Speta grecul casatorit in Franta - rezolvata

Speta grecul casatorit in Franta - rezolvata

Calificarea cerinţei celebrării religioase a căsătoriei (speţa Caraslanis sau

căsătoria grecului ortodox)

Un cetăţean grec, de religie ortodoxă, se căsătoreşte cu o femeie cetăţean

francez. Dreptul grec statuează, pentru încheierea valabilă a căsătoriei, celebrarea

religioasă a acesteia.

Actul juridic al căsătoriei este apreciat ca valabil, după cum este calificată

cerinţa căsătoriei religioase. Dacă este considerată o condiţie de formă, se va aplica

legea franceză, în calitate de lex loci celebrationis şi căsătoria este privită ca valabil

încheiată; dacă este calificată drept o condiţie de formă, atunci mariajul este nul,

întrucât se va aplica legea naţională (dreptul grec).

Problema comună, ridicată de speţele enumerate, este determinarea legii după

care trebuie să aibă loc operaţiunea calificării. Se poate constata faptul că sistemele

de drept califică instituţiile juridice după o optică proprie, ceea ce conduce, uneori,

la soluţii radical diferite sub aspectul legii aplicabile în calitate de lex causae.

Importanţa calificării în dreptul internaţional privat rezidă în repercusiunile opera-

ţiunii calificării asupra lex causae: de modul în care este calificat un fapt juridic, un

raport juridic, depinde, în cele din urmă soluţia conflictului de legi. Pe de altă

parte, soluţionarea conflictului de calificări este prealabilă conflictului de legi,

reprezentând o etapă în soluţionarea conflictului de legi. 

Read More

Drept Internațional Privat, an 4, sem 1 Teste rezolvate

Drept Internațional Privat an 4 sem 1 Teste rezolvate

I drept internațional privat

1. Doi cetățeni români se căsătoresc la sediul Ambasadei României din Franța.
Elementul de extraneitate este:

b) nu există nici un element de extraneitate;

2. Un cetăţean român şi un cetăţean italian, căsătoriţi şi cu reședința în
România, adoptă în Italia un copil cetăţean român. Elementul de extraneitate
este:
a) instanţa care încuviinţează adopţia;
b) cetăţenia străină a unuia dinte adoptatori;
c) domiciliul adoptatorilor.
3. Metoda conflictuală presupune:
a) alegerea legi competente să reglementeze un raport juridic cu un
element de extraneitate cu ajutorul normei conflictuale;
c) legea desemnată de norma conflictuală este, după caz, legea forului,
legea străină sau ambele.
4. Norma conflictuală are în structura sa următoarele elemente:

b) conţinutul şi legătura;

5. Cetăţenia poate fi punct de legătură pentru raporturile juridice care privesc:

c) moştenirea mobiliară.
6. Dacă într-un litigiu cu element de extraneitate judecătorul român identifică
o normă de aplicaţie imediată (de poliţie) din sistemul de drept naţional,
procedează la următoarele:

b) înlătură norma conflictuală şi aplică, din oficiu, norma de aplicaţie
imediată;

II drept internațional privat

1. Prin conflictul de legi se înțelege:

c) situația în care sunt susceptibile a fi aplicate două sau mai multe
sisteme de drept diferite, cu care raportul juridic are legătură, prin
elementul de extraneitate.

2. În cazul viciilor de consimţământ la încheierea unui act juridic, calificarea
lor potrivit legii române, este:


b) o condiţie care ţine de statutul personal;

3. Retrimiterea se întâlneşte

b) numai în cazul conflictului negativ de
 conflictuale;

4. Retrimiterea este exclusă în următoarele situaţii:

a) pentru determinarea cetăţeniei unei persoane;
b) pentru aplicarea regulii locus regit actum;
c) părţile au ales legea aplicabilă contractului potrivit autonomiei de
voinţă.

5. Legea străină se aplică de către instanţa română:
a) din oficiu, independent de voinţa părţilor;
b) la cererea uneia dintre părţi;
c) cu titlu de lex causae.

6. Sancţiunea fraudei la lege în dreptul internaţional privat este:
a) inopozabilitatea actului în statul a cărei lege a fost înlăturată;
b) nulitatea absolută a actului;

III drept internațional privat

Teste de autoevaluare
1. Cetățenii străini care sunt titularii unui drept de ședere permanentă pe
teritoriul României:
a) au acces la piaţa muncii;

c) nu pot ocupa funcţii şi demnităţi publice.

2. Străinul aflat în România are, printre altele, şi următoarele obligaţii:
a) respectarea scopului pentru care li s-a acordat dreptul de a intra şi,
după caz, de a rămâne pe teritoriul României;
b) să plătească taxele şi impozitele prevăzute de legea română;
c) să nu rămână pe teritoriul României peste perioada pentru care i s-a
aprobat şederea.

3. Intrarea pe teritoriul României poate fi refuzată străinilor care:
a) au săvârşit infracţiuni pe perioada altor şederi în România;
b) au introdus sau au încercat să introducă ilegal alţi străini în România;
c) suferă de maladii care pun în pericol grav sănătatea publică, stabilite
prin ordin al ministrului de resort.

