori, în acest din urmă caz putând fi succesiv ori combinat. Transportul succesiv este cel efectuat de 2 sau mai mulți transportatori succesivi care utilizează acelaşi mod de transport. Transportul combinat este cel în care acelaşi transportator sau aceiaşi transportatori succesivi utilizează moduri de transport diferite, motiv pentru care mai este cunoscut şi sub numele de transport multimodal. Transportatorii care se succed îşi predau unul altuia bunurile şi bagajele transportate, până la destinație, fără intervenția expeditorului sau a călătorului [referire la art. 1.957 alin. (3) noul Cod Civil].

Încetarea contractului de transport

Spre deosebire de alte contracte, Codul civil nu reglementează cazurile de încetare a contractului de transport, nici pentru transportul de bunuri şi nici pentru transportul de persoane şi bagaje. în atare situaţie, contractul de transport, atât cel de bunuri cât şi transportul de persoane şi bagaje este supus cazurilor generale de încetare a contractelor.
în consecinţă, principalele cazuri de încetare a contractului de transport privesc: efectuarea transportului şi ajungerea bunurilor, persoanelor sau bagajelor la destinația stabilită în contract, imposibilitatea efectuării transportului, refuzul expeditorului de a preda bunurile spre transport, pieirea totală sau parţială a bunurilor înainte de efectuarea transportului etc. în baza principiului libertăţii de a contracta, părţile pot stipula şi alte cazuri de încetare a contractului de transport.


#temanr1 #an3 #dreptultransporturilor #sem1 #juridice

Read More

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 partea a doua

 

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 partea a doua

2.Rezumă într-o pagină caracteristicile autonomiei locale.

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 partea a doua

  Caracteristicile autonomiei locale

 Conceptual autonomia locală este definita  prin Legea nr. 215/2001, art. 3, alin. (1), care stabileşte de lege lata: “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii”. Pandantul acestui  concept, fără de care autonomia legală n-ar fi decât o sintagmă fără acoperire, este principiul descentralizării administrative, consacrat în detaliu de Lega cadru a descentralizării nr. 195/2006, care a abrogat fosta Lege cadru a descentralizării nr. 339/2004. Descentralizarea conduce în practică la autonomia, şi reciproc autonomia ar fi de neconceput în absenţa unui vector descentralizator.

Art. 3 al Cartei europene pentru autonomie locală prevede că “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale să reglementeze şi să administreze în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei respective, o parte importantă din treburile publice.” 

Exercitarea autonomiei locale în practică este făcută de către aleşii locali (consilii locale şi primari, consilii judeţene şi preşedinţii acestora), iar criteriul implementării ei este votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Astfel, cei care exercită autonomia locală sunt întotdeauna cetăţenii familiarizaţi cu unitatea administrativ-teritorială din care provin şi pe care o reprezintă, membri ai colectivităţii locale.

Autonomia locală se bazează pe următoarele dimensiuni doctrinare : organizatorică, funcţională şi gestionară.

La nivel organizatoric, autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale de către colectivitatea locală cu drept de vot. La nivel funcţional, autorităţile administraţiei publice pot rezolva toate problemele de interes local, competenţele lor fiind limitate doar de competenţele altor autorităţi publice. La nivel financiar, unităţile administrativ teritoriale au dreptul la resurse financiare proprii, potrivit principiului asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate. Una din expresiile autonomiei locale este constituită de asociaţiile de dezvoltare intercomunitară, constituite în vederea realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes local sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Tot ca aplicaţie a conceptului de autonomie locală notăm raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe şi municipii pe de o parte, şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean pe de altă parte. Practic, vorbim despre joncţiunea principiului descentralizării, reprezentat de primele entităţi, cu cel al desconcentrării, reprezentat de autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean. Un document politic si juridic deopotrivă este Carta europeana a autonomiei locale ce a fost deschisa semnării la 15 octombrie 1985 si a intrat in vigoare la data de 1 septembrie 1988. Importanţa sa a fost apreciata in felul următor: „Carta europeana a autonomiei locale este pentru comunitățile locale ceea ce este pentru popoarele europene Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale”.