4. Dreptul de şedere permanentă pe teritoriul României se acordă străinilor
dacă îndeplinesc condiţiile:
a) au avut o şedere continuă şi lungă în ultimii 5 ani anteriori depunerii
cererii;
b) fac dovada deţinerii mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului
minim pe economie;
c) cunosc limba română cel puţin la nivel satisfăcător.

5. Ieşirea străinului din România nu este permisă dacă:
a) este învinuit sau inculpat într-o cauză penală şi numai dacă s-a instituit
interdicţia de părăsire a localităţii sau a ţării;

c) are de executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri
judecătorești definitive.

IV drept internațional privat

1. În dreptul internațional privat român, legea aplicabilă statutului personal al
persoanei fizice este:
a) legea statului a cărei cetăţenie o are persoana în cauză (lex patriae);
b) în subsidiar, lex domicilii pentru situaţii speciale prevăzute de lege;

2. Efectele căsătoriei încheiate între cetăţenii români aflaţi în străinătate sunt
guvernate de:
a) legea statului pe teritoriul căruia şi-au stabilit domiciliul, ca lex domicilii;

3. În cazul în care un cetăţean român este căsătorit cu un cetăţean străin,
divorţul poate fi guvernat de:
a) legea domiciliului comun, dacă soţii domiciliază împreună;
b) legea română, dacă legea străină nu permite divorţul sau îl admite în
condiţii mai restrictive;
c) legea statului cu care întreţine în comun cele mai strânse legături.

4. Recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine poate fi refuzată dacă

a) hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura din
străinătate;
b) hotărârea contravine ordinii publice de drept internaţional privat
român;
c) litigiul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre a unei
instanţe române sau se află în curs de soluţionare la instanţele române
la data sesizării instanţelor străine.
5. Autorităţile române competente să aplice apostila Convenţiei de la Haga
pentru suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine sunt:

b) tribunalul pentru documentele prevăzute la lit. a;
c) prefecturile pentru documentele administrative.

Nota: Au fost bifate numai raspunsurile corecte

#drept #international #privat #teste #an4 #rezolvate

Read More

Tema nr.2 drept civil an.3 semestrul 2

Tema nr. 2 drept civil an.3 semestrul 2

Printr-un testament olograf, testatorul dispune următoarele:

a. îl dezmoşteneşte pe cel mai mare fiu, pe motiv că nu i-a fost aproape în ultimii ani de viaţă, iar pe fiul cel mic nedemn pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor, îl iartă, lăsându-i jumătatea de avere.

b. o dezmoşteneşte pe soţie, numai dacă aceasta îi va supravieţui;

c. recunoaşte un copil din afara căsătoriei, căruia îi lasă o sumă de bani (20.000 euro) dintr-un cont bancar

d. îi lasă fratelui său mai mare casa şi toate bunurile din gospodărie, cu dorinţa ca imobilul să nu fie înstrăinat, ci să o lase moştenire verişoarei, care, la rândul său să o lase moştenire primului născut băiat;

e. lasă soţiei fratelui său autoturismul, cu sarcina ca aceasta să plătească pentru testator o datorie de 5.000 euro către un vecin;

f. un teren îl lasă nepotului de frate N, pe care îl însărcinează cu îndeplinirea testamentului şi cu cele cuvenite înmormântării.

1. Explică ce a realizat testatorul, atunci când a îndepărtat de la moştenire pe fiul său cel mare, precum şi pe soţie, iar pe fiul cel mic l-a iertat?

2. Ce instituţie au la îndemână aceştia, având în vedere că prin testament li s-a încălcat rezerva succesorală?

3. Interpretează clauză de la lit. d din testament.

4. Stabileşte moştenitorii rezervatari din speţă.

5. Ce se întâmplă dacă la data deschiderii succesiunii, soţia fratelui de cujus-ului nu mai este în viaţă? Dar dacă aceasta renunţă la legat ori se face vinovată de injurii grave la adresa memoriei testorului?

6. În cazul în care testamentul este declarat nul, explicaţi care sunt moştenitorii testatorului şi cum se împarte moştenirea.

7. Analizează dispoziţiile art. 1.075 din Noul Cod civil referitoare la dezmoştenire.

Read More

Drept civil anul 3 semestrul 2 Tema nr.1

Tema nr. 1

La data de 15 martie 2014 a decedat A, iar rudele acestuia cu vocaţie succesorală legală generală la momentul deschiderii succesiunii sunt următoarele:

-   din clasa I: soţia supravieţuitoare, un copil din căsătorie, precum şi cei doi fraţi ai de cujus-ului;

- din clasa a II-a: tatăl şi mama de cujus-ului, cei doi fii ai celui mai mare dintre copii de cujus-ului, precum şi un nepot de frate (fratele cel mare al de cujus-ului), un copil din afara casătoriei și un nepot de fiu din căsătorie;

- din clasa a III-a: cei doi fraţi ai tatălui de cujus-ului, precum şi cele două mătuşi din partea mamei;

- din clasa a IV-a: bunicii de cujus-ului din partea mamei, două fiice ale celui mai mare dintre fraţii tatălui de cujus-ului şi câte un fiu al acestora.

1. Restabileşte componenţa legală a claselor de moştenitori, indicând pentru fiecare dintre rudele precizate gradul de rudenie cu de cujus-ul.

A se citi art. 964 alin. (1) și art. 975-983 din Noul Cod Civil

Din clasa I fac parte un copil din căsătorie, cei doi fii ai celui mai mare dintre copiii de cujus-ului, un copil din afara căsătoriei și un nepot de fiu din căsătorie.

Clasa a II-a este compusa din  ascendenţii privilegiaţi  respectivmama si tatăl  cujus-ului şi

din colateralii cu privilegii  respectiv cei doi fraţi ai de cujus-ului, un nepot al fratelelui cel mare al  cujus-ului

2. Care este data deschiderii moștenirii?

In momentul decesului  persoanei.- a se citi art. 954 alineatul (1) din Noul Cod civil

3. Explicaţi care sunt efectele nedemnităţii succesorale pentru ipoteza în care fiul din afara căsătoriei al de cujus-ului ar fi nedemn?

Persoana trebuie sa aiba capacitate succesorala si vocationala si nu trebuie sa fie nedemna de a mosteni.Citeste art. 655 din Noul Cod Civil

4. Dacă fiul din căsătorie al de cujus-ului ar fi predecedat, explică dacă este posibilă reprezentarea succesorală şi în ce condiţii ?

5. Soţia supravieţuitoare este însărcinată la data deschiderii moştenirii. În ce condiţii copilul conceput dar nenăscut are drept la moştenirea lui de cujus?

Daca copilul s-a născut viu, daca după naştere a trăit cât de puţin si daca copilul era conceput în momentul deschiderii succesiunii.

6. Dacă decujus-ul, soția și copilul din căsătoriei ar fi comorienţi, cui i-ar reveni moştenirea?

Copilului din afara casatoriei.

7. Aplicaţi principiul priorităţii claselor de moştenitori, astfel încât să explicaţi în ce ipoteze moştenirea este culeasă de rudele lui de cujus din clasa a IV-a de moştenitori legali din prezenta speţă.

Cei din clasa a IV a devin mostenitori daca :din primele trei clase nu rezulta mostenitori sau acestia exista dar nu accepta mostenirea in termen de 1 an de la data decesului cujusului  (termen prevazut de lege) sua daca cei din primele 3 clase sunt nedemni sau nu au descendenti.

8. Aplicaţi principiul proximităţii gradelor de rudenie la clasa a II-a de moştenitori din prezenta speţă, cu precizarea că fratele cel mare al de cujus-ului este predecedat. (15 puncte)

Sotul supravietuitor este mostenitor rezervatar ,deci nu poate fi inlaturat de la mostenire printr-un legat de catre de cujus.Mostenitorii de clasa a II a vin la mostenire numai in cazul in care nu exista cei din prima clasa.

#dreptcivil #an3 #semestrul2 #mostenire #cujus #succesiuni

Read More

Tema 1 sem2. an 2 Drept European

Tema 1: Redactaţi un eseu de 60-70 rânduri, în care să dezvoltaţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele aspecte:
- principalele izvoare de drept ale Uniunii Europene;
- principiile stabilirii competenţelor Uniunii Europene;
- sistemul distribuirii competenţelor şi al exercitării lor în comun între instituţiile Uniunii Europene.

Ordinea juridică comunitară, ca orice altă ordine juridică, este formată dintr-un ansamblu organizat de norme care îşi trag valoarea din normele juridice de bază cuprinse în tratate. Astfel, distingem dreptul primar ce este constituit din normele cuprinse în tratatele constitutive, și dreptul derivat care cuprinde normel juridice emise în baza tratatelor constitutive şi cu respectarea procedurilor expres prevăzute de aceste tratate.

Analiza succintă a actelor normative din sistemul comunitar presupune prezentarea principalelor surse de drept primar (tratatele), drept derivat (regulamentele, deciziile şi directivele) dar şi o prezentare sumară a izvoarelor nescrise (cutuma, jurisprudenţa şi principiile generale ale dreptului comunitar în general).

Astfel, izvoarele de drept ale Uniunii Europene se împrt în trei categorii:

a) Izvoarele primare (legislaţia primară) cuprind în principal Tratatele de instituire a Uniunii Europene ce definesc elementele fundamentale ale Uniunii şi precizează competenţa instituţiilor din sistemul comunitar care participă la procesul de luare a deciziilor, procedurile legislative, precum şi puterile şi prerogativele care sunt recunoscute acestor instituţii. Legislația primară mai cuprinde: tratatele de modificare ale UE; protocoalele anexate la tratatele fondatoare şi la tratatele de modificare; și tratatele de aderare a statelor membre la UE.

b) Izvoarele secundare sunt constituite din elemente ale dreptului fondat pe Tratate, incluzând legislaţia secundară, legislaţia secundară unilaterală şi dreptul convenţional.

Actele unilaterale se se împart în două categorii și anume:

- cele care figurează în nomenclatura articolului 288 din Tratatul privind funcţionarea UE: regulamentul, directiva, decizia, avizele şi recomandările;

- cele care nu figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE, cum sunt comunicările, recomandările, cărţile albe şi cărţile verzi.