#dreptadministrativ #tema #an1 #sem1 #temanr2 #part2

Read More

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1 prima parte

Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1

  Tema nr.2 drept administrativ sem.1 an 1

1.Analizează răspunderea politică şi juridică a Preşedintelui României.

Actuala Constituţie a României consacră un executiv bicefal sau dualist, în care unul dintre şefi este Preşedintele, iar celălalt Guvernul.

Forma de guvernământ în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Constituţie, este

republica, dispoziţiile constituţionale referitoare la forma de guvernământ făcând parte din categorie celor calificate prin art. 152, ca limite ale revizuirii.

Articolul 80, intitulat „Rolul Preşedintelui”, stabileşte următoarele dimensiuni ale statutului constituţional al şefului de stat:

a) Este unul dintre cei doi şefi ai executivului, alături de Guvern.

Spre deosebire de Guvern însă, rolul executiv al Preşedintelui este mai atenuat, primând celelalte dimensiuni ale statutului său.

b) Este reprezentantul statului român, pe plan intern şi extern.

c) Este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a

ţării.

În realizarea  acestui rol, prin care garantează valori fundamentale ale  poporului român, şeful statului are o serie de atribuţii prin intermediul cărora urmăreşte să se transpună în practică acest rol. Avem în vedere, în primul rând, atribuţiile în domeniul apărării, cea de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, atribuţiile în situaţii de stare de asediu etc.

d) Rolul de a veghea la respectarea Constituţiei.

Articolul 80 alin. (2) consacră această misiune constituţională a Preşedintelui, care trebuie înţeleasă în dimensiunea ei activă, nu pasivă.

e) Funcţia de mediere între puterile statului şi între stat şi societate.

Articolul 80 alin. (2) prevede că „Preşedintele României veghează la respectarea

Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.

Constatăm  că  legiuitorul  constituant  leagă  funcţia  de  mediere  între  puterile

statului şi între stat şi societate de exercitarea unui alt atribut al său, prin care preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice. În scopul realizării acestei misiuni, el exercită rolul de mediere.

Nu avem de-a face cu două funcţii distincte, ci cu una singură, mai exact cu două atribute ale aceleiaşi funcţii.

„Medierea realizată de Preşedintele României nu se opreşte la autorităţile statale, ci trebuie să meargă mai departe şi să tranşeze eventualele divergenţe care se pot manifesta între autorităţile publice şi diferite segmente ale structurii sociale de pe o poziţie de neutralitate”.

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat de 5 ani. Până la revizuirea Constituţiei durata mandatului preşedintelui era de 4 ani. Prin legea de revizuire mandatul şefului de stat a fost prelungit cu un an faţă de cel al Parlamentului, soluţie care era necesară pentru a asigura continuitatea instituţiei prezidenţiale în  perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.

Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la depunerea jurământului preşedintelui nou ales. El poate fi prelungit numai prin lege organică şi numai în caz de război sau catastrofă.

Cadrul constituţional al răspunderii Preşedintelui României

Actuala lege fundamentală a României consacră 2 texte exprese răspunderii şefului de stat: articolul 96, care instituie răspunderea penală a Preşedintelui, sub forma punerii sub acuzare, şi articolul 95 consacrat suspendării din funcţie a şefului de stat, calificată de unii autori ca răspundere politică sau administrativ disciplinară a Preşedintelui.

Prin  actele  şi  faptele  săvârşite  în  exerciţiul  mandatului,  va  trebui  să  înţelegem formele de activitate compatibile cu funcţia, sau, altfel spus, acele modalităţi prin care se concretizează realizarea prerogativelor constituţionale ale şefului de stat.

Va  trebui  astfel  să  facem  distincţie  între  două  categorii  de  acte  şi  fapte  ale

Preşedintelui:

– cele prin care el îşi duce la îndeplinire mandatul, caz în care se bucură de o

protecţie juridică specială;

– cele prin care se exprimă ca simplu cetăţean, situaţie în care preşedintele se bucură de acele garanţii pe care Constituţia le asigură tuturor cetăţenilor, care sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice. Pentru aceste fapte, el urmează a răspunde potrivit dreptului comun, ca orice cetăţean.

Considerăm   că   din   coroborarea   tuturor   dispoziţiilor   constituţionale   rezultă

următoarele forme de răspundere aplicabile Preşedintelui României:

a) Răspunderea penală, reglementată de art. 96 din Constituţie;

b) Răspundere politică, sau administrativ disciplinară, sub forma suspendării din funcţie, prevăzută de art. 95 din legea fundamentală;

c) Răspunderea administrativ patrimonială, rezultată din coroborarea art. 52 şi art.

126 alin. (6) din Constituţie, raportate la Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;

d) Răspunderea care îi revine în regim de drept comun, ca simplu cetăţean, şi care este fundamentată pe principiile constituţionale privind egalitatea tuturor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări, coroborat cu acela că nimeni nu este mai presus de lege, precum şi din îndatorirea fundamentală instituită prin art. 1 alin. (5), privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.

Răspunderea politică a Preşedintelui României

„Suspendarea din funcţie nu este ea însăşi o formă a răspunderii politice, ci procedura premergătoare şi obligatorie pentru eventuala sancţionare a Preşedintelui, întrucât: Preşedintele nu răspunde politic în faţa Parlamentului, ci  în faţa corpului electoral; suspendarea din funcţie poate fi infirmată prin referendum sau ea devine ineficace dacă referendumul nu a fost organizat în termenul prevăzut de Constituţie”.

Această formă de răspundere a Preşedintelui României are o natură complexă, juridică şi politică în egală măsură, cea juridică îmbrăcând forma suspendării din funcţie, care implică Parlamentul în calitatea sa de organ suprem reprezentativ şi cea politică implicând în primul rând poporul, ca titular al dreptului fundamental de  a-l  alege  pe  şeful  statului  şi  de  a-l  demite  atunci  când  el  nu  mai  justifică încrederea cu care a fost învestit de electorat.

Din punctul de vedere al temeiului obiectiv, această formă de răspundere intervine atunci când Preşedintele a săvârşit fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei27.

În  ceea  ce  priveşte  regimul procedural aplicabil, intervenţia acestei  forme  de răspundere implică parcurgerea următoarelor faze:

a)  declanşarea  procedurii  de  suspendare,  realizată  de  o  treime  din  numărul

parlamentarilor.

Lista se depune la Secretariatul General al Camerei care este preponderent reprezentată printre iniţiatori şi care are obligaţia să o aducă la cunoştinţa şi a celeilalte Camere.

b)  Comunicarea  în  mod  neîntârziat  a  propunerii  de  suspendare  Preşedintelui

României.

Acest lucru se impune deoarece Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu

privire la faptele care i se impută, înţelegând, din modul în care este formulat textul, că

nu este obligat să facă acest lucru.

c) Sesizarea Curţii Constituţionale, pentru ca aceasta să emită avizul consultativ prevăzut de art. 95 alin. (1) coroborat cu art. 146 lit. h) din Constituţie.

d)   Discutarea   propunerii   de   suspendare,   după   primirea   avizului   Curţii

Constituţionale.

Avizul va trebui să fie comunicat şi Preşedintelui, care va putea da explicaţii atât

Parlamentului, cât şi Curţii Constituţionale pentru faptele care i se impută.