Actele convenţionale cuprind atât acordurile internaţionale semnate între U.E. şi o ţară sau o organizaţie terţă, cât și acordurile între statele membre, dar și acordurile semnate între instituţiile UE

c) Izvoarele legislației complementare sunt alcătuite din elemente ale dreptului care nu sunt prevăzute în Tratate. Este vorba despre jurisprudenţa Curţii de Justiţie, despre dreptul internaţional şi despre principiile generale ale dreptului. Aceste surse au permis Curţii de Justiţie să acopere lacunele atât din legislaţia primară cât şi din legislaţia secundară.

Delimitarea competenţelor în Uniunea Europeană este guvernată de principiul atribuirii.

Principiul atribuirii^[1] guvernează delimitarea competenţelor în Uniunea Europeană, potrivit art. 5 alin. 1 TUE. Principiul competenţei de atribuire îşi are corespondentul în dreptul internaţional public denumit principiul specialităţii organizaţiilor internaţionale. Principiul competenţei de atribuire a fost stabilit, la început, prin Tratatul de constituire al Comunităţii Economice Europeane (TCEE), confirmat ulterior prin Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană (TCE) în art. 5, după care a fost translatat prin Tratatul de la Lisabona în Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE).

În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite conform art. 5 TUE. Statele transferă, prin voinţa lor, competenţe Uniunii pentru realizarea obiectivelor. Același art. 5 prevede că ,,orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre”. Rezultă astfel, un alt principiu, potrivit căruia competenţa care nu este atribuită Uniunii prin tratate revine statelor membre ca şi o competenţă reziduală^[2] . Și art. 13 TUE face referire expresă la competenţa de atribuţie a instituţiilor Uniunii și prevede că ,,fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea”.

Principiul subsidiarității este prevăzut în art. 5 TUE care precizează că, „în domeniile în care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele member nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”.

Potrivit acestui principiu, Uniunea Europeană acționează numai în cazul cand obiectivele pe care le are de îndeplinit pot fi realizate mai bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre, ceea ce înseamnă că trebuie să se facă împreună numai ceea ce nu poate fi făcut de catre un singur stat.

Principiul proporționalității, consacrat tot în art. 5 TUE, prevede că „acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășesc ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor”.

Astfel, conform acestui prinipiu, obligațiile impuse destinatarilor reglementărilor comunitare trebuie să se limiteze la măsurile strict necesare pentru atingerea obiectivului urmărit și să implice sacrificii minime din partea acestora. ,,Sarcina impusă persoanelor interesate nu trebuie să depăsească măsurile cerute pentru a satisface interesul public implicat”. Altfel spus, obligațiile impuse de normele comunitare nu trebuie sa fie disproporționate în raport cu scopul urmărit.

Atunci când există mai multe posibilități de acțiune pentru a-și exercita competențele, Comunitatea trebuie să recurgă la acelea care dau o mai mare libertate destinatarilor (state, particulari etc.). aceleși principiu impune ca atunci când măsurile de constrangere nu pot fi evitate, reglementările adoptate să nu fie excesive. În acest sens, într-o hotarare a Cuții de Justiție, din 5 mai 1988 (speța The Queen), în care se spune că principiul proporționalității, care face parte din principiile generale ale dreptului comunitar, ,,cere ca actele instituțiilor comunitare să nu depășească limitele a ceea ce este potrivit și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, fiind înțeles că dacă există o alegere între mai multe măsuri potrivite, urmează să se recurgă la cea cu un grad mai mic de constrângere și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite”.

Constituția Europeană grupează și simplifică legislația privind domeniul competențelor în cadrul Uniunii Europene pentru domeniile în care statele au transferat puterea de acțiune către Uniune și face o clasificare a acestor competențe.

Pentru unele domenii specifice în privința cărora Uniunea acționează în numele statelor membre, ca și primă categorie, o constituie competențele exclusive, în care acțiunea Uniunii este mult mai eficientă decât dacă fiecare stat ar acționa în parte. Aici utem exemplifica concurența pe piața internă și comerțul cu alte țări aflate în afara spațiului U.E..

Competențele partajate reprezintă a doua categorie de competențe ce fac obiectul politicii agricole comune, transporturilor, mediului, a dreptului de azil și imigrare, dar și cooperarea în domeniul justiției sau al poliției.

Pentru cea de a treia categorie de competențe, competențe de sprijin, Uniunea intervine doar cu scopul de a sprijini acțiunile statlor membre, păstrând o mare libertate de acțiune și responsabilitate a statelor față de proprii cetățeni, ea ne putând proceda la armonizarea legislațiilor naționale în domenii precum: sportul, cultura, educația sau protecția civilă. Pentru politicile economice, protecție socială sau muncă, Uniunea trebuie să coordoneze politicile naționale pentru a putea fi mai eficiente.

Uniunea poate duce o politică externă și de securitate comună bazată pe solidaritatea statelor membre.