Parlamentul votează cu majoritate simplă, în şedinţa comună a celor două Camere. e) Consecinţele votării propunerii de suspendare constau în instaurarea stării de

interimat,   deci   întreruperea   exercitării   mandatului   Preşedintelui,   având   astfel aplicabilitate art. 98 din Constituţie.

f) Referendumul se organizează, potrivit art. 95 alin. (3), în termen de 30 de zile de la aprobarea propunerii de suspendare de către cele două Camere ale Parlamentului.

Deşi Constituantul nu face nici o precizare cu privire la subiectul de drept care are obligaţia

să organizeze referendumul, înţelegem că va fi vorba despre Guvern, care are misiunea prevăzută de art. 102 alin. (1) de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării.

În privinţa rezultatelor referendumului şi a consecinţelor acestor rezultate, nu poate fi vorba decât despre două variante:

– aprobarea, de către popor, ceea ce atrage demiterea Preşedintelui şi organizarea de noi alegeri în termen de 3 luni de la data referendumului.

– respingerea propunerii, situaţie pe care Constituţia nu o mai are în vedere. Pe fondul absenţei unor reglementări exprese, în doctrină s-a exprimat teza că în acest caz avem  de-a  face  cu  o  încetare  a  legitimităţii  organului  reprezentativ  suprem,  „data

retragerii legitimităţii Parlamentului prin referendum este data de la care începe să

curgă termenul celor trei luni privind organizarea de noi alegeri, prevăzute de articolul

63 (2) din Constituţie”. Este o soluţie exagerată, în afara cadrului constituţional şi care, date fiind raporturile dintre cele două autorităţi publice, nu o împărtăşim.

Există autori care apreciază, pornind de la procedura răspunderii politice, care implică atât

Parlamentul cât şi poporul, că răspunderea politică a Preşedintelui cuprinde, practic, două faze distincte: răspunderea politică propriu-zisă, pe care şeful de stat şi-o asumă în condiţiile art. 95

alin. (1) din Constituţie, faţă de Camera Deputaţilor şi Senat, şi o răspundere faţă de popor, concretizată în referendumul organizat pentru demiterea Preşedintelui”.

 Răspunderea penală a Preşedintelui României

1. Natura juridică a faptei de înaltă trădare

De la principiul potrivit căruia Preşedintele se bucură de imunitate, pe durata exercitării mandatului său, se admite o excepţie.

Sediul materiei îl reprezintă art. 96 potrivit căruia Preşedintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare de cele două Camere ale Parlamentului, cu votul majorităţii de 2/3 din numărul total al parlamentarilor.

Împărtăşim  calificarea  faptei  de  înaltă  trădare  ca  o  faptă  având  caracter complex, politic şi juridic în acelaşi timp, care nu se poate confunda cu infracţiunea de trădare  din  Codul  penal31,  însă  susţinem necesitatea  ca  această  faptă  să-şi  găsească consacrarea într-o lege organică.

Neconsacrarea juridică a faptei ar putea face loc arbitrariului politic şi ar încălca principiul constituţional al legalităţii infracţiunii.

2. Fazele procedurii constituţionale a intervenţiei răspunderii penale a şefului de stat

De vreme ce am admis că fapta de înaltă trădare are, în egală măsură, o dimensiune  politică  şi  una  juridică,  vom  identifica,  şi  în  derularea  procedurii răspunderii penale a Preşedintelui, o fază politică şi o fază judiciară.

Faza politică

I. Declanşarea procedurii de punere sub acuzare

Potrivit art. 96 alin. (2) din Constituţie, propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului impune ca solicitarea să cuprindă descrierea faptelor care îi sunt imputate Preşedintelui şi încadrarea lor juridică.

Cererea se depune la Birourile permanente ale fiecărei Camere, cărora le revine obligaţia de a informa neîntârziat pe Preşedinte despre cererea de punere sub acuzare.

În şedinţa în care se face propunerea se procedează la constituirea unei comisii care are misiunea să cerceteze temeinicia faptelor de care este acuzat şeful statului. Această comisie prezintă un raport în şedinţa comună a celor două Camere, în care urmează să fie votată punerea sub acuzare.