La nivelul Uniunii Europene, asemenea unui stat, funcționează o serie de instituții decizionale, ce elaborează politici și adoptă regulamente, directive, decizii, ce sunt aplicate pe întreg teriotoriul Uniunii. Principalele trei instituţii decizionale ce alcătuiesc „triunghiul instituțional” sunt:

Parlamentul European – reprezintă cetăţenii UE, este ales direct de către aceştia și are trei funcţii principale:

-          Funcţia legislativă ce constă în adoptarea actelor normative cu caracter general necesare înfăptuirii prevederilor din tratate precum și îndeplinirea orientărilor politice stabilite de Consiliul European aplicându-se de cele mai multe ori procedura de codecizie. Pentru aderarea unui sta nou la U.E. este necesar doar avizul conform al Parlamentului European, care poate aproba sau respinge fără însă să o poată modifica. În cazul agriculturii sau al politicii economice, Consiuliul Uniunii Europene are obligația doar de a consulta Parlamentul European.

Parlamentul poate cere Comisiei Europene să prezinte propuneri legislative Consiliului Europei și examinează anual programul de lucru al Comisiei, indicând actele ce se doresc a fi adoptate.

-          Funcția bugetară prin care Bugetul Uniunii se stabilește anual de către parlament și Consiliul U.E. pe baza propunerii Comisiei. Comisia pentru Control Bugetar a Parlamentului monitorizează modul în care este utilizat bugetul. Anual, gestionarea de către Comisie a bugetului pentru anul financiar anterior este supusă aprobării Parlamentului – așa zisa „descărcare de gestiune”.

-          Controlul democratic a tuturor instituțiilor europene, exercitat prin:

o   aprobarea numirii preşedintelui Comisiei Europene şi a întregului colegiu al comisarilor;

o   posibilitatea de obliga toţi membrii Comisiei Europene să demisioneze, prin votul unei moţiuni de cenzură (cu o majoritate de 2/3).

Comisia prezintă periodic Parlamentului Raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor sau Raportul anual privind execuţia bugetului. Membrii Parlamentului European au posibilitatea de a adresa întrebări, în scris şi oral, membrilor Comisiei Europene, la care aceştia sunt obligaţi să răspundă.

Consiliul Uniunii Europene – reprezintă Statele Membre, la reuniunile sale participând miniştri ai acestora, și îndeplinește șase funcții principale:

-          Funcția legislativă prin care adoptă, împreună cu Parlamentu European, acela mai mare parte a legislației Uniunii Europene.

-          Coordonarea politicilor Statelor Membre  în baza unor orientări generale în domeniu și este responsabil în ce privește metoda de coordonare aplicată în domenii precum sănătatea, educația su ocuparea forței de muncă.

-          Încheierea acordurilor internaționale între U.E. și alte state sau organizații internaționale prin semnarea acordurilor între acestea în domenii cum ar fi protecția consulară, dreptul societăților comerciale, cooperarea polițienească și judiciară, precum și impozitarea.

-          Funcția bugetară – anual, Bugetul Uniunii este decis împreună cu Parlamentul European, deciziile finale privind cheltuielile obligatorii fiind luate de Consiliul uniunii Europene.

-          Elaborarea politicii externe și de securitate comună în cadrul Consiliului în care statele membre U.E. iau decizii comune în acest domeniu, acțiunea comună dovedindu-se mai eficientă privind politica externă, securitatea și apărarea.

-          Coordonarea cooperării polițienești și judiciară în materie penală cu scopul de a combate infracțiunile transfrontaliere prin cooperarea tribunalelor, serviciilor vamale, serviciilor de imigrație și a forțelor de poliție din toate Statele Membre.

Din componența Consiliului Uniunii Europene fac parte miniștrii tuturor Statelor Membre, ce alcătuiesc formații pentru fiecare domeniu în parte și se întrunesc ori de câte ori este nevoie. Astfel, putem enumera: Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe (CAGRE); Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare (ECOFIN); Consiliul Ocupării Forţei de Muncă, Politicii Sociale, Sănătăţii şi Consumatorilor (EPSCO); Consiliul Competitivităţii, Consiliul Cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI); Consiliul Transporturilor, Telecomunicaţiilor şi Energiei (TTE); Consiliul Agriculturii şi Pescuitului; Consiliul Mediului; Consiliul Educaţiei, Tineretului şi Culturii.

Comisia Europeană, instituție independentă de guvernele naționale, reprezintă și apără interesele Uniunii Europene și îndeplinește următorele patru funcții principale:

-          Dreptul de inițiativă în elaborarea actelor comunitare și elaborarea propunerilor legislative în colaborare cu Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor și solicitând opinia guvernelor și parlamentelor naționale^[3].

-          Gestionarea și implementarea politicilor, programelor și bugetului Uniunii Europene prin:

o   supravegherea cheltuielilor efectuate din bugetul Uniunii Europene de către autoritățile naționale și locale, la rândul ei, Comisia fiind supravegheată de Curtea de Conturi Europeană;

o   gestionarea unor programe comunitare în diverse domenii ca cel al educației (Erasmus), cercetare prin Programul Cadru, etc.