II. Votarea cererii de punere sub acuzare

Potrivit art. 96 din Constituţie, punerea sub acuzare a Preşedintelui României poate fi hotărâtă de 2/3 din numărul total al parlamentarilor. Votarea se face prin vot secret.

Votarea acesteia impune întrunirea Parlamentului în şedinţă comună, la fel ca şi în cazul în care se decide suspendarea din funcţie a  Preşedintelui. Dacă se întruneşte majoritatea necesară, Parlamentul urmează să sesizeze Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, declanşându‐se astfel cea de‐a doua fază a acestei forme de răspundere.

b. Faza judiciară

Şi această fază, la rândul ei, se identifică prin mai multe etape procedurale.

1. Primirea sesizării formulate de Parlament

În ceea ce priveşte competenţa Parchetului General, după ce a fost sesizat de Parlament, ne raliem opiniei potrivit căreia Parchetul este liber ca, în urma propriilor cercetări, să stabilească dacă fapta primeşte încadrarea juridică a înaltei trădări, şi atunci să întocmească rechizitoriul de trimitere în judecată, sau nu întruneşte un asemenea caracter, şi atunci va hotărî scoaterea de sub urmărire penală a Preşedintelui.

2. Judecarea Preşedintelui, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această etapă

putând avea, la rândul ei, două etape:

– judecata în fond, de către Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

– judecata în recurs, de către Secţiile Reunite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Potrivit Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere, Preşedintelui îi

este recunoscut dreptul de a se apăra pe tot parcursul procedurii de punere sub acuzare, în cele două faze ale sale, politică şi penală. 3.   Demiterea   Preşedintelui,   ca   urmare   a   rămânerii   definitive   a   hotărârii judecătoreşti de condamnare.

Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  poate  ajunge,  în  urma  judecării  definitive  a

Preşedintelui, la două concluzii:

– că Preşedintele este vinovat, situaţie în care data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti echivalează cu demiterea Preşedintelui.

Constituţia prevede că „Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.

– că Preşedintele este nevinovat, ceea ce atrage achitarea Preşedintelui.

Ca orice alt cetăţean, Preşedintele se bucură, în cursul derulării procedurii, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, de prezumţia de nevinovăţie.

#dreptadministrativ #tema #an1 #sem1 #temanr2 #part1

Read More

Tema nr. 1 drept financiar anul 3 sem. 1

Tema nr. 1 drept financiar anul 3 sem. 1

                                    Tema nr. 1 drept financiar anul 3 sem. 1

1. Printr - un contract de închiriere încheiat la data de 01.09.2005 , A închiriază societății B un imobil. La pct. 7 din contract se prevede faptul ca" toate impozitele si taxele se plătesc de către chiriaș".
La 15.09.2007, A este trimis în judecata pentru infracțiunea prevazuta de art.9.alin.1 lit.a din Legea nr.241/ 2005 cu modificările și completările in vigoare, reținându-se faptul ca pentru anii 2005 si 2006 nu a declarat venitul din cedarea folosinței bunului închiriat si nu a plătit impozitul pe venitul aferent.
A se apară invocând clauza din contract, potrivit căreia aceste obligații reveneau chiriașului.

rezolvarea speței

Sunteți judecător, soluția și motivarea.


Indicații pentru rezolvarea speței :


Se va tine cont de CAP. IV VENITURI DIN CEDAREA FOLOSINȚEI BUNURILOR la ART. 61 intitulat "Definirea veniturilor impozabile din cedarea folosinței bunurilor" -din Codul Fiscal
Judecătorul va hotărâ ca proprietarul este bun de plata.Pentru a rezolva speța citiți art.61 din Codul Fiscal

Il giudice e pronto con la sentenza :)

#dreptfinanciar #speta #speța

Read More