-          „Gardianul tratatelor” veghind la aplicarea dipozițiilor Tratatelor și a deciziilor luate în cadrul acestora. Astfel, în situația în care un stat membru nu-și îndeplinește vreuna dintre obligațiile asumate în tratate, Comisia emite un aviz motivat printr-o scrisoare oficială adresată Guvernului respectiv, iar dacă statul refuză să ia măsuri de îndreptare a situației, Comisia sesizează Curtea de Justiție.

-          Reprezentare la nivel internațional a Uniunii Europene în forumuri internaționale. În numele Uniunii Europene, în responsabilitatea Comisiei îi revine si: negocierea acordurilor internaționale; deschide și conduce negocieri cu state terțe sau organizații internaționale; rolul de negociator privind acordurile încheiate cu statele candidate.

În afară de cele trei instituții principale, la nivelul Uniunii Europene funcționează și alte instituții care conduc la bunul mers al acesteia. Dintre acestea putem enumera:

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene constituită din trei instanțe: Curtea de Justiție, tribunalul de Primă Instanță și Tribunalul Funcției Publice, reprezintă instituția jurisdicțională a Uniunii Europene cu rolul de a veghea respectarea dreptului comunitar. Litigiile ce se nasc la nivel comunitar între Statele Membre, instituții, societăți comerciale și persoane fizice sunt judecate de aceasta.

Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare, permiţând astfel Curţii de Justitie să se concentreze asupra atribuţiei sale de bază, interpretarea uniformă a legislaţiei comunitare.

Tribunalul Funcţiei Publice a fost înfiinţat pentru a judeca litigii între Uniunea Europeană şi funcţionarii săi.

Curtea de Conturi Europeană are funcția:

-          de a asigura auditul independent asupra modului de formare şi de utilizare a fondurilor Uniunii Europene;

-          de a evalua modul în care instituţiile europene îşi îndeplinesc aceste atribuţii;

-          de a îmbunătăţi gestionarea resurselor financiare şi de a informa cetăţenii Uniunii Europene cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.

Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care auditorii descoperă nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente, Oficiul European de Luptă împotriva Fraudei este informat în legatură cu acestea. Anual, Curtea prezintă un raport de audit referitor la anul financiar anterior, în baza căruia Parlamentul aprobă gestionarea bugetului de către Comisie.

Comitetul Regiunilor are rolul de a veghea la aplicarea principiului de subsidiaritate, conform căruia deciziile trebuie luate la nivelul autorităţilor publice cel mai aproape de cetăţeni, fiind o instituţie consultativă şi reprezentare a colectivităţilor locale şi regionale ale Uniunii Europene, ce pot participa la elaborarea politicilor comunitare.

Comisia Europeană, Consiliul UE şi Parlamentul European au obligaţia de a consulta Comitetul Regiunilor în domenii de competenţa colectivităţilor locale şi regionale: educaţia şi tineretul, cultura, sănătatea publică, transporturi, telecomunicaţii şi energie, politica regională (Fondurile structurale), cooperare transfrontalieră, mediul înconjurător etc.

Banca Europeană de Investiţii acordă împrumuturi pentru investiţii productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale Uniunii Europene: dezvoltarea regională, creşterea economică, competitivitatea, ocuparea forţei de muncă, crearea de întreprinderi, îmbunătăţirea mijloacelor de comunicare, protecţia mediului înconjurător, precum şi pentru investiţii în afaceri mici.

Banca Centrală Europeană are o activitate independentă cu rolul de a gestiona zona euro, fiind responsabilă şi cu elaborarea şi aplicarea politicii economice şi monetare a UE. Obiectivul cel mai important este să menţină stabilitatea preţurilor din zona euro^[4], pentru a menţine puterea de cumpărare a euro, ceea ce presupune ţinerea sub control strict a inflaţiei: Acest obiectiv este îndeplinit prin: controlul ofertei de monedă pentru a nu se ajunge la inflație; stabilirea ratei dobânzilor în zona euro; monitorizarea evoluţiei preţurilor şi evaluarea riscului pe care îl reprezintă aceasta pentru stabilitatea preţurilor din zona euro.

Ombudsmanul European înfiinţat în 1993 prin Tratatul de la Maastricht în vederea atingerii obiectivului de democratizare şi de transparenţă administrativă, are rol de intermediar între cetăţeni şi autorităţile UE. Primește plângeri de la cetăţeni, societăţi comerciale şi instituţii de pe teritoriul UE, în urma cărora examinează cazurile de administrare defectuoasă (de ex. practici inechitabile, discriminare, abuz de putere, absenţa informaţiilor sau refuzul de a le furniza, întârzireri nejustificate).

#drepteuropean #tema1 #sem2 #an2

---

^[1] Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 210.

^[2] Idem.

^[3] Comisia urmează „principiul subsidiarității”, în acest sens, elaborează o propunere la nivel european atunci când problema nu poate fi rezolvată la nivel național, regional sau local.

^[4] Zona euro este constituită din țările care au adoptat moneda euro.

Read More

Mihail Udroiu - Grile procedura penala - partea generala - rezolvate prima parte

Mihail Udroiu - Grile procedura penala - partea generala - rezolvate

Mihail Udroiu - Grile procedura penala - partea generala - rezolvate prima parte

GRILE UDROIU

Notă: Fiecare grilă are unul sau maximum două răspunsuri corecte.

1.      Numai după începerea procesului penal:

a.       pot fi efectuate acte de investigatorii sub acoperire;

b.       se poate efectua o percheziţie corporală;

c.       poate fi ascultat un martor cu identitatea protejată.

2.      Urmărirea penală:

a.       se începe in rem;

b.       poate fi dispusă prin acelaşi act prin care se dispune punerea în mişcare a acţiunii penale;

c.       are trei etape procesuale.

3.      Principiul oficialităţii:

a.       nu cunoaşte alte excepţii, în afara cazurilor de disponibilitate;

b.       poate fi limitat, prin reglementare expresă de către legiuitor a unor excepţii, care au caracter relativ;

c.       funcţionează pe deplin în cazul urmăririi penale a unei infracţiuni pentru care legea penală română se aplică în baza principiului realităţii.

4.      Constituie limite ale principiului aflării adevărului:

a.       intervenţia graţierii antecondamnatorii;

b.      aplicarea principiului non reformatio in peius cu ocazia judecării unei căi de atac;

c.       neexercitarea rolului activ de către instanţă.

5.      Prezumţia de nevinovăţie:

a.       poate constitui o regulă de probă;

b.       nu poate fi invocată, în niciun caz, după data rămânerii definitive a hotărârii;

c.       poate fi încălcată şi prin comportamentul reprezentanţilor unor organe nejudiciare.

6.      În cazul în care inculpatul, cetăţean străin care nu vorbeşte limba română, a fost asistat în faţa instanţei de un interpret, cheltuielile judiciare reprezentând onorariului interpretului:

a.       vor fi suportate de către stat, numai în cazul în care s-a dispus achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal;

b.       vor fi suportate de inculpat în caz de condamnare;

c.       nu vor fi, în niciun caz, suportate de persoana vătămată.

7.      În situaţia în care persoana vătămată este surdo-mută şi în faţa instanţei îşi manifestă voinţa de a retrage plângerea prealabilă, se va reţine:

a.       întotdeauna nulitatea relativă a retragerii plângerii prealabile, dacă nu a existat interpret numit în cauză pentru aceasta;

b.      valabilitatea retragerii plângerii prealabile dacă a fost efectuată prin înscris depus la dosar, chiar şi în absenţa unui interpret;

c.       nulitatea absolută a retragerii plângerii prealabile, dacă nu a existat interpret numit în cauză pentru aceasta.

8.      Temeiul acţiunii penale îl constituie:

a.       încălcarea dispoziţiei normei de incriminare;

b.      fapta concretă săvârşită;

c.       tragerea la răspundere penală a infractorului.

9.      În cazul în care în urma unui accident auto persoana vătămată corporal decedează în timp ce era transportată la spital, moştenitorii acesteia:

a.       se pot constitui parte civilă în procesul penal în numele persoanei vătămate;

b.       pot renunţa la pretenţiile civile numai până la citirea actului de sesizare, instanţa urmând întotdeauna să ia act de manifestarea acestora de voinţă;

c.       pot transmite altei persoane dreptul la despăgubiri.

10.  Partea responsabilă civilmente nu poate fi introdusă în procesul penal:

a.       după citirea actului de sesizare;

b.      după începerea cercetării judecătoreşti;

c.       de procuror.

11.  Poate fi introdus în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente:

a.       bona, pentru distrugerile provocate de infractorul minor, pe care îl avea sub supraveghere;

b.       moştenitorul inculpatului, acuzat de săvârşirea infracţiunii de înşelăciune;

c.       locatarul, pentru prejudiciile produse prin infracţiunea de tulburare de posesie comisă de sublocatarul său.

12.  În cazul în care partea responsabilă civilmente decedează în cursul judecăţii:

a.       instanţa penală va lăsa acţiunea civilă nesoluţionată;

b.      acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă despre deces;

c.       instanţa penală este obligată să disjungă soluţionarea acţiunii civile.

13.  În cazul în care acuzaţia penală dintr-o cauză vizează o singură persoană, punerea în mişcare a acţiunii penale poate fi dispusă:

a.       odată cu începerea urmăririi penale, în cazul infracţiunilor ce nu au un subiect activ calificat;

b.       după luarea măsurii controlului judiciar;

c.       ulterior dispunerii măsurii reţinerii.

14.  Acţiunea penală:

a.       nu poate fi pusă în mişcare prin dispoziţia procurorului din rechizitoriu;

b.       poate fi pusă în mişcare de judecătorul de cameră preliminară care soluţionează o plângere împotriva unei soluţii de netrimitere în judecată;

c.       nu poate fi pusă niciodată în mişcare în mod legal de instanţă, după sesizarea acesteia prin rechizitoriu.

15.  Cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) NCPP („fapta nu există”):

a.       nu poate constitui temei pentru dispunerea renunţării la urmărirea penală;

b.       constituie motiv de încetare de drept a măsurii controlului judiciar pe cauţiune;

c.       conduce la lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile exercitate în procesul penal.

16.  În cazul în care se reţine că inculpatul a lovit din culpă persoana vătămată, producându-i leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 10-12 zile de îngrijiri medicale, instanţa:

a.       poate dispune obligarea inculpatului la plata de despăgubiri părţii civile;

b.       va dispune achitarea inculpatului în baza art. 16 alin. (1) lit. d) NCPP;

c.       va dispune achitarea inculpatului în baza art. 16 alin. (1) lit. b) NCPP.

17.  În cazul intervenţiei graţierii antecondamnatorii a unei fapte, organele de urmărire penală:

a.       pot începe urmărirea penală împotriva infractorului;

b.       pot pune în mişcare acţiunea penală împotriva infractorului;

c.       nu pot dispune trimiterea în judecată a infractorului.

18.  Solicitarea inculpatului de continuare a procesului penal:

a.       în caz de retragere a plângerii prealabile, atrage aplicarea principiului oficialităţii procesului penal;

b.      va fi întotdeauna respinsă în cazul intervenţiei unei cauze justificative;

c.       poate fi admisă în cazul intervenţiei unei cauze de neimputabilitate.

19.  Dreptul la opţiune în materia exercitării acţiunii civile:

a.       este limitat dacă persoana prejudiciată prin infracţiune este o autoritate publică;

b.      nu poate fi exercitat după renunţarea la pretenţiile civile în faţa instanţei penale;

c.       are caracter definitiv în cazul victimelor minore.

20.  Dacă persoana prejudiciată prin infracţiune a formulat cerere de chemare în judecată a infractorului în faţa instanţei civile, poate părăsi calea civilă:

a.       în toate cazurile în care judecata în faţa instanţei penale a fost reluată după suspendare;

b.       ori de câte ori urmărirea penală a fost redeschisă după dispunerea clasării;

c.       dacă a fost pusă în mişcare acţiunea penală după ce persoana prejudiciată a înregistrat cererea de chemare în judecată la instanţa civilă.

21.  În cazul în care acţiunea în despăgubiri a fost exercitată în faţa instanţei civile, judecata cauzei se suspendă întotdeauna:

a.       după punerea în mişcare a acţiunii penale, pe toată durata procesului penal;

b.       odată cu dispunerea continuării efectuării urmăririi penale faţă de suspect pe tot parcursul urmăririi penale;

c.       după punerea în mişcare a acţiunii penale, pe o durată de un an, în ipoteza în care cauza se află în continuare în cursul urmăririi penale.

22.  Clasarea:

a.       poate fi dispusă dacă se constată atât tipicitatea faptei cât şi pericolul social concret redus al acesteia;

b.      poate fi întemeiată pe absenţa tipicităţii subiective a faptei;

c.       poate fi dispusă numai dacă urmărirea penală a fost anterior începută in rem.

23.  Sunt subiecţi procesuali principali:

a.       suspectul;

b.      peroana vătămată;

c.       avocatul părţii civile.

24.  Atrage sancţiunea nulităţii absolute încălcarea competenţei:

a.       teritoriale a instanţei, atunci când această sancţiune este prevăzută expres de lege;

b.      funcţionale a instanţei;

c.       materiale a organelor de cercetare penală.

25.  Este în competenţa de urmărire penală proprie a procurorului:

a.       furtul calificat care a produs consecinţe deosebit de grave;

b.       înşelăciunea care a produs consecinţe deosebit de grave;

c.       ultrajul în forma de bază.

26.  Un dosar penal înregistrat la parchetul de pe lângă judecătorie poate fi preluat în vederea efectuării urmăririi penale:

a.       numai prin dispoziţia Procurorului General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

b.       prin dispoziţia oricărui procuror din cadrul parchetului de pe lângă tribunal;

c.       prin dispoziţia Procurorului General al parchetului de pe lângă curtea de apel.

27.  În cazul în care inculpatul acuzat de săvârşirea infracţiunii de luare de mită în calitate de judecător pierde, pe parcursul cercetării judecătoreşti, calitatea personală ce a atras competenţa curţii de apel prin demisia din magistratură:

a.       instanţa sesizată îşi va declina competenţa judecării cauzei în favoarea tribunalului;

b.      instanţa sesizată va continua judecarea cauzei;

c.       este obligatorie retrimiterea cauzei în camera preliminară.

28.  În situaţia în care, imediat după săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, făptuitorul dobândeşte calitatea de magistrat-asistent la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa materială de efectuare a urmăririi penale aparţine parchetului de pe lângă:

a.       judecătorie;

b.       curtea de apel;

c.       înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

29.  Competenţa personală de a judeca infracţiunile săvârşite de procurorii militari de la parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel aparţine:

a.       înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

b.       Curţii Militare de Apel;

c.       Curţii de apel.

30.  În cazul în care făptuitorul a fost prins în raza teritorială a unei alte instanţe decât aceea unde a fost săvârşită infracţiunea, iar urmărirea penală s-a efectuat de organele de urmărire penală de care aparţine, teritorial, locul unde făptuitorul a fost prins, competentă să judece cauza este:

a.       instanţa în raza căreia s-a efectuat urmărirea penală;

b.      instanţa în a cărei rază teritorială a fost săvârşită infracţiunea;

c.       întotdeauna instanţa mai întâi sesizată.

#grile #procedurapenala #parteagenerala #udroiu #teste #rezolvate

Read